Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Extrădare pasivă. Respingerea cererii de extrădare

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Extrădarea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- extrădare pasivă

                         

    Legea nr. 302/2004, art. 52 alin. (7)

 

         Instanţa respinge cererea de extrădare formulată de către statul de origine al persoanei extrădabile, conform art. 52 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care constată că pentru persoana extrădabilă - cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care a avut statutul de refugiat anterior dobândirii cetăţeniei statului membru - există un risc serios de a fi supusă torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante în statul de origine, ipoteză în care extrădarea este interzisă conform art. 19 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că extrădarea persoanei către statul de origine ar genera o încălcare a art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supusă torturii sau tratamentelor inumane ori degradante, persistenţa acestui risc fiind constatată şi în hotărâri ulterioare ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi în acte ale Parlamentului European.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1529 din 9 decembrie 2016

 

Prin sentinţa nr. 249 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 52 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare.

S-a respins cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Republica Uzbekistan - Biroul Procurorului General din Republica Uzbekistan, privind persoana extrădabilă A.

S-a revocat măsura arestării provizorii dispusă prin încheierea din 12 noiembrie 2016 şi s-a dispus punerea în libertate a persoanei extrădabile A., la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 11 noiembrie 2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a solicitat, în temeiul art. 44 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, arestarea provizorie în vederea extrădării a persoanei extrădabile A.

În motivarea cererii s-a arătat că faţă de persoana solicitată a fost emisă difuziunea de urmărire internaţională transmisă de Biroul Naţional Interpol cu adresa din 11 noiembrie 2016, emisă în decizia judiciară nr. 2134 pronunţată la 18 iunie 2005 de către Biroul Procurorului General din Republica Uzbekistan, având acelaşi efect cu mandatul de arestare preventivă, precum şi cererea formală de arestare preventivă provizorie, în vederea extrădării, privind pe cetăţeanul suedez de origine uzbecă A.

Decizia judiciară nr. 2134 pronunţată la 18 iunie 2005 de către Biroul Procurorului General din Republica Uzbekistan a fost emisă pentru comiterea infracţiunilor de terorism, diversiune, crimă organizată, utilizarea ilegală de arme de foc, muniţie, explozibil şi omor, pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare.

Din adresele emise de ambasada Suediei din România, rezultă că persoana extrădabilă A. a avut statutul de refugiat, înainte de obţinerea cetăţeniei suedeze.

Totodată, s-a constatat că faptele pentru care Republica Uzbekistan cere extrădarea cetăţeanului suedez A. au mai făcut obiectul unei cereri de extrădare din Rusia a aceleiaşi persoane, însă, în final, aceasta a fost refuzată cu motivarea că extrădarea lui A. în Republica Uzbekistan l-ar supune riscului de tortură.

Soluţia s-a impus în urma admiterii plângerii formulate de persoana extrădabilă A. la Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra Federaţiei Ruse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând că întoarcerea forţată a reclamanţilor (printre care şi A.) în Uzbekistan ar da naştere la o încălcare a art. 3, dat fiind faptul că s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supuşi torturii sau unor tratamente inumane sau degradante.

Curtea de Apel Craiova a constatat că, de la pronunţarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva Federaţiei Ruse şi până în prezent, nu există probe că situaţia din Republica Uzbekistan s-a schimbat, iar din examenul de regularitate efectuat de Ministerul Justiţiei nu reiese că s-au dat garanţii suficiente că, în cazul în care persoana extrădabilă ar fi returnată în statul de origine, ar beneficia de toate drepturile conferite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

S-a remarcat că un tribunal din Rusia a constatat că, având în vedere dovezile bine documentate de tortură pe scară largă în Uzbekistan, extrădarea persoanei A. ar expune-o riscului de tortură şi că persoana extrădabilă A. a primit statutul de refugiat din partea UNHCR, iar ulterior a primit cetăţenia suedeză, invocându-se aceleaşi motive pentru care a primit statutul de refugiat.

S-a reţinut că, deşi a primit cetăţenia suedeză, nu se poate susţine că, odată cu obţinerea cetăţeniei, au încetat motivele pentru care persoana extrădabilă a primit statutul de refugiat şi motivele pentru care s-a refuzat extrădarea chiar de către Federaţia Rusă.

Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că este incident un caz asimilat celui prevăzut în art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, respectiv când o persoană nu poate fi extrădată din România, întrucât extrădarea ar avea loc în ţara de origine, iar viaţa ori libertatea acesteia ar fi pusă în pericol sau ar fi supusă la tortură, tratamente inumane şi degradante.

De asemenea, s-a reţinut că este incident şi motivul obligatoriu de refuz al extrădării prevăzut în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, întrucât situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b), respectiv că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de religie, prin raportare la principiile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care extrădarea de către un stat contractant poate da naştere la o chestiune în temeiul art. 3 şi, prin urmare, angajează răspunderea acestui stat în temeiul Convenţiei, în cazul în care motive substanţiale au dovedit că persoana în cauză, dacă va fi extrădată, s-ar confrunta cu un risc real de a fi supusă unui tratament contrar art. 3, în ţara de destinaţie. Stabilirea unei astfel de responsabilităţi implică în mod inevitabil o evaluare a condiţiilor din ţara solicitantă împotriva standardelor art. 3 al Convenţiei. Ar fi cu greu compatibil cu „moştenirea comună a tradiţiilor politice, idealurilor, libertăţii şi statului de drept” la care se referă Preambulul, dacă un stat contractant, cu bună ştiinţă, ar preda o persoană într-un alt stat, unde există motive întemeiate de a crede că aceasta ar fi în pericol de a fi supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante (a se vedea Soering, § 88).

Pentru aceste motive, în temeiul art. 52 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie procurorul.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezenta contestaţie este nefondată, în principal, în virtutea următoarelor considerente:

Legea nr. 302/2004 prevede expres persoanele exceptate de la extrădare (art. 19), motivele obligatorii sau opţionale pentru care statul solicitat poate refuza extrădarea (art. 21 - Motive obligatorii de refuz al extrădării şi art. 22 - Motive opţionale de refuz al extrădării), precum şi condiţiile de fond (art. 24-35) şi de formă (art. 36) ce se cer a fi îndeplinite pentru admiterea acesteia.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, se reţine că persoana extrădabilă este urmărită penal pe teritoriul statului solicitant pentru infracţiunile prevăzute de lit. e), g) şi i) din partea a doua a art. 97 (ucidere internaţională), de lit. a) şi b) din partea a treia a art. 155 (terorism), de lit. b) din partea a treia a art. 159 (atentate la ordinea constituţională a Republicii Uzbekistan), de partea întâi a art. 242 (organizarea comunităţii criminale) şi de art. 244 (revolte) C. pen. al Republicii Uzbekistan, care au corespondent în legea română.

Totodată, se constată că nici potrivit legislaţiei române, nici a statului solicitant nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, că faptele pentru care se solicită extrădarea atrag, potrivit legislaţiei statului solicitant, o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an (20 ani închisoare) şi că în Republica Uzbekistan a fost abolită pedeapsa capitală.

De asemenea, se constată că persoana extrădabilă nu se numără printre persoanele exceptate de la extrădare, prevăzute în art. 19 din Legea nr. 302/2004, aceasta neavând statut de refugiat în România, chiar dacă i-a fost acordat anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene şi că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al extrădării, inclusiv existenţa unor motive serioase pentru a se crede că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii persoanei extrădabile A. pe motive de religie, aşa cum susţine aceasta, în condiţiile în care religia islamică, pe care persoana extrădabilă o practică, este religia majoritară din Uzbekistan.

Totuşi, o eventuală extrădare trebuie să fie compatibilă cu principiul „nereturnării”, stabilit prin art. 33 din tratatul privind refugiaţii al Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar şi de tratatul împotriva torturii al Organizaţiei Naţiunilor Unite, tratatul privind drepturile civile şi politice al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatul european privind protecţia drepturilor omului, care impun ca refugiatul să nu poată fi trimis într-o ţară unde este de temut că va fi urmărit penal sau unde viaţa şi siguranţa îi sunt puse în pericol (decizia nr. 1378 din 13 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).

Se constată că persoana extrădabilă A. a primit statutul de refugiat în Suedia, nu cel de protecţie subsidiară, iar ulterior l-a pierdut din punct de vedere juridic, prin acordarea cetăţeniei suedeze, însă motivele pentru care a obţinut statutul de refugiat nu s-au schimbat, în caz de extrădare existând riscul real ca aceasta să sufere maltratări.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că o eventuală extrădare a intimatului A. este de natură a aduce atingere art. 19 din Cartă, conform căruia nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante, interdicţie cu caracter absolut, în condiţiile în care este strâns legată de respectarea demnităţii umane, vizată la art. 1 din Cartă (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi şi Căldăraru în Cauzele conexate C-404/15 şi C-659/15 PPU).

Existenţa unor declaraţii şi acceptarea unor tratate internaţionale care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente, în sine, pentru a asigura o protecţie adecvată împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităţilor - sau tolerate de acestea - vădit contrare principiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea Saadi împotriva Italiei).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin Hotărârea Ismoilov şi alţii împotriva Rusiei din anul 2008, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat asupra cererii intimatului-persoană extrădabilă A., s-a constatat că riscul de tratamente dure persistă în Uzbekistan.

În cuprinsul hotărârii se reţine că raportorul special al ONU privind tortura, în 2002, a descris practica torturii asupra celor din custodia poliţiei uzbece ca fiind „sistematică” şi „fără discernământ.” Succesorul său în acest post a anunţat, în 2006, că în mandatul său a continuat să primească acuzaţii grave de tortură la adresa organelor de drept uzbece. La sfârşitul anului 2006, Secretarul General al ONU a atras atenţia asupra problemelor persistente ale tratamentelor dure pe scară largă ale prizonierilor şi s-a plâns că au fost luate măsuri inadecvate pentru a-i aduce pe cei responsabili în faţa justiţiei. În plus, nu a fost adusă nicio dovadă concretă că s-a produs o îmbunătăţire fundamentală în protecţia împotriva torturii în Uzbekistan, în ultimii ani. Deşi guvernul uzbec a adoptat anumite măsuri menite să combată practica torturii, nu exista nicio dovadă că măsurile respective au avut rezultate pozitive. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost convinsă că maltratarea deţinuţilor este o problemă generală şi de durată în Uzbekistan.

A mai reţinut că aceste constatări descriu situaţia generală din Uzbekistan, în ceea ce priveşte situaţiile personale ale reclamanţilor Curtea Europeană a Drepturilor Omului observând că au fost acuzaţi în legătură cu evenimentele de la Andijan şi că Amnesty International a considerat că persoanele acuzate în legătură cu aceste evenimente prezintă un risc crescut de maltratare, iar Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului şi raportorul special al ONU privind tortura au îndemnat guvernele să nu accepte transferarea persoanelor acuzate de implicare în tulburările de la Andijan în Uzbekistan, unde s-ar confrunta cu riscul de tortură.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat semnificativ faptul că biroul Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiaţi a acordat statutul de refugiat reclamanţilor, după stabilirea deciziei că au avut fiecare o temere bine întemeiată de a fi persecutaţi şi maltrataţi, dacă vor fi extrădaţi în Uzbekistan. Totodată, a reţinut că un tribunal din Rusia a constatat că, având în vedere dovezile bine documentate de tortură pe scară largă în Uzbekistan, extrădarea reclamanţilor i-ar expune riscului de tortură.

În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost convinsă că reclamanţii, printre care şi persoana extrădabilă A., ar fi supuşi unui risc real de a suferi maltratări în cazul în care ar reveni în Uzbekistan.

Examinând argumentul Guvernului rus privind asigurările de tratament uman din partea autorităţilor uzbece la adresa reclamanţilor, ca o garanţie de siguranţă adecvată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în hotărârea sa în cauza Chahal, a avertizat împotriva încrederii în asigurările diplomatice împotriva torturii într-un stat în care tortura este endemică sau persistentă.

De asemenea, a reamintit că în Hotărârea Saadi împotriva Italiei a constatat că asigurările diplomatice nu au fost suficiente pentru a asigura o protecţie adecvată împotriva riscului de maltratare, iar surse de încredere au raportat practici la care au recurs sau pe care le-au tolerat autorităţile, care au fost în mod evident contra principiilor Convenţiei (a se vedea Saadi, citată mai sus, §§ 147 şi 148). Având în vedere faptul că practica torturii în Uzbekistan este descrisă de către experţii internaţionali de renume ca fiind sistematică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a fost convinsă că asigurările oferite de autorităţile uzbece au o garanţie de încredere împotriva riscului de maltratare.

S-a constatat că întoarcerea forţată a reclamanţilor în Uzbekistan ar da naştere la o încălcare a art. 3, dat fiind faptul că s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supuşi torturii sau unor tratamente inumane sau degradante.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că de la constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea Ismoilov şi alţii împotriva Rusiei, pronunţată în decembrie 2008, în care persoana extrădabilă a avut calitatea de reclamant, reproduse pe larg anterior, deşi în Republica Uzbekistan s-au înregistrat unele îmbunătăţiri în protecţia drepturilor omului, una dintre acestea fiind abolirea, în anul 2008, a pedepsei cu moartea, încă persistă riscul de rele tratamente, aşa cum statuează şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Zokhidov împotriva Rusiei din 5 februarie 2013.

De asemenea, Parlamentul European, prin Rezoluţia din 23 octombrie 2014 referitoare la drepturile omului în Uzbekistan (2014/2904(RSP)), a menţionat în legătură cu evenimentele din Andijan, din 2005, că guvernul uzbec continuă să refuze o anchetă independentă cu privire la masacrul a sute de persoane, peste 200 de persoane executând pedepse legate de acele evenimente în urma unor procese desfăşurate cu uşile închise, marcate de grave încălcări ale dreptului la un proces echitabil şi de indicii că s-a folosit tortura pentru a obţine recunoaşterea acuzaţiilor.

Ulterior, Parlamentul European, prin Rezoluţia referitoare la cea de a 28-a sesiune a Consiliului pentru Drepturile Omului al ONU, aprobată la 12 martie 2015, a îndemnat statele membre să preia iniţiativa şi să depună o rezoluţie ICNUR în temeiul punctului (4) pentru instituirea unui mecanism al ONU dedicat pentru Uzbekistan, care să asigure monitorizarea ONU, raportarea publică şi dezbaterea la nivelul ICNUR a situaţiei dezastruoase a drepturilor omului din Uzbekistan din cursul anului 2015, care să coincidă cu comemorarea a 10 ani de la masacrul de la Andijan, dată fiind atitudinea Uzbekistanului de a nu coopera în cadrul mecanismelor ONU pentru drepturile omului şi reţinerea neîncetată a unui mare număr de oponenţi politici şi apărători ai drepturilor omului, restrângerea permanentă a libertăţii de asociere şi a libertăţii de exprimare şi a mass-media şi folosirea continuă a muncii forţate şi a muncii copiilor.

Mai mult, într-o fişă informativă recentă a Parlamentului European, din septembrie 2016, se reţine că „toate republicile din Asia Centrala îndeosebi Turkmenistanul şi Uzbekistanul - suferă de pe urma unor deficienţe grave în domeniul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.”

Raportat la aceste date, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, există motive serioase şi temeinice de a se crede că intimatul-persoană extrădabilă A. ar putea fi supus unui tratament inuman şi degradant sau la rele tratamente în statul solicitant, context în care pot fi aduse unele limitări principiilor recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stau la baza cooperării internaţionale în materie penală, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţa CJUE (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi şi Căldăraru în Cauzele conexate C-404/15 şi C-659/15 PPU).

Faţă de aceste considerente, ţinând seama de faptul că intimatul-persoană extrădabilă A. se confruntă, în caz de extrădare, cu un risc ridicat de maltratare, încă din anul 2005 şi dată fiind atitudinea Uzbekistanului de a nu coopera în cadrul mecanismelor ONU pentru drepturile omului şi reţinerea neîncetată a unui mare număr de oponenţi politici şi apărători ai drepturilor omului, restrângerea permanentă a libertăţii de asociere, a libertăţii de exprimare şi a mass-media şi folosirea continuă a muncii forţate şi a muncii copiilor, constatată de Parlamentul European, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest risc nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de procuror împotriva sentinţei nr. 249 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind persoana extrădabilă A.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de procuror împotriva sentinţei nr. 249 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind persoana extrădabilă A.