Decizia nr. 968/2016
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 07 noiembrie 2007, sub nr. unic x/299/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în București, sector 1.
În fapt, reclamanta a învederat că este proprietara acestui imobil în baza testamentului autentificat din 03 iulie 1975 de Notariatul de Stat al sectorului 1, testament prin care mătușa sa, D., a instituit-o legatară universală. La rândul său, D. a dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare întocmit și transcris în anul 1940.
S-a învederat, că imobilul a făcut obiectul naționalizării și că ulterior a fost vândut pârâților, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a solicitat ca instanța de judecată să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților și să dea prioritate celui mai vechi, din anul 1940, care nu a fost niciodată desființat.
Prin sentința civilă nr. 1319 din 30 ianuarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.
Prin sentința civilă nr. 2151 din 20 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și prematurității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a obligat pe pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, precum și la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, pentru următoarele considerente:
Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate de către pârâți prin întâmpinare, tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate.
Astfel, instanța a arătat, referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei, că aceasta a făcut dovada calității sale de moștenitor al fostului proprietar prin înscrisurile arătate în cadrul stabilirii situației de fapt, fiind deci succesorul în drepturi al acestuia și care nu are posesia imobilului arătat.
Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, prin intervenirea uzucapiunii, instanța a apreciat-o neîntemeiată, sens în care a respins-o, având în vedere că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, și excepția prematurității, în raport de caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, nefiind necesară parcurgerea vreunei proceduri prealabile pentru declanșarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Raportat la excepția inadmisibilității cererii principale, având ca obiect revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., excepție apreciată ca fiind o apărare de fond, instanța a arătat că pârâta a susținut în motivare că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială ce guvernează regimul juridic al imobilelor preluate de stat în mod abuziv, o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. C. civ., nu este admisibilă.
Tribunalul a constatat că numai pentru situația în care instanța ar aprecia că există norme speciale în Legea nr. 10/2001, ce derogă de la dreptul comun, acestea s-ar aplica cu prioritate, cu condiția însă de a nu contraveni normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că acțiunea în revendicare a fost apreciată admisibilă, analizând-o pe fond.
Apreciind că titlul reclamantei emană de la un terț, iar data acestuia este anterioară posesiei exercitate de către pârâți, aceștia stăpânind în prezent bunul fără temei, tribunalul a admis acțiunea formulată și a obligat pe pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 27/A din data de 22 ianuarie 2016, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-pârâți B. și C., și a obligat pe apelanții la 2.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei reclamante, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând, în esență, următoarele:
Critica apelanților privitoare la nesoluționarea excepției inadmisibilității nu a fost reținută, cu motivarea că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., soluționând excepțiile de procedură invocate de pârâți, ce fac de prisos cercetarea fondului pricinii, respectiv, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția prematurității. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de apelanți prin întâmpinarea depusă la fila 36 din dosarul de fond, instanța fondului a apreciat că este o apărare de fond și a fost analizată odată cu fondul pricinii.
Argumentele folosite de prima instanță pentru analiza fondului cauzei reprezintă și considerentele pentru care a fost respinsă excepția inadmisibilității, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în sectorul 1, motiv pentru care această critică nu a fost reținută de instanța de apel.
Curtea a constatat că motivarea instanței fondului respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept pentru care această apărare de fond a pârâților nu a fost reținută de instanță, fiind invocate și analizate atât normele de drept aplicabile în cauză, și, de asemenea, a fost stabilită situația de fapt, care justifică admiterea acțiunii în revendicare, respectiv, înlăturarea apărării apelanților privitoare la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Curtea nu a reținut nici criticile privitoare la aprecierea eronată a situației de fapt și a probelor în prezenta cauză, dat fiind faptul că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea formulată de intimata - reclamantă A., prin care a solicitat să fie obligați apelanții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în sectorul 1, temeiul juridic al acțiunii fiind reprezentat de art. 480 - 481 C. civ.
La fila 99 din dosarul de fond a fost depusă sentința civilă nr. 843 din 08 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A., s-a constatat preluarea fără titlu a imobilului în litigiu și nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1999 încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC E. SA, în calitate de vânzător, și apelanți, în calitate de cumpărători.
Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate de apelanții C. și B., și de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, prin Decizia civilă nr. 6053 din 05 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I-a civilă.
În considerentele sentinței civile nr. 843 din 08 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că reclamanta din prezenta cauză, A., a formulat în termenul legal cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, care a fost înregistrată la 30 aprilie 1996, vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC E. SA, vânzând imobilul prin fraudarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu rea-credință. S-a reținut că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1999 au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, deoarece nu se putea proceda în mod legal la acte de înstrăinare către chiriași, tribunalul concluzionând că nerespectarea acestor dispoziții atrage nulitatea absolută a contractului.
La fila 114 din dosarul de fond, a fost depusă Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013, prin care s-a restituit în natură intimatei reclamante imobilul în litigiu.
În cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța fondului era obligată să compare titlurile exhibate de cele două părți, proprietarul neposesor - reclamanta, și posesorii neproprietari apelanții - pârâți.
Prin sentința civilă nr. 843 din 08 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a constatat preluarea fără titlu a imobilului în litigiu, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 6053 din 05 octombrie 2012, a arătat că trecerea în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu este un criteriu în raport de care se apreciază posibilitatea restituirii în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii.
Nu a fost reținută critica apelanților în sensul că reclamanta nu avea un titlu valabil la momentul formulării acțiunii introductive de instanță, dat fiind faptul că titlul reclamantei, reprezentat de actul de vânzare cumpărare încheiat la 06 februarie 1940 de autoarea sa, D., în calitate de cumpărătoare, emană de la un terț, data titlului fiind anterioară posesiei exercitate de către apelanții - pârâți, iar posesorii nu opun nici un titlu în acțiunea în revendicare, contractul lor fiind constatat nul.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 2.000 lei, întrucât intimata avea obligația să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată, respectiv, al unui cuantum rezonabil în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte, raportul contractual încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată.
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul raportului juridic civil dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul său). Prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenții părții care le solicită.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. stabilește două criterii în funcție de care, în cadrul raportului juridic de drept procesual, instanța motivat are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: „față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Trebuie menționat că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. rămân însă inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., poate majora sau micșora suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu onorariul avocatului.
S-a mai reținut, că în același sens, prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009, Curtea Constituțională, soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de către instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Davidescu împotriva României, Hotărârea din 16 noiembrie 2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 265 din 19 aprilie 2007, parag. 74).
Or, prezenta cauză este un apel în care intimata a fost asistată de același apărător care a asistat-o în fața instanței de fond și care a solicitat obligarea apelanților la plata sumei de 9.000 lei, cu titlu de onorariu de avocat - filele 76-77 din dosarul de apel. Curtea a apreciat, față de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că apelanții urmează a fi obligați la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din onorariul de avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A., cât și pârâții B. și C., care au declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 15 septembrie 2015, pronunțată de aceeași instanță.
Prin recursul său, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 27/A din 22 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, instanța a respins apelul formulat de pârâți și că ”a depus cheltuieli de judecată în sumă de 9.000 lei, iar instanța a reținut doar 2.000 lei”, cu motivarea că munca avocatului nu justifică un onorariu mai mare.
Pentru intimata reclamantă, care a plătit suma dovedită cu chitanțe, decizia curții de apel este nelegală, față de munca avocatului, care a fost la termenele de judecată, a formulat întâmpinare și a depus concluzii scrise.
Mai mult, apelanți au încercat și au obținut în fața aceleiași instanței suspendarea judecății cauzei până la soluționarea unui alt proces având obiect despăgubiri, fără avocatul care a susținut cauza a formulat recurs,pe carel-a susținut în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție,iar soluția a fost de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare, pentru lipsa motivării acesteia.
Dosarul s-a reîntors la Curtea de Apel București la același complet, iar avocatul a pus în discuție incidența unui motiv de abținere, respectiv,că acest complet se pronunțase și prima dată pe cererea de suspendare, iar în rejudecarea cererii de suspendare era firesc să se abțină. La cererea reclamantei, completul a formulat cerere de abținere,care s-a admis și un alt complet a judecat cererea de suspendare, pe care a respins-o.
S-a concluzionat, față de cele arătate mai sus, că cea mai importantă problemă a dosarului pe care avocatul cu perseverență a soluționat-o a fost chiar judecarea apelului în condițiile în care completul decisese suspendarea, și că avocatul a dovedit profesionalism în judecarea acestui caz pe parcursul a doi ani, în condițiile în care la fond cauza s-a judecat într-un singur termen și s-au încuviințat cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 lei.
Obiectul cauzei este un imobil situat în zona ..., iar litigiile care s-au purtat între părți în vederea obligării la restituirea acestui imobil au început în anul 2002.
După 14 ani, avocatul a obținut o hotărâre care poate fi pusă în executare și apelanții pot fi evacuați, iar munca depusă merită cei 9.000 lei.
S-a conchis, căinstanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și s-a solicitat să se admită recursul,cu obligarea apelanților la plata onorariului de avocat de 9.000 lei.
În drept, s-a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul lor, pârâții B. și C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., au arătat următoarele:
Instanța de apel nu a motivat respingerea apelului pârâților în ceea ce privește critica acestora privind contradicția dintre probele pe care s-a întemeiat sentința civilă nr. 2151/2013, respectiv, Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013 emisă în temeiul sentinței civile nr. 843/2010, care, potrivit celor reținute de instanță, este titlul de proprietate al reclamantei, și motivarea acesteia potrivit căreia acest titlu este anterior posesiei lor, care a început în anul 1996, când a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, act anulat prin sentința civilă nr. 843/2010.
Instanța de apel a apreciat că instanța de fond a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că a arătat motivele de fapt și de drept pentru care apărarea pârâților privind admisibilitatea acțiunii a fost respinsă, și nu a reținut criticile privitoare la aprecierea eronată a situației de fapt și a probelor în prezenta cauză, dat fiind faptul că obiectul cauzei îi reprezintă cererea formulată de intimata reclamantă A. prin care a solicitat obligarea apelanților pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Astfel, instanța de apel nu a lămurit care este titlul emanat de la un terț anterior posesiei pârâților, titlu care în sentința primei instanțe este identificat ca fiind Dispoziția de primar nr. 17156/2013, aceasta nefăcând nici o trimitere la actul de vânzare-cumpărare din anul 1940 încheiat de autoarea reclamantei, D.
Însă,instanța de apel s-a referit la acest act emis de un terț pentru a înlătura apărările pârâților privind faptul că la data la care reclamanta a introdus acțiunea aceasta nu avea un titlu valabil.
Așadar, instanța de apel nu a analizat motivul de apel ce ține de contradicția dintre proba reținută a dovedi dreptul de proprietate și motivare, pe de o parte, iar pe de altă parte, motivare acesteia nu are legătura cu susținerea pârâților, căci aceștia nu au susținut că reclamanta nu ar fi revendicat imobilul prin acțiune.
S-a mai arătat, că atât motivarea instanței de apel, cât și cea a fondului cauzei sunt superficiale, iar analiza făcuta de cele două instanțe privind motivele de fapt și de drept nu este clară, simplă și concisă, ci este evazivă și interpretabilă, adică nu are putere de convingere.
Astfel, în sentința civilă nr. 2151/2013, instanța își motivează hotărârea pe faptul că actul de proprietate al reclamantei emană de la un terț și că este anterior posesiei pârâților, care stăpânesc bunul fără drept, însă mai înainte a reținut că actul de proprietate este Dispoziția primarului general nr. 17156/2013, emisă în temeiul sentinței civile nr. 843/2010.
De asemenea, s-a arătat că nu este clar care este actul anterior posesiei pârâților și care este terțul de la care emana acest act, deoarece dispoziția primarului, dacă acesta este terțul,este ulterioară posesiei pârâților, iar în Decizia civilă nr. 27/A/2016, instanța de apel a reținut că actul emis de un terț este de fapt actul de proprietate din anul 1940 pe numele D., act pe care însa nu l-a avut în vedere instanța fondului atunci când a motivat hotărârea sa, astfel că în niciuna din cele două hotărâri judecătorești motivarea nu este clară, precisă, simplă și fermă.
În aceasta situație,s-a apreciat că nici Decizia civilă nr. 27/A/2016 și nici sentința civilă nr. 2151/2013 nu sunt motivate, motiv pentru care s-asolicitat să se constatate nulitatea lor, urmând să se trimită cauza spre rejudecare la instanța de fond.
De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a înlăturat critica pârâțilorprivind nepronuțarea prin dispozitiv asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, apreciind că această excepție este una de fond și că s-a pronunțat asupra ei o dată cu fondul cauzei.
Fiind evocată ca o excepție și analizată ca atare, admiterea acestei excepții presupunea nejudecarea cauzei pe fond, o acțiune fiind inadmisibilă pentru că este prohibită de lege, că nu a fost respectată o procedură prealabilă sau pentru că este imorală. Instanța trebuia să se pronunțe asupra acestei excepții și prin dispozitivul sentinței, cu atât mai mult cu cât a fost analizată separat, o dată cu celelalte excepții, și, întrucât fondul cauzei a fost superficial și contradictoriu analizat și motivat de instanțele de fond, au arătat că înțeleg să se folosească de proba cu înscrisuri.
În ceea ce privește critica privind încheierea prin care a fost respinsă cererea pârâților de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2015, pârâții au solicitat să se constatate că cererea lor ce formează obiectul dosarului sus-menționat nu privește doar acordarea de despăgubiri pentru îmbunătățirile pe care le-au adus imobilului în litigiu, ci au formulat și capătul de cerere privind stabilirea unui drept de retenție în favoarea lor până la plata c./v. acestor îmbunătățiri.
Or, dreptul de retenție presupune un drept de posesie a imobilului până la data stingerii obligațiilor pecuniare pe care le va dispune instanța, dispozițiile art. 2495 și art. 2499 C. civ., fiind foarte clare în acest sens. Instanța nu a ținut seama de aceste prevederi, câtă vreme pârâții au solicitat să se dispună suspendarea judecății cauzei în revendicare până la soluționarea cererii de despăgubiri și a dreptului de retenție, respectiv, până la achitarea acestora, deoarece unul din atributele revendicării este lăsarea imobilului în liniștită posesie. În situația în care instanța a dispus lăsarea imobilului în posesia recurentei, în mod evident pârâții sunt lipsiți de posesia bunului fără a mai avea garanția că despăgubirile pe care le-ar dispune instanța în Dosarului nr. x/3/2014 și dreptul de retenție al imobilului până la plata acestor despăgubiri, ar mai putea fi executate, iar prevederile art. 2495 și art. 2499 N.C.C., nu ar mai putea fi aplicate.
Reclamanta intimată a susținut că instanța trebuie să se raporteze la un pretins drept de creanță ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2014 și a arătat că aceste despăgubiri ce s-ar constata ca drept de creanță nu pot afecta soluționarea cererii de revendicare, deoarece, așa cum a susținut în recursul declarat împotriva încheierii de suspendare, acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care partea care a pierdut posesia bunului cere restituirea acestui bun.
Or, pârâții au solicitat instanței de apel să se raporteze la capătul de cerere care privește tocmai dreptul de retenție prevăzut de art. 2495 și art. 2499 N.C.C., și care presupune reținerea imobilului în posesia acestora până la plata despăgubirilor, în timp ce acțiunea în revendicare presupune restituirea imobilului în posesia intimatei-reclamante, restituire ce, în situația în care în Dosarul nr. x/3/2014 s-ar admite ”retenția”, ar putea fi efectuată abia după achitarea obligațiilor ce grevează acel bun, astfel că există o evidentă influență a judecării dreptului de retenție a imobilului asupra soluției date de instanță privind restituirea acestui imobil către recurentă.
Examinând criticile formulate de recurenta reclamantă și de recurenții pârâți, instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin recursul său, reclamanta, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., arătând, în esență, că nelegal instanța „a reținut doar 2000 lei”, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei, în condițiile în care aceasta a „depus cheltuieli de 9.000 lei”, iar profesionalismul avocatului ales pe perioada celor doi ani, cât a durat procesul, a fost dovedit.
Această critică este nefondată, pentru cele ce succed;
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat”.
În speță, instanța de apel, procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, la reducerea onorariului de avocat suportat în apel de către intimata reclamantă, nu a făcut decât să stabilească, în cadrul raportului juridic dedus judecății, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenții, respectiv, pârâții B. și C., reclamantei, având în vedere că acestea pot fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Procedând astfel, se constată că instanța de apel nu a cenzurat contractul de asistență juridică încheiat între reclamantă și apărătorul său, ci doar a stabili în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată ce i se cuveneau reclamantei, raportat la criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocatul ales.
Aceasta întrucât nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrare prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, pe care urmează să-l suporte partea căzută în pretenții, în speță, pârâții B. și C.
Această prerogativă este necesară cu atât mai mult cu cât onorariul, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de către pârâți, care sunt terți față de convenția de prestare a serviciilor avocațiale încheiată între reclamantă și apărătorul său, ca părți căzute în pretenții,ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să le fie opozabil, opozabilitate ce reprezintă tocmai consecința însușirii sale de către instanță prin hotărâre judecătorească, în raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C . proc. civ., prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil, astfel cum corect a reținut și instanța de apel.
Celelalte critici formulate de reclamantă potrivit cărora greșit instanța de apel a redus cuantumul onorariului de avocat de la 9.000 lei la 2.000 lei, în raport de munca depusă de avocatul ales în faza de judecată a apelului,așa cum au fost expuse mai sus, se constată că vizează netemeinicia deciziei pronunțate în apel, ceea ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.
În ceea ce privește recursul formulat de recurenții pârâți, se constată următoarele:
În ședința publică din 21 aprilie 2016, apărătorul recurenților pârâți a susținut că „aceștia nu mai doresc să susțină recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel”, ceea ce echivalează cu o renunțare la judecata căii de atac a recursului. Cum aceasta reprezintă un act de dispoziție din partea pârâților, în lipsa unui mandat special dat apărătorului ales în acest sens, instanța nu va face aplicarea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., în privința recursului declarat de pârâți, ci va proceda la analiza acestuia.
Astfel, prin recursul declarat, pârâții B. și C., indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au arătat, în esență, că motivarea instanței de apel nu are legătură cu criticile formulate de aceștia și că aceasta nu este clară, precisă și fermă.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere”când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natură pricinii”.
În speță, recurenții pârâți invocă două din situațiile reglementate de această dispoziție legală și anume că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs cuprinde motive străine de natura pricinii, și că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situații ce vizează de fapt nemotivarea deciziei pronunțate în apel.
Aceste critici sunt nefondate, întrucât motivarea deciziei ce face obiectul prezentului recurs se referă la criticile concrete formulate de pârâții apelanți și cuprinde argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au fost primite, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe cale prezentului recurs, potrivit art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, motivarea instanței de apel cuprinde temeiurile de fapt și de drept care i-au format convingerea cu privire la soluția pronunțată și permite efectuarea controlului judiciar asupra acestei hotărâri.
Astfel, recurenții pârâți au criticat decizia pronunțată în apel în sensul că instanța de apel nu a motivat respingerea apelului lor în ceea ce privește critica formulată de aceștia privind contradicția „probelor” pe care s-a întemeiat sentința civilă nr. 2151/2013, respectiv, Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013, care, potrivit celor reținute de prima instanță, este titlul de proprietate, și motivarea acestei hotărâri, potrivit căreia acest titlu este anterior posesiei lor, care a început în anul 1996, când a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996.
Această critică este nefondată, deoarece instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a păstrat considerentele pe care această s-a întemeiat, pe de o parte, iar pe de altă parte, răspunzând criticilor apelanților pârâți, a constatat că reclamanta avea un titlu valabil la momentul promovării acțiunii pendinte în instanță,cu motivarea că titlul reclamantei, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare încheiat la 6 februarie 1940 de autoarea sa, D., în calitate de cumpărătoare, emană de la un terț, data titlului fiind anterioară posesiei exercitate de către apelanții pârâți.
Deși nu a arătat expres,rezultă că, implicit, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, preluat de stat abuziv, ce a aparținut autoarei reclamantei, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940, s-a consolidat printr-o decizie administrativă ulterioară, respectiv, Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013 emisă în temeiul sentinței civile nr. 843/2010, de natură a readuce imobilul în patrimoniul moștenitoarei proprietarei inițiale, în speță, reclamanta A.
Prin celelalte critici circumscrise de către recurenții pârâți art. 304 pct. 7 C. proc. civ., așa cum au fost expuse mai sus, se constată că aceștia tind la a supune controlului judiciar modul de apreciere și interpretare a probatoriului administrat, respectiv, temeinicia hotărârilor pronunțate în fond și apel, ceea ce nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.
În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurenții pârâți, potrivit căreia greșit instanța de apel a „înlăturat” critica pârâților privind nepronunțarea de către prima instanță, prin dispozitivul hotărârii date, asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu motivarea că această excepție este de fond și că argumentele folosite de prima instanță pentru analiza fondului cauzei reprezintă și considerentele pentru care a fost respinsă această excepție, se constată că este nefondată, pentru cele ce succed;
Instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile pârâților privitoare la nesoluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de aceștia prin întâmpinare, apreciind că această excepție este o apărare de fond și că a fost analizată odată cu fondul pricinii.
Această soluție este legală, deoarece corect a reținut instanța de apel că argumentele reținute de prima instanță pentru analiza fondului cauzei reprezintă considerentele pentru care a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
Astfel, pârâții au susținut, în motivarea acestei excepții, că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială ce guvernată regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat, o acțiune în revendicare pe dreptul comun nu este admisibilă.
Or, reclamanta a uzat de procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, pentru a readuce în patrimoniul său imobilul în litigiu, în calitate de moștenitoare a proprietarului imobilului de la care acesta a fost preluat abuziv de stat, în acest sens fiind emisă Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013.
În aceste condiții, se constată că reclamanta deține un „bun”actual cu privire la imobilul în litigiu, ceea ce conferă dreptului său de proprietate protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și dreptul de a i de restituiri în natură imobilul în litigiu pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ., de către recurenții pârâți, care nu opun niciun titlu cu privire la acest imobil, contractul lor de vânzare cumpărare fiind constatat nul prin hotărâre judecătorească, consecința fiind aceea că acest act este lipsit de efecte juridice, respectiv, este desființat cu efect retroactiv.
Față de considerentele expuse, se constată că legal instanțele de fond au respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamanta A., pe dreptul comun, potrivit art. 480 și urm., C. civ., și s-au pronunțat pe fondul cauzei.
În ceea ce privește criticile formulate de pârâți împotriva încheierii din 15 septembrie 2015, pronunțată în același dosar, în sensul că greșit a fost respinsă cererea acestora de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2015, pentru că acest ultim dosar nu privește doar cererea de acordare de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu, ci și stabilirea unui drept de retenție până la plata contravalorii acestor îmbunătățiri, în temeiul art. 2495 și art. 2499 C. civ., se constată următoarele:
Aceste critici se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt nefondate, pentru cele ce succed;
Prin încheierea din 15 septembrie 2015, instanța de apel a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a judecății apelului formulată de apelanții pârâți B. și C., reținând, în esență, că „nu se impune suspendarea judecății în dosarul având ca obiect revendicarea imobilului până la analizarea solicitării de către pârâții din acțiunea în revendicare a unui drept de retenție formulat într-un dosar distinct”.
Soluția dată de instanța de apel acestei cereri se constată că este legală atât pentru considerentele reținute de aceasta, cât și pentru următoarele considerentele:
Temeiul de drept al cererii de suspendare formulate de pârâții B. și C. îl constituie art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia, „instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”.
Din interpretarea acestei dispoziții legale, rezultă că cererea de suspendare a judecății prezentei cauze se poate face când dezlegarea sa ar fi ”atârnat” în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți, respectiv, a Dosarului nr. x/3/2014, având ca obiect pretenții și stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu, în favoarea pârâților.
Or, dezlegarea cauzei pendinte nu are legătură cu dreptul de retenție ce se cere a fi recunoscut pârâților recurenți de către instanța care judecă cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, întrucât prin judecarea acesteia, bazată pe titlul de proprietate al reclamantei, se tranșează dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu între părțile litigante.
Prin urmare, rezultă că instanța de apel, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a respins cererea de suspendare a judecății acestei cauze până la soluționarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Critica formulată de recurenții pârâți potrivit căreia decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 2494 și art. 2499 C. civ., se constată că este străină de natura pricinii, câtă vreme temeiul de drept al acțiunii pendinte îl constituie art. 480 și urm., C. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.
Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă și de pârâții B. și C.
În ceea ce privește cererile formulate de recurenți cu ocazia dezbaterilor, prin apărători lor, de a li se acorda cheltuielile de judecată în recurs, câtă vreme niciuna din părți nu a căzut în pretenții față de cealaltă parte în această cale de atac, se constată că reclamanta și pârâții nu sunt îndreptățiți la acordarea acestor cheltuieli de judecată, în condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 27/A din data de 22 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Respinge recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 27/A din data de 22 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a încheierii de ședință din data de 15 septembrie 2015, pronunțată de aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21aprilie 2016.