Cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Condiţii de admisibilitate din perspectiva prevederilor art. 267 paragraful 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic : cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 19 alin. (3) lit. b)
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 267
Directiva nr. 93/13/CEE, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1)
C. civ. din 1864, art. 3
O.U.G. nr. 50/2010, art. 95
1. În cazul în care prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu se invocă o chestiune de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, ci se solicită să se răspundă dacă dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile clauzelor din contractele în litigiu, întrebarea astfel formulată nu poate face obiectul sesizării CJUE deoarece ar însemna să se solicite Curţii să aplice ea însăşi dreptul Uniunii în acel litigiu, ceea ce excede rolului CJUE în cadrul procedurii preliminare.
2. Întrebarea adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care nu are în vedere interpretarea vreunui text din dreptul Uniunii si prin care se solicită acesteia prezentarea unei opinii consultative asupra modificărilor şi completărilor aduse O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prin Legea nr. 288/2010, pentru aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă, nu respectă premisa instituită prin art. 267 par. 1 din TFUE.
Prin urmare, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel formulată, se impune a fi respinsă ca neîntemeiată întrucât cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la analiza conformităţii dreptului naţional cu drepturile şi principiile consacrate în Constituţia României.
Secţia a II-a civilă, Încheiere din 8 noiembrie 2016
Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 2151A/2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, recurenţii- reclamanţi A. şi B. au solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
l. Dacă art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal referitoare la cele patru clauze din contractul de credit, termenii „obiectul principal al contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” acoperă aceste tipuri de clauze care nu prevăd în mod transparent nici formula de calcul a dobânzii curente a creditului şi nici indicele de referinţă EURIBOR (la o lună, la 3 luni sau la 6 luni) ?
2. Dacă art. 6 alineatul 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract de credit nu poate, în principiu, continua să existe după eliminarea celor patru clauze din contractul de credit, se opune unei norme de drept naţional, cum ar fi art. 3 din C. civ. din 1864 sau principiului de drept, conform căruia, în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, care permit instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzelor respective prin înlocuirea acestora cu norme de drept naţional (art. 93 din O.G. nr. 21/1992, cu modificările şi completările ulterioare sau art. 2 lit. d) şi h) raportat la art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 363/2007 ori art. 37 lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma de la data publicării în Monitorul Oficial, 1.06.2010) ?
3. Dacă principiul rezultat din practica CJUE conform căruia atunci când este sesizată cu un litigiu exclusiv între persoane particulare, instanţa naţională este obligată, când aplică dispoziţiile de drept intern adoptate în scopul transpunerii obligaţiilor prevăzute de o directivă să ia în considerare ansamblul normelor de drept naţional şi să le interpreteze pe cât posibil, în lumina textului precum şi a scopului directivei pentru a ajunge la o soluţie conformă cu obiectivul urmărit de aceasta, raportat la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 şi art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se opune unei norme naţionale, Legea nr. 288/2010 prin care s-a modificat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010?
Examinând cererea de sesizare, faţă de actele dosarului, de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat că aceasta este neîntemeiată şi a respins-o pentru următoarele considerente:
Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene prevăzută atât la art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare TFUE). Acest mecanism urmăreşte să garanteze interpretarea şi aplicarea uniformă a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanţelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţiile acesteia. În cauza de faţă recurenţii solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii.
Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii se exercită la iniţiativa exclusivă a instanţelor naţionale, indiferent de împrejurarea dacă părţile au solicitat instanţei să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu este cea care are competenţa să aprecieze, în funcţie de datele specifice fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre cât şi pertinenţa întrebărilor care ar putea fi adresate CJUE.
În legătură cu prima întrebare propusă de recurenţi este de reţinut că aceştia solicită ca instanţa europeană să stabilească dacă prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 referitoare la „obiectul principal al contractului” şi la „caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, acoperă cele patru tipuri de clauze din contractul de credit care, potrivit criticilor prezentate de recurenţi, nu prevăd în mod transparent nici formula de calcul a dobânzii curente a creditului şi nici indicele de referinţă Euribor (la o lună, la 3 luni sau la 6 luni).
Din conţinutul întrebării, instanţa supremă reţine că recurenţii nu invocă o chestiune de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, ci solicită să se răspundă dacă dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile clauzelor din contractele în litigiu.
Întrebarea astfel formulată nu poate face obiectul sesizării CJUE deoarece ar însemna să se solicite Curţii să aplice ea însăşi dreptul Uniunii în acest litigiu, ceea ce excede rolului CJUE în cadrul procedurii preliminare.
În ceea ce priveşte a doua întrebare, instanţa supremă reţine că recurenţii se referă la ipoteza în care un contract de credit nu ar mai putea continua să existe după eliminarea celor patru clauze (criticate ca fiind abuzive) şi, în acest context, se propune a întreba CJUE dacă art. 6 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE se opune unei norme de drept naţional cum ar fi art. 3 din Codul Civil de la 1864 sau principiului de drept conform căruia „în cazul în care contractul este menţinut, în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţii legale aplicabile care permit instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzelor respective prin înlocuirea acestora cu norme de drept naţional [art. 93 din O.G. nr. 21/1992 sau art. 2 lit. d) şi h) raportat la art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 363/2007 sau art. 37 lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010]”.
Din modul în care este redactată întrebarea instanţa supremă nu găseşte nicio legătură între dispoziţia art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 şi art. 3 din Codul civil de la 1864 şi, în plus, recurenţii nu indică norma de drept naţional aplicabilă contractelor, care să consacre principiul enunţat în conţinutul întrebării.
Instanţa supremă constată, însă, că solicitarea de trimitere preliminară, având ca obiect întrebarea a doua, ridică o chestiune de interpretare a art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE asupra căreia CJUE s-a pronunţat în cauza C-26/13 (Arpad Kasler). Prin hotărârea pronunţată în această cauză CJUE a statuat că „Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional”.
Aşa fiind, chestiunea interpretării art. 6 alin. 1 în forma propusă de recurenţi, se regăseşte în jurisprudenţa CJUE, iar întrebarea formulată nu prezintă elemente de noutate ivite într-un cadru juridic şi factual inedit, de natură să justifice sesizarea CJUE cu o nouă interpretare.
În ceea ce priveşte întrebarea a treia prin modul în care este formulată, aceasta nu are în vedere interpretarea vreunui text din dreptul Uniunii, ci se solicită Curţii prezentarea unei opinii consultative asupra modificărilor şi completărilor aduse O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prin Legea nr. 288/2010, pentru aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă.
Este de precizat că în cadrul motivelor de recurs recurenţii au afirmat că Legea nr. 288/2010 nu se aplică contractelor analizate în litigiu, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la analiza conformităţii dreptului naţional cu drepturile şi principiile consacrate în Constituţia României.
În acest context, instanţa supremă reţine că întrebarea a treia nu este pertinentă şi nu respectă premisa instituită prin art. 267 par. 1 din TFUE.
Faţă de considerentele expuse în precedent instanţa supremă a apreciat că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.