Obligaţie angajată sub condiţie suspensivă. Executarea obligaţiei înainte de îndeplinirea condiţiei. Consecinţe
Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic : acţiune în restituire
- plată nedatorată
- contract de prestări servicii de management
- condiţie suspensivă
C. civ. din 1864, art. 993, art. 1004, art. 1017, art. 1092
1. Condiţia suspensivă, inerentă raporturilor contractuale, este, potrivit art. 1004 şi art. 1017 C. civ., un eveniment viitor şi necert ca îndeplinire de care depinde însăşi perfectarea obligaţiei astfel asumate.
În cazul în care obligaţia de plată a onorariului de succes a fost angajată sub condiţie suspensivă, până la îndeplinirea condiţiei obligaţia nu există, deşi este conturată sub toate elementele sale structurale, şi executarea sa nu este datorată efectiv, fiind indiferent dacă, astfel asumată, obligaţia ca atare îşi are izvorul într-un contract.
A da eficienţă condiţiei suspensive în cadrul verificării executării convenţiei înseamnă, de fapt, a evalua obligaţia sub condiţie ca pe o obligaţie pură şi simplă care nu ar putea fi paralizată decât printr-o excepţie de neexecutare. De aceea, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, determinată de o greşită evaluare a regimului obligaţiei afectate de condiţie suspensivă, aceasta neputând fi evaluată în funcţie de culpa managerului în executarea neconformă a contractului.
2. De vreme ce orice plată presupune o datorie, potrivit art. 1092 C. civ., tot ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetiţiunii ca efect al plăţii nedatorate, deoarece obligaţia nefiind niciodată născută valabil, aceasta nu poate fi evaluată pe temei contractual.
Cât priveşte cerinţa ca plata să fi fost făcută din eroare, conform unei soluţii întemeiate pe dispoziţiile art. 993 C. civ., deşi cerinţa erorii nu este de lege lata încorporată în textul legii, s-ar putea susţine, fără distincţie, că eroarea în care se află plătitorul (solvensul) este întotdeauna o condiţie necesară a plăţii nedatorate.
Totuşi, având în vedere că dispoziţiile art. 993 C. civ. nu pot fi transferate fără nicio distincţie în materia plăţii nedatorate, dar şi că art. 1092 C. civ. nu preia în reglementarea specifică eroarea ca şi condiţie a restituirii plăţii nedatorate, este necesar a se distinge după cum inexistenţa datoriei a fost doar relativă ori a fost absolută la momentul plăţii, cum ar fi cazul în care obligaţia care se intenţiona plătită nu a existat niciodată.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1780 din 31 octombrie 2016
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost sesizat cu cererea reclamantei A. Oradea SRL, promovată împotriva pârâtei B. SRL solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 642.021,66 lei, reprezentând onorariu de succes încasat pe nedrept, la plata sumei de 350.826,28 lei, reprezentând onorariu aferent lunii mai 2009 încasat pe nedrept, şi plata sumei de 200.000 de Euro reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat de pârâtă prin executarea deficitară şi cu întârziere a obligaţiilor contractuale, plus cheltuieli de judecată.
S-a arătat în motivarea cererii că părţile au încheiat la 1 decembrie 2007 un contract de prestări servicii de management prin care pârâta se obliga să asigure managementul, comunicarea şi coordonarea proiectului „X Oradea” în schimbul unei remuneraţii de 70.000 Euro pentru primele două luni contractuale şi 70.000 Euro lunar pentru următoarele 15 luni. Întrucât nu s-a respectat termenul iniţial de finalizare a proiectului, la 19 decembrie 2008 părţile au încheiat actul adiţional nr. 1 prin care au prelungit termenul de finalizare a Fazei I a proiectului până la data de 4 martie 2009, iar pentru motivarea managerului s-a prevăzut plata onorariului de succes de 135.000 euro dacă B. SRL şi-ar fi îndeplinit obligaţiile la termenul convenit.
S-a arătat că în aceste condiţii pârâta a emis, încă din 30 decembrie 2008, factura pentru plata onorariului de succes, deşi, la data emiterii acesteia, condiţia realizării fazei I a proiectului nu era îndeplinită. Totuşi, reclamanta a înregistrat în contabilitate factura şi, din eroare, a efectuat plata deşi la scadenţa din 4 martie 2009 faza I de finanţare a proiectului nu a fost realizată, iar la data deschiderii oficiale a obiectivelor, corespunzător acestei faze, 11 martie 2009, nu era asigurat accesul rutier pe drumul principal şi intrarea secundară, iar parcarea nu era finalizată.
Cu privire la capetele succesive de cerere, reclamanta a arătat că plata onorariului pentru luna mai 2009 a fost efectuată, deşi aceasta nu era datorată, întrucât se integra fazei a II-a proiectului, cu privire la care părţile au convenit să nu continue colaborarea, iar în privinţa cererii referitoare la daune-interese, s-a arătat că pârâta datorează despăgubiri întrucât nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile contractuale.
Prin precizări reclamanta a indicat ca temei juridic dispoziţiile legale incidente instituţiei plăţii nedatorate, subsidiar a invocat principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Pârâta a formulat o cerere reconvenţională, solicitând plata contravalorii serviciilor realizate şi neachitate şi a penalităţii aferente acestora, cerere care a fost suspendată şi ulterior disjunsă de prima instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 501 din 3 februarie 2015, tribunalul a admis doar în parte acţiunea principală obligând pârâta la plata sumei de 642.021,66 lei cu titlu de plată nedatorată, respingând în rest acţiunea ca neîntemeiată, şi a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 11.615 lei achitată ca taxă judiciară de timbru, precum şi restituirea către pârâtă a onorariului de expert de 1.000 lei; a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată de 10.000 lei.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că între reclamantă, în calitate de client, şi pârâtă în calitate de manager s-a încheiat la 1 decembrie 2007 contractul pentru prestarea de servicii de management de proiect, pârâtei revenindu-i obligaţiile de a presta serviciile stabilite prin art. 6 al contractului şi prin Planul proiectului.
În condiţiile art. 3.1 al contractului, serviciile urmau să fie prestate termen de 17 luni, începând cu 1 decembrie 2007 şi continuate până la finalizarea proiectului potrivit Planului sau revizuirii acestuia prin act adiţional, în cazul în care contractul nu va fi fost reziliat potrivit art. 13 din contract.
În schimbul serviciilor prestate, managerul de proiect încasa un onorariu lunar, în plus, clientul s-a obligat managerului de proiect un onorariu de succes de 450.000 Euro, la finalizarea proiectului, în condiţiile şi termenele prevăzute în planul proiectului, conform art. 9 pct. 1 şi pct. 3 din contract.
La 19 decembrie 2008 părţile au încheiat actul adiţional nr. 1, convenind majorarea onorariului lunar şi decalarea fazei I a proiectului, care a fost planificată a avea loc în martie 2009.
În privinţa onorariului de succes, prin acelaşi act adiţional, s-a stabilit că acesta avea să fie plătit în două tranşe, respectiv 30% pentru faza I a proiectului în cuantum de 135.000 Euro, iar restul de 70% la finalizarea fazei a II-a. Plata primei tranşe a onorariului de succes urma să fie facturată până la 24 decembrie 2008, urmând a fi plătită în cazul inaugurării cu succes a fazei I a proiectului la 4 martie 2009.
S-a reţinut că, deşi părţile nu au prevăzut expres că managerul nu avea dreptul la plata acestui onorariu dacă faza I a proiectului nu era inaugurată până la data convenită, totuşi aceasta reprezenta o condiţie suspensivă care afecta executarea obligaţiei de plată. În condiţiile în care pârâta a remis reclamantei factura aferentă onorariului de succes în valoare de 642.021,66 lei, reclamanta a achitat-o anterior scadenţei, cu ordinele de plată nr. 136 şi nr. 139.
Prima instanţă a reţinut că faza I a proiectului nu a fost inaugurată conform înţelegerii părţilor, deschiderea oficială a obiectivului având loc la 11 martie 2009, în condiţii necorespunzătoare şi a înlăturat apărările pârâtei referitoare la forţa majoră determinată de condiţiile meteo nefavorabile, arătând că apărările acesteia reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere doar în măsura în care obiectul litigiului se rezumă la angajarea răspunderii contractuale. În măsura în care reclamanta a invocat ca temei al restituirii plata nedatorată, dispoziţiile art. 1082 C. civ. nu sunt incidente, fiind evaluată doar neîndeplinirea condiţiei suspensive menţionate în actul adiţional. Constatând condiţia neîndeplinită, prima instanţă a conchis că prestaţiile executate anterior trebuie restituite, întrucât nu erau datorate, nefiind relevant motivul pentru care condiţia nu s-a îndeplinit.
În ceea ce priveşte capetele ulterioare de cerere instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate ori celei a îmbogăţirii fără justă cauză şi dat efect dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reţinând că este obligată să judece în limitele cauzei cererii, aşa cum aceasta a fost precizată.
Nici în privinţa daunelor-interese prima instanţă nu a validat pretenţia reclamantei, în temeiul aceloraşi considerente.
2. Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B. SRL. În esenţă, apelanta a susţinut că i-au fost ignorate apărările referitoare la inadmisibilitatea acţiunii fondate pe plata nedatorată, atâta vreme cât contextul litigiului nu poate ignora premisa că între părţi s-au derulat raporturi contractuale, iar plata a avut ca fundament executarea contractului. Temeiul restituirii fundamentat pe faptul juridic ilicit are întotdeauna un caracter subsidiar unei acţiuni în răspundere contractuală, care trebuie să reprezinte suportul pretenţiilor, în caz contrar acţiunea fiind inadmisibilă. Chiar şi dacă s-ar admite ca fiind admisibil temeiul acţiunii indicat de reclamantă, apelanta a susţinut că, oricum, condiţiile plăţii nedatorate nu erau întrunite.
Prin decizia civilă nr. 1833/A din 10 octombrie 2015 a fost admis apelul declarat de pârâta B. SRL, schimbată în parte sentinţa, respinsă în tot acţiunea reclamantei A. Oradea SRL şi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa decizia, instanţa de apel a reţinut că, deşi nu se poate constata ignorarea de către prima instanţă de fond a apărărilor pârâtei fondate pe inadmisibilitatea acţiunii, totuşi soluţia instanţei a avut la bază aplicarea greşită a legii.
Curtea de apel a stabilit că pentru a se putea dispune restituirea plăţii nedatorate în condiţiile art. 1092 C. civ. trebuiau îndeplinite cumulativ 3 condiţii: prestaţia solvensului (reclamanta să fi fost executată cu titlu de plată); datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens şi accipiens (pârâta); plata să fi fost făcută din eroare.
Enumerând condiţiile, în analiza acestora instanţa de apel a constatat că două dintre acestea nu sunt îndeplinite. Astfel, a reţinut că obligaţia de plată a onorariului de succes a avut temei contractual, fiind consacrată în art. 9 pct. 3 din contract şi în art. 4 din actul adiţional nr. 1 din 19 decembrie 2008, subliniind că este esenţial pentru existenţa faptului juridic ilicit al plăţii nedatorate, lipsa acordului de voinţă al părţilor.
Or, în cauză, acordul de voinţă este materializat atât în contractul încheiat la 1 decembrie 2006, cât şi în actul adiţional din 19 decembrie 2008, acte prin care părţile au prevăzut obligaţia de plată a clientului în privinţa onorariului de succes. Invocându-se de către reclamantă neîndeplinirea condiţiei convenite contractual pentru plata onorariului de succes, reclamanta a invocat, practic, o neexecutare a contractului, ceea ce nu poate reprezenta fundamentul concluziei că obligaţia nu a existat din punct de vedere juridic într-un raport contractual.
A subliniat curtea de apel că îndeplinirea sau nu a condiţiilor în care intimata avea obligaţia de plată a onorariului de succes se analizează exclusiv prin prisma clauzelor contractuale agreate de părţi. Astfel, obligaţia de plată a onorariului de succes are izvor contractual, fiind corelativă obligaţiei pârâtei de a finaliza faza I a proiectului până la 4 martie 2009. Fără a ignora caracterul de condiţie suspensivă a obligaţiei corelative a reclamantei, instanţa a subliniat că îndeplinirea condiţiei priveşte cadrul contractual, inclusiv evaluarea forţei majore invocată de către pârâtă.
S-a concluzionat că nu se poate reţine că obligaţia de plată a fost o obligaţie lipsită de cauză şi că nu a existat din punct de vedere juridic.
Curtea a mai constatat că nici condiţia ca plată fi fost efectuată din eroare, nu a fost îndeplinită, în cauză nefiind administrată nicio probă în acest sens. Plata a fost făcută la 7 aprilie 2009 şi 9 noiembrie 2009 ulterior datei de 11 martie 2009 cât faza I a proiectului trebuia să fie finalizată, reclamanta neputând invoca împrejurarea că personalul de specialitate din departamentul său financiar contabil a efectuat plata din eroare, fără a cunoaşte neîndeplinirea condiţiei care perfecta obligaţia de plată. Contextual, instanţa a arătat că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii societăţii comerciale revine administratorului societăţii potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, prin urmare, reclamanta îşi invocă propria culpă, în mod nepermis, pentru recuperarea sumelor.
3. Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta A. Oradea SRL solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru o nouă judecată în fond, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat.
Premergător dezvoltării motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. recurenta a subliniat că nu face obiectul recursului şi intră în puterea lucrului judecat cu interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o pct. 4 din actul adiţional nr. 1 din 19 decembrie 2008, respectiv că finalizarea fazei I a proiectului până la 4 martie 2009, reprezintă o condiţie suspensivă în relaţia de obligaţie de plată a onorariului de succes.
Primul motiv de recurs fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. deduce instanţei de recurs critica referitoare la neanalizarea acţiunii promovată de către reclamantă şi pe temeiul subsidiar invocat, îmbogăţirea fără justă cauză.
Deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanta a indicat acest temei juridic al cererii, constând în lipsa fundamentului plăţii nedatorate, a respins acţiunea fără a proceda la analiza temeiului subsidiar al acesteia, în condiţiile în care niciun considerent nu a fost exprimat referitor la îmbogăţirea fără justă cauză.
Al doilea motiv de recurs vizează insuficienta motivare a deciziei, precum şi contradictorialitatea unora dintre considerente.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că la pag. 14 a deciziei instanţa de apel a concluzionat că se impune admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii în tot a acţiunii, nefiind prezentat niciun considerent referitor la netemeinicia fundamentului acesteia bazat pe îmbogăţirea fără justă cauză.
În ceea ce priveşte existenţa motivelor contradictorii recurenta a arătat că o parte a considerentelor deciziei conchid în sensul că îndeplinirea sau nu a condiţiilor în care reclamanta avea obligaţia de plată a onorariului de succes se analizează prin prisma clauzelor contractuale agreate de părţi, aceasta fiind o obligaţie asumată contractual de către A. Oradea SRL. Contrar concluziei proprii, în considerente ulterioare, instanţa de apel a stabilit că obligaţia contractuală a pârâtei reprezintă, într-adevăr, şi o condiţie suspensivă a obligaţiei corelative a intimatei-reclamante de plată a onorariului de succes.
Recurenta apreciază că aceste considerente sunt contradictorii de vreme ce instanţa de apel a stabilit concomitent chestiuni antagonice în logica juridică care nu pot, deopotrivă, să reprezinte suportul raţional al deciziei.
În fine, ultimul motiv de recurs deduce instanţei greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1017 C. civ., precum şi ale art. 992, art. 993 şi art. 1092 C. civ.
S-a arătat că, deşi în esenţă instanţa de apel a stabilit că obligaţia de plată a onorariului de succes era afectată de condiţie suspensivă a ignorat dispoziţiile art. 1017 C. civ. care, definind condiţia, statuează că obligaţia condiţionată suspensiv devine perfectă numai după îndeplinirea acesteia, fapt care lipseşte de relevanţă apărările pârâtei legate de justa cauză a neexecutării contractului.
Recurenta a subliniat că obligaţia sa de plată a onorariului de succes a fost asumată sub modalitatea condiţiei suspensive, astfel încât neîndeplinirea condiţiei afectează însăşi existenţa obligaţiei din punct de vedere juridic, fiind evident, că nu se poate pretinde executarea unei obligaţii în legătură cu care condiţia care o afectează nu s-a îndeplinit. Recurenta a subliniat că s-a certificat în doctrină şi jurisprudenţă că în cazul condiţiei suspensive în conţinutul raportului juridic nu există decât posibilitatea naşterii şi manifestării retroactive ale unui drept subiectiv simplu şi a unei obligaţii corelative simple. Această facultate este, pendente conditione, un drept subiectiv distinct recunoscut creditorului care are dreptul să spere şi o obligaţie negativă corelativă ce revine debitorului, de a nu întreprinde nimic de natură a afecta posibilitatea manifestării evenimentului viitor, condiţia. În stadiul anterior condiţiei obligaţia prefigurată de părţile raportului juridic nu există, ceea ce implică concluzia că obiectul raportului juridic presupune o conduită subsumată specificului conţinutului arătat.
Aşadar, pendente conditione obligaţia nu există, iar raportul juridic angajat sub condiţie nu are aptitudinea să producă niciun efect.
Astfel, dacă debitorul plăteşte anterior condiţiei suspensive a cărui îndeplinire nu mai este posibilă, cum este cazul în speţă, acesta a făcut o plată fără temei contractual şi poate cere restituirea acesteia pe temeiul plăţii nedatorate.
În fine, recurenta a arătat că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 992, art. 993 şi art. 1092 C. civ., în măsura în care instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia ca plata pretins nedatorată să fi fost făcută din eroare, în măsura în care nu există probe în acest sens.
Recurenta a arătat că de lege lata condiţia erorii sub care s-a făcut plata nu există, dar chiar dacă în doctrină este impusă, ca principiu, aceleaşi studii subliniază că eroarea solvensului nu este necesară în cazul unei plăţi efectuate pentru o obligaţie afectată de condiţie suspensivă, dacă această condiţie nu se îndeplineşte. Mai mult, în literatură s-a subliniat că cerinţa erorii este cu atât mai mult estompată dacă accipiensul a fost de rea-credinţă, în cauză intimata având ştiinţa exactă că nu i se cuvine onorariul de succes promis în condiţiile contractului şi ale actului adiţional.
Împotriva recursului intimata B. SRL a formulat întâmpinare, solicitând pe fond respingerea recursului.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a legii, intimata a arătat că recurenta este în eroare, deoarece condiţia care afecta obligaţia de plată s-a îndeplinit. În acest sens recurenta a omis să precizeze că a existat o cauză exoneratoare de răspundere care a generat întârzierea cu 7 zile a finalizării fazei I a proiectului, cauză invocată de către pârâtă, dovedită cu acte, recunoscută şi acceptată de către A. Oradea SRL la momentul respectiv. De altfel, intimata a arătat că numai sub aceste auspicii s-a efectuat plata de către adevăratul debitor, în baza unei obligaţii perfecte, astfel încât este exclusă incidenţa faptului juridic ilicit ca izvor de obligaţii. Practic reclamanta a acceptat plata onorariului de succes cunoscând că întârzierea cu 7 zile a finalizării fazei I a proiectului a fost determinată de o forţă majoră, asumată şi acceptată ca atare de părţi. S-au invocat şi dispoziţiile art. 8 pct. 4 din contract, potrivit cărora B. SRL este exonerat de răspundere în eventualitatea în care intervine o situaţie independentă de voinţa părţilor care face imposibilă realizarea totală sau parţială a obligaţiilor de către managerul de proiect.
Intimata a arătat că de vreme ce plata onorariului de succes a fost efectuat anterior inaugurării, 11 martie 2009, este evident că reclamanta a acceptat toate aceste consecinţe făcând o plată în executarea contractului, iar nu în afara efectelor sale.
Analizând recursul, Înalta Curte l-a admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.
Premergător dezvoltării considerentelor, având în vedere succesiunea motivelor de recurs expuse prin memoriul reclamantei, această instanţă va analiza prevalent motivele care au stat la baza respingerii cererii, motive fundamentate pe neincidenţa în cauză a instituţiei plăţii nedatorate, iar, succesiv, pe cele referitoare la temeiul subsidiar al acţiunii referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, se reţine că într-un prim motiv al recursului A. Oradea SRL invocă contradictorialitatea considerentelor care, conjugate, nu pot justifica soluţia adoptată prin dispozitiv.
Recurenta a subliniat că instanţa de apel a stabilit că în baza acordului de voinţă, contractul, părţile au prevăzut obligaţia de plată a onorariului de succes şi condiţiile în care se plăteşte acesta şi că, invocându-se neîndeplinirea acestor condiţii convenite contractual (o neexecutare contractuală), aceasta nu poate fi analizată decât prin prisma clauzelor contractuale agreate de părţi, deoarece obligaţia de plată a onorariului de succes fiind corelativă obligaţiei contractuale a pârâtei de finalizare a fazei I a proiectului la 4 martie 2009. Totodată, a statuat şi că obligaţia reclamantei a fost asumată sub condiţie suspensivă, însă analiza privind îndeplinirea sau nu a acesteia priveşte cadrul contractual, cu luarea în considerare a relaţiilor dintre părţi şi a apărărilor invocate, inclusiv a forţei majore invocate de pârâtă.
Într-adevăr, în planul unui raţionament juridic abstract, curtea de apel a statuat două principii cu valoare juridică exactă, dar care sunt necongruente în speţă.
Altfel spus, într-o primă idee, curtea de apel a statuat că în cadrul unui contract sinalagmatic, cum este contractul pentru prestarea de servicii de management de proiect dintre părţile cauzei, obligaţia uneia dintre părţi îşi are cauza în executarea obligaţiei corelative, aparţinând celeilalte părţi. Acest principiu obligă, însă, instanţa a verifica între care dintre obligaţiile generate contractual există această condiţie bivalentă, prestaţie contra prestaţie, în special în acele contracte în care părţile îşi asumă mai multe seturi de obligaţii în care relaţia cauzală dintre acestea nu este unică. Examinând contractul pentru prestarea de servicii de management de proiect şi actul adiţional la acesta, rezultă că obligaţiile aflate în această relaţie cauzală sunt cele stabilite în art. 6 şi art. 9.1 din contract care definesc obiectul contractului, mai exact, obligaţia de realizare a serviciilor de management, comunicare şi coordonare proiect şi cea referitoare la plata onorariului pentru aceste servicii.
Transgresarea acestui principiu la o obligaţie distinctă, aceea a plăţii onorariului de succes care îşi are cauza în condiţia suspensivă a succesului proiectului în termenii stabiliţi prin contract şi actul adiţional la acesta, precum şi evaluarea sa sub auspiciile de mai sus, concomitent cu concluzia că această obligaţie nu este pură şi simplă, plasează, într-adevăr, considerentele în neconcordanţă.
Această neconcordanţă derivă, însă, din distincţia specifică dintre onorariu, privit ca preţ al serviciilor, şi onorariul de succes în legătură cu care chiar instanţa de apel a stabilit că este afectat de o condiţie suspensivă şi căruia i-a aplicat un efect greşit, determinat de o greşită aplicare a legii.
Validând aserţiunile recurentei care a arătat că în măsura în care nu formulează recurs contra dezlegărilor date în legătură cu evaluarea că plata onorariului de succes este pentru reclamantă o obligaţie afectată de condiţie suspensivă - în condiţiile pct. 4 din actul adiţional nr. 1 din 19 decembrie 2008 - acestea intră în puterea lucrului judecat, Înalta Curte va analiza în continuare critica referitoare la greşita aplicare a legii.
Condiţia suspensivă, inerentă raporturilor contractuale, este, potrivit art. 1004 şi art. 1017 C. civ., un eveniment viitor şi necert ca îndeplinire de care depinde însăşi perfectarea obligaţiei astfel asumate.
În cauză, clientul A. Oradea SRL s-a obligat, în condiţiile art. 9.3 din contract şi art. 4 din actul adiţional nr. 1 la acesta, la plata unei prime tranşe a onorariului de succes dacă managerul B. SRL finaliza, în condiţiile stabilite, faza I a proiectului la 4 martie 2009. Aşadar, obligaţia clientului a fost asumată sub condiţie suspensivă potestativă a creditorului onorariului de succes, depinzând de executarea proiectului până la o anumită dată, fiind indiferent dacă managerul de proiect vrea, poate, ori nu poate, în orice circumstanţe, să atingă acest obiectiv.
A transpune condiţia astfel stipulată în planul contractului şi a-i da eficienţă în cadrul verificării executării convenţiei - inclusiv prin evaluarea forţei majore opuse de către pârâtă - înseamnă, de fapt, a evalua obligaţia sub condiţie ca pe o obligaţie pură şi simplă care nu ar putea fi paralizată decât printr-o excepţie de neexecutare, ceea ce intră în contradicţie cu cele stabilite deja prin chiar dezlegarea statuată în apel.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, determinată de o greşită evaluare a regimului obligaţiei afectate de condiţie suspensivă, aceasta neputând fi evaluată în funcţie de culpa pârâtei în executarea neconformă a contractului.
Având totuşi în vedere şi apărările intimatei care a arătat că întârzierea de 7 zile în finalizarea fazei I a proiectului a fost acceptată de reclamantă, fiind dovedită cu acte, recunoscută şi acceptată de către A. la momentul respectiv, Înalta Curte consideră că nu este epuizată cercetarea judecătorească, respectiv, dacă prin actele depuse la dosar intimata dovedeşte, de fapt, o reconfigurare a termenilor în care condiţia suspensivă a plăţii onorariului de succes a fost stabilită, aceste aspecte urmând a fi verificate în rejudecarea cauzei.
O a doua critică legată de greşita aplicare a legii constă în evaluarea condiţiilor plăţii nedatorate, instituţie juridică ce a întemeiat, în principal, pretenţia reclamantei.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a considerat neîndeplinite două dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii, statuând, în primul rând, că datoria reclamantei a existat din punct de vedere juridic, în cauză existând un contract, act cu caracter bilateral, încheiat la 1 decembrie 2007 şi modificat prin actul adiţional nr. 1 din 19 decembrie 2008 prin care părţile au prevăzut obligaţia onorariului de succes, iar în final, că plata solvensului, reclamanta, nu a fost făcută din eroare.
Fără a relua considerentele anterioare, Înalta Curte, revenind la dispoziţiile art. 1017, aminteşte că obligaţia angajată sub condiţie suspensivă, acea a plăţii onorariului de succes se perfectează numai la îndeplinirea condiţiei.
Astfel, deşi obligaţia este conturată sub toate elementele sale structurale, până la îndeplinirea condiţiei aceasta nu există şi executarea sa nu este datorată efectiv, fiind indiferent dacă, astfel asumată, obligaţia ca atare îşi are izvorul într-un contract. Mai mult, dacă respectiva condiţie nu se va fi îndeplinit, astfel cum susţine reclamanta, obligaţia nu se naşte şi este considerată a nu fi fost concepută niciodată, cu toate efectele implicate, părţile fiind considerate în situaţia în care nu ar fi asumat niciodată obligaţia respectivă.
Din acest punct de vedere, de vreme ce orice plată presupune o datorie, potrivit art. 1092, tot ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetiţiunii ca efect al plaţii nedatorate, deoarece obligaţia nefiind niciodată născută valabil, aceasta nu poate fi evaluată pe temei contractual.
De aceea, Înalta Curte arată că sunt rezultatul greşitei aplicări a legii acele dezlegări ale instanţei de apel care arată că restituirea onorariului de succes poate fi cerută pe temei contractual, în ipoteza dată fiind indiferent dacă contractul încheiat de părţi este încă în fiinţă, nefiind reziliat ori anulat total sau parţial, excluzând ca temei plata nedatorată.
Cât priveşte cerinţa ca plata să fi fost făcută din eroare, ca ultimă condiţie de evaluare a temeiului restituirii, Înalta Curte arată că cerinţa erorii nu este de lege lata încorporată în textul legii, în condiţiile în care plata nedatorată îşi găseşte o reglementare relativ sumară în codul civil.
Conform unei soluţii întemeiate pe dispoziţiile art. 993 C. civ., s-a putut susţine, fără distincţie, că eroarea în care se află plătitorul (solvensul) este întotdeauna o condiţie necesară a plăţii nedatorate.
Totuşi, nu trebuie ignorat că eroarea este strâns legată de intenţia de a plăti o datorie, fără a se identifica cu aceasta; eroarea afectează credinţa că există o datorie, adică o obligaţie validă care se urmăreşte stinsă prin acea plată.
De aceea, având în vedere că dispoziţiile art. 993 C. civ. nu pot fi transferate fără nicio distincţie în materia plăţii nedatorate, dar şi că art. 1092 C. civ. nu preia în reglementarea specifică eroarea ca şi condiţie a restituirii plăţii nedatorate, este necesar a se distinge după cum inexistenţa datoriei a fost doar relativă ori a fost absolută la momentul plăţii, cum ar fi cazul în care obligaţia care se intenţiona plătită nu a existat niciodată.
Aşadar, aprecierea erorii în care solvensul s-a aflat la momentul efectuării plăţii trebuie evaluată, de principiu, cazual, având în vedere toate aceste circumstanţe, pentru a stabili dacă solvens a plătit datoria crezând că este debitor al lui accipiens, deşi nu era.
În condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că lipsa cerinţei erorii se justifică pe împrejurarea că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a se apăra de răspundere, instanţa de recurs arată că analiza erorii nu s-a grefat pe aceste cerinţe care, în condiţiile rejudecării cauzei în apel, vor fi reanalizate.
Cât priveşte setul de critici referitor la lipsa analizei temeiniciei cererii raportat la cauza acţiunii subsidiar invocate, Înalta Curte reţine motivele de recurs ca fiind întemeiate, câtă vreme instanţa de apel, respingând acţiunea fondată pe instituţia plăţii nedatorate, nu a soluţionat cererea pe fundamentul îmbogăţirii fără justă cauză.
Criticile formulate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în măsura în care se constată că instanţa de apel nu s-a conformat obligaţiei de a soluţiona cauza în limitele exclusive ale sesizării, ceea ce a avut implicit drept consecinţă lipsa oricăror analize referitoare la temeiul îmbogăţirii fără justă cauză al pretenţiei. De aceea, în rejudecare, urmează a fi avut în vedere şi acest temei subsidiar invocat de către reclamantă.
Astfel, în baza tuturor celor dezlegate prin această decizie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (5) şi art. 315 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată, iar cauza trimisă instanţei de apel pentru o nouă judecată. Cu acelaşi prilej, vor fi analizate şi cererile accesorii formulate de părţi având ca obiect plata cheltuielilor de judecată solicitate, inclusiv a celor efectuate în recurs.