Decizia nr. 1160/2016
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1.556 din 24 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimații A., SC B. SA, SC C. SRL și SC D. SRL și ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite formulată de aceeași parte. Totodată, l-a obligat pe contestator la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.933 RON către intimata SC B. SA și în cuantum de 10.000 RON către intimata SC D. SRL.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fața instanței învestite cu soluționarea apelului, la 22 aprilie 2015 intimații au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 16 și 17 și art. II din Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996.
Prin Încheierea din 10 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate menționată și a suspendat judecata apelului declarat de apelantul-contestator Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1.556 din 24 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs contestatorul, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea reluării judecății.
Autorul căii de atac a indicat în memoriul de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Prima dintre criticile dezvoltate vizează aplicarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în condițiile în care litigiul dedus judecății a fost pornit în anul 2014. Din această perspectivă, a arătat că în cauză erau incidente dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., în vigoare de la 15 februarie 2013, conform art. 24 din același cod, care statuează că "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar nu prevederile corespondente C. proc. civ. de la 1865.
A mai susținut recurentul că abrogarea alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statua asupra suspendării de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, conduce la concluzia că luarea unei astfel de măsuri nu mai poate rămâne la aprecierea instanței învestită cu judecata fondului pricinii, în condițiile în care voința legiuitorului a fost în sensul înlăturării acestei prevederi.
În aceeași ordine de idei, recurentul a invocat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., care reglementează cazul de revizuire a unei hotărâri în situația în care, după rămânerea sa definitivă, "Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții." În acest sens, autorul căii de atac a invocat Decizia nr. 1.106/2010 a Curții Constituționale.
A doua critică formulată vizează suspendarea judecății cauzei de către instanța de apel în condițiile inexistenței în C. proc. civ. de la 1865 și/sau în C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 a unor prevederi exprese referitoare la posibilitatea dispunerii acestei măsuri ca și consecință a invocării unei excepții de neconstituționalitate, argument în considerarea căruia a susținut că soluția pronunțată este lipsită de temei legal.
În continuare, subsumat acestei critici, recurentul a susținut că soluția ce urmează a fi dată de Curtea Constituțională nu este de natură să influențeze hotărârea instanței de apel, aspect în raport cu care a arătat că în mod greșit s-a reținut incidența în speță a art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecății.
Ultima dintre criticile dezvoltate de autorul căii de atac se referă la ordinea de soluționare a cererilor părților, perspectivă din care a arătat că, deși învestise instanța de apel cu o cerere de a adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 al Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene, cinci întrebări în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, în mod nelegal Curtea de Apel a dispus cu prioritate asupra cererilor formulate de intimați privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și de suspendare a judecății.
Intimații A., SC C. SRL, SC D. SRL și SC B. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, în temeiul art. 486, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., au invocat excepția nulității recursului, susținând că recurentul, deși a indicat motivul de nelegalitate anterior evocat, nu a dezvoltat critici care să poată fi subsumate acestuia, în sensul că nu a precizat în concret care sunt dispozițiile legale încălcate sau greșit aplicate, solicitând constatarea nulității căii de extraordinare de atac. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) Noul C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților, astfel cum s-a dispus prin încheierea pronunțată de completul de filtru în ședința de la 23 februarie 2016.
Deși li s-a pus în vedere că pot formula punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiul a recursului în termen de 10 zile de la primirea acestuia, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., niciuna dintre părțile în litigiu nu a uzat de acest drept.
Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:
Obiectul prezentului recurs îl constituie Încheierea din 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, prin care au fost admise cererile formulate de intimați referitor la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale și la suspendarea facultativă a judecății cauzei.
Față de obiectul diferit al celor două cereri și de reglementarea distinctă statuată de legiuitor pentru exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii prin care a fost soluționată fiecare dintre ele, instanța supremă le va analiza separat.
Potrivit art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992:
"Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepție, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Astfel, constatând că în speță, prin încheierea recurată, instanța de apel a admis cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată de intimați, precum și că legiuitorul a instituit calea de atac a recursului doar împotriva încheierilor prin care această categorie de cereri au fost respinse ca inadmisibile, Înalta Curte impune concluzia că prezentul recurs este inadmisibil raportat la soluția dată cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Referitor la recursul declarat împotriva soluției de admitere a cererii de suspendare a judecății apelului formulat de contestator împotriva Sentinței civile nr. 1.556 din 24 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța supremă reține incidența prevederilor art. 486 alin. (1), coroborat cu art. 414 alin. (1) teza I Noul C. proc. civ., potrivit cărora încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării procesului poate fi atacată cu recurs în mod separat la instanța ierarhic superioară, norme în considerarea cărora apreciază hotărârea atacată în recursul de față ca fiind susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în limitele în care criticile se îndreaptă exclusiv împotriva măsurii suspendării judecății.
Față de împrejurarea că autorul căii de atac și-a circumscris criticile privind aplicarea greșită și încălcarea art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 și a art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ. cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., potrivit căruia este susceptibilă de reformare hotărârea pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța supremă, constatând că textele legale indicate ca fiind greșit aplicate sunt norme de procedură, iar nu de drept material, reține că nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat de recurent, dar că pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod și, în considerarea acestui argument, apreciază ca neîntemeiată excepția nulității recursului, formulată prin întâmpinare de intimații A., SC B. SA, SC C. SRL și SC D. SRL.
În consecință, Înalta Curte va analiza criticile dezvoltate de recurent din perspectiva acestui caz de casare, care prevede că pot forma obiectul cenzurii instanței de recurs hotărârile date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Asupra criticii formulate de recurent referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 în soluționarea cererii de suspendare a judecății apelului, raportat la promovarea contestației la executare ulterior intrării în vigoarea a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte reține că este vorba de o eroare materială, în realitate instanța de apel făcând aplicarea textului legal corespondent, respectiv art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., împrejurare care rezultă din trimiterile instanței la texte din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care relevă că acesta a fost apreciat ca fiind actul care guvernează din punct de vedere procesual litigiul dedus judecății.
Totodată, această critică urmează a fi înlăturată ca nefondată și în considerarea lipsei consecințelor juridice decurgând din aplicarea uneia sau alteia dintre cele două norme asupra soluției adoptate de instanță. Art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care prevede că "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", este preluat aproape identic în art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., potrivit căruia "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", în ambele cazuri fiind vorba despre un caz de suspendare facultativă a judecății, astfel că indicarea textului legal din vechea reglementare nu este de natură să producă consecințe juridice diferite de textul omolog din noua reglementare.
Nici argumentele invocate de recurent în sensul nelegalei admiteri a cererii de suspendare a judecății apelului, în lipsa existenței unor prevederi procesuale exprese care să abiliteze instanța în a dispune o asemenea măsură în cazul admiterii cererii de sesizare cu o excepție de neconstituționalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și al instituirii cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., nu pot fi primite de instanța de recurs, în considerarea celor ce succed.
Având în vedere temeiul juridic în considerarea căruia instanța sesizată a suspendat judecata cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, respectiv dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecății, oferind judecătorului opțiunea de a aprecia asupra oportunității aplicării acestei măsuri față de împrejurările concrete ale cauzei, instanța supremă reține că toate criticile anterior evocate, formulate de autorul căii de atac, nu au relevanță în speță.
Astfel, lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.
Înalta Curte apreciază că, pentru identitate de rațiune, aceleași argumente se dovedesc valabile și din perspectiva criticii vizând introducerea cazului de revizuire a hotărârii prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., existența cazului de revizuire neînlăturând per se posibilitatea suspendării facultative a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
De asemenea, instanța supremă apreciază ca fiind nefondată și critica formulată de recurent în sensul lipsei de influență a soluției ce va fi pronunțată de Curtea Constituțională asupra hotărârii instanței de apel, aspect în raport cu care a arătat că, în mod greșit, s-a reținut incidența în speță a art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecății.
Concluzia Înaltei Curți se fondează pe împrejurarea că autorul căii de atac nu și-a argumentat susținerea combătând argumentele reținute în considerentele încheierii atacate, ci s-a limitat să afirme doar că soluția instanței de contencios constituțional nu este de natură să producă consecințe asupra deciziei instanței de apel.
De asemenea, instanța supremă apreciază că instanța de apel, față de actele dosarului și de susținerile părților, a considerat în mod corect că dezlegarea pricinii depinde în mod necesar de soluționarea excepției de neconstituționalitate, inclusiv în considerarea poziției procesuale a intimaților, care au solicitat oprirea cursului judecății, în condițiile în care le aparținea interesul soluționării cu celeritate a cauzei.
Critica privitoare la nesoluționarea prioritară a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene poate fi circumscrisă tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ., întrucât vizează o pretinsă încălcare a normelor de procedură referitoare la ordinea discutării și soluționării incidentelor de procedură.
Critica este nefondată, pe de o parte pentru că nu există o dispoziție legală care să reglementeze concursul dintre cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și cea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și care să confere preferință celei de-a doua cereri. Pe de altă parte, instanța supremă constată că recurenta nu pretinde și nici nu dovedește care este vătămarea suferită prin soluționarea cu precădere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, câtă vreme sesizările au obiecte diferite, vizează aspecte diferite și nu sunt interdependente, astfel că soluționarea lor pe rând nu este aptă a prejudicia pe niciuna dintre părțile litigante. În plus, în sprijinul ideii că nu există un prejudiciu legat de modalitatea de soluționare a cererilor de sesizare se cuvine menționat și faptul că părțile au convenit la termenul din 27 mai 2015 discutarea cu prioritate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce exclude orice idee de nesocotire a unei dispoziții procedurale, instanța de apel dând eficiență principiului disponibilității.
În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., urmează să respingă recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-contestator Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Încheierii din 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2016.
Procesat de GGC - N