Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Indicarea greşită în dispozitiv a termenului de exercitare a apelului. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

-contract de leasing financiar

-contract de asigurare

-decădere din dreptul de a exercita calea de atac

 

C. proc. civ. din 1865, art. 11 alin. (1) pct. 1-2, art. 103, art. 284

NCC, art. 1350 alin. (3)

Legea nr. 136/1995, art. 2, art. 8, art. 24, art. 25

C. civ. din 1864, art. 1003

Potrivit principiului legalităţii căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele prevăzute de aceasta.

Menţiunea inexactă din dispozitivul sentinţei apelate cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac a apelului nu deschide părţii dreptul de a exercita apelul într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Chiar dacă menţiunea greşită din dispozitiv ar fi putut constitui motiv ce a împiedicat partea să promoveze calea de atac în termenul legal, nu se poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de prim control judiciar, a prevederilor art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. dacă partea nu a formulat cerere de repunere în termen, în condiţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, aplicând sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a exercita calea de atac, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 103 alin. (1) teza I raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1887 din 10 noiembrie 2016

 

Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. x/314/2012 pe rolul Judecătoriei Suceava, reclamanta A. (fostă B., fostă C.) a chemat în judecată pe pârâtele D. IFN SA Bucureşti şi SC E. SA Bucureşti, prin Sucursala Suceava, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la plata următoarelor sume: 7836,55 lei, contravaloarea reparaţiilor autoturismului marca X, 1.250 lei dobânzi aferente unui credit bancar contractat în vederea reparării autoturismului şi 200.000 Euro, daune morale.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, a susţinut, în esenţă, că a perfectat cu pârâta D. SA un contract de leasing financiar nr. 291 din 31 august 2007, în temeiul căruia a dobândit calitatea de utilizator al unui autoturism marca X.

La data de 3 septembrie 2011, reclamanta a fost implicată într-un accident rutier, produs pe raza localităţii Gura Humorului, din culpa reclamantei însăşi, accident ce a condus la avarierea autoturismului.

Deşi a achitat toate facturile emise de finanţator ce cuprindeau atât rate de leasing, cât şi primele de asigurare aferente contractului de asigurare casco încheiat de către firma de leasing cu asiguratorul E. SA, cele două pârâte au refuzat să îi achite despăgubirea. Finanţatorul a susţinut că asiguratorul a considerat încetat contractul de asigurare la data producerii evenimentului, ca urmare a neplăţii primelor de asigurare în septembrie 2010, ianuarie 2011 şi iunie 2011.

A mai relevat reclamanta că finanţatorul şi-a încălcat obligaţiile ce îi reveneau, de a gestiona relaţia sa contractuală cu asiguratorul, după cum şi pârâta secundă a apreciat în mod nelegal că a fost suspendat contractul de asigurare, câtă vreme a încasat primele de asigurare până la încetarea contractului de leasing.

În fine, reclamanta a susţinut că a fost nevoită să contracteze un credit bancar pentru a repara autoturismul, precum şi faptul că pârâtele, prin atitudinea lor, i-au creat grave prejudicii morale prin disconfortul psihic şi afectarea stării de sănătate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 986 şi urm., art. 998 şi urm. C. civ. din 1864, art. 1394 şi urm. NCC.

Judecătoria Suceava, prin sentinţa nr. 5094 din 11 octombrie 2013, a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reţinând că, potrivit art. 7 C. proc. civ., chemarea în judecată a persoanelor juridice de drept privat se face la instanţa sediului lor principal.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 5621 din 1 aprilie 2014, a declinat competenţa materială de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Pentru a hotărî astfel, a reţinut că valoarea obiectului capătului de cerere vizând daunele morale depăşeşte suma de 500.000 lei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În ce priveşte competenţa teritorială, a constatat că prevederile art. 11 alin. (1) C. proc. civ. instituie o competenţă teritorială alternativă, reclamantul, în materie de asigurare, având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Cauza a fost înregistrată, la data de 4 iunie 2014, pe rolul Tribunalului Suceava.

Prin sentinţa nr. 753 din 6 aprilie 2015, Tribunalul Suceava a respins excepţiile invocate de către pârâta E. SA, respectiv următoarele: excepţia de nulitate a încheierilor din 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 şi din 13 octombrie 2014, excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a Sucursalei Suceava, excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată, pentru lipsa menţiunilor obligatorii ale acesteia, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Suceava, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. SA.

A respins, de asemenea, ca nefondate, excepţiile invocate de pârâta D. SA, şi anume excepţia de nulitate a măsurilor dispuse şi probelor administrate de către instanţele necompetente material (judecătorie), precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

A admis în parte acţiunea în daune şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata următoarelor sume către reclamantă: 9.086,55 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, plus dobânda legală aferentă de la data de 2 decembrie 2011 şi până la achitarea integrală a debitului şi 5.000 lei, reprezentând daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâtele D. IFN SA Bucureşti şi E. SA Bucureşti.

Prin decizia nr. 444 din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Suceava a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 753 din 6 aprilie 2015 a Tribunalului Suceava.

A respins, ca tardiv, apelul promovat de pârâta D. IFN SA.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta E. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în principal, următoarele:

În ce priveşte apelul declarat de reclamantă, a constatat că, deşi aceasta a fost informată cu privire la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 6.822,71 lei, nu s-a conformat. Ca atare, a fost aplicată sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995, anume aceea a anulării apelului, ca netimbrat.

Referitor la apelul formulat de pârâta D. IFN SA, a reţinut că această parte a declarat calea de atac cu depăşirea termenului defipt de lege, de 15 zile de la comunicarea sentinţei.

Astfel, hotărârea a fost comunicată pârâtei la data de 27 august 2015, iar apelul a fost promovat la data de 25 septembrie 2015, deci cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 284 C. proc. civ. Aşa fiind, a admis excepţia invocată de către apelanta-reclamantă şi a constatat că a intervenit sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a promova calea de atac în reformare.

Relativ la calea de atac formulată de pârâta E. SA, a constatat că este nefondată, reţinând, în esenţă, cele ce succed:

A reţinut că judecătorul fondului în mod corect a respins excepţia necompetenţei teritoriale, atâta vreme cât era vorba de o competenţă alternativă, iar opţiunea reclamantei a constat în instanţa de la domiciliul său, opţiune permisă de prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. De altfel, toate aceste aspecte au fost tranşate, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa nr. 5621 din 1 aprilie 2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Cât priveşte critica din apel, relativă la lipsa personalităţii juridice a sucursalei sale din Municipiul Suceava, a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a înlăturat, de asemenea, şi criticile vizând neparcurgerea procedurii concilierii prealabile, prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., reţinând că invitaţia la conciliere a pârâtei, primită de aceasta din urmă la 30 mai 2012, a fost depusă la dosarul de fond.

Cât priveşte motivul de apel referitor la greşita respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi, respectiv, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, şi acesta a fost respins de prima instanţă de control judiciar. A apreciat că reclamanta este parte în raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme obiectul cererii constă în recuperarea contravalorii reparaţiilor efectuate la autovehiculul, bun asigurat prin contractul de asigurare facultativă. De asemenea, a reţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind asiguratorul bunului.

A mai constatat că, în ce priveşte fondul litigiului, principalele critici formulate prin cererea de apel vizează pretinsa reziliere a contractului de asigurare şi, prin urmare, inexistenţa obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a subliniat că, deşi pârâta apelantă a susţinut în mod constant că la data producerii evenimentului asigurat nu mai era valabilă poliţa de asigurare facultativă a autoturismului utilizat de către reclamantă, nu a fost indicată data la care a intervenit rezilierea contractului de asigurare, respectiv care a fost prima de asigurare neachitată, în termenul stabilit contractual, de către reclamantă.

Al doilea aspect reţinut de instanţa de apel îl constituie faptul că reclamanta a făcut dovada efectuării de plăţi în executarea contractului de asigurare facultativă încheiat de cele două pârâte, inclusiv în luna anterioară producerii accidentului - eveniment asigurat, respectiv la data de 19 august 2011. Instanţa a subliniat, de asemenea, că până în luna septembrie 2010 plata primelor de asigurare se realiza de către reclamantă prin depuneri în contul pârâtei SC D. IFN SA Bucureşti, începând cu luna octombrie 2010 plăţile fiind realizate prin depuneri în contul pârâtei SC E. SA Bucureşti. Nici pârâtele şi nici reclamanta nu au explicat motivul pentru care a intervenit această modificare privind plata primelor de asigurare, pârâta SC D. IFN SA Bucureşti precizând în întâmpinare doar că „după luna septembrie 2010, ca urmare a faptului că reclamanta nu a mai achitat primele de asigurare societatea nu a mai emis facturi pentru acestea”.

În contextul derulării raporturilor dintre părţi în maniera descrisă anterior, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului de asigurare facultativă încheiat între pârâte anterior producerii evenimentului asigurat. În măsura în care rezilierea contractului ar fi intervenit anterior lunii august 2011, pârâta SC D. IFN SA Bucureşti menţionând că sistarea plăţilor de către reclamantă a intervenit în luna septembrie 2010, instanţa de apel a apreciat că acceptarea plăţilor făcute de către reclamantă în contul pârâtei apelante ulterior acestui moment a fost de natură a induce reclamantei impresia menţinerii raporturilor contractuale între părţi, aspect imputabil exclusiv pârâtelor. În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că reclamanta este îndreptăţită la recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu data de 2 decembrie 2011.

S-a precizat că răspunderea civilă delictuală a pârâtei apelante nu a fost invocată în legătură cu intervenirea evenimentului asigurat, respectiv accidentul produs de reclamantă la data 3 septembrie 2011, ci în legătură cu refuzul pârâtei apelante de a plăti reclamantei contravaloarea reparaţiilor autoturismului, respectiv a celorlalte prejudicii create acesteia prin refuzul nejustificat al acestei plăţi, în contextul în care, astfel cum au precizat ambele pârâte, părţi ale contractului de asigurare sunt doar pârâtele, nu şi reclamanta. Astfel, reclamanta a cumulat răspunderea contractuală cu răspunderea civilă delictuală în sensul în care obligaţia de plată a despăgubirilor constând în contravaloarea reparaţiilor maşinii revine pârâtei apelante, în temeiul contractului de asigurare facultativă, iar reclamanta este îndreptăţită la recuperarea sumei astfel suportate în calitatea sa de utilizatoare a autoturismului achiziţionat în conformitate cu clauzele contractului de leasing încheiat cu pârâta SC D. IFN SA Bucureşti.

Reţinerea refuzului nejustificat al apelantei de a-şi onora obligaţiile ce îi reveneau în temeiul contractului de asigurare nu reprezintă încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, ci rezultatul relaţiilor dintre părţi stabilite prin cele două contracte, de leasing şi de asigurare facultativă. Rezilierea contractului de asigurare nu a fost dovedită în cauză, în condiţiile în care şi în luna anterioară producerii accidentului pârâta apelantă a acceptat plăţile făcute de reclamantă în executarea acestui contract.

Constatând că pârâta apelantă nu a făcut dovada existenţei vreunui motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a sentinţei apelate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC E. SA Bucureşti.

Împotriva deciziei nr. 444 din 19 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Suceava, în termen legal, au declarat recurs atât pârâta SC D. IFN SA Bucureşti, cât şi pârâta SC E. SA Bucureşti, recursuri înregistrate la data de 14 ianuarie 2016, sub nr. x/299/2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Recurenta SC D. IFN SA Bucureşti a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează greşita admitere a excepţiei tardivităţii apelului. În dezvoltarea acestui motiv a susţinut, în esenţă, că partea a fost împiedicată să promoveze calea de atac în termenul defipt de lege dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, fiind incidente dispoziţiile art. 103 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, în dispozitivul hotărârii pronunţate de către Tribunalul Suceava s-a menţionat că termenul de exercitare a apelului este de 30 de zile de la comunicare. Pe lângă menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii, pârâta a fost indusă în eroare şi de faptul că, prin încălcarea prevederilor art. 991 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, a fost modificat numărul unic iniţial de înregistrare a dosarului (x/314/2012) cu un nou număr unic (x/299/2013).

Practic, prin modificarea numărului unic, partea a fost pusă în imposibilitate să sesizeze că procesul a început anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.

Pe fondul cauzei recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a clauzelor contractului de leasing financiar şi, pe cale de consecinţă, o greşită aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 10 şi art. 5 din O.G. nr. 51/1997.

Astfel, atât din conţinutul clauzelor inserate în art. 2.5.1, art. 2.7.1 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 2.7.2 alin.2 din Condiţiile Contractuale Generale, cât şi din prevederile legale suscitate, rezultă doar obligaţia finanţatorului de a încheia poliţa de asigurare casco (obligaţie îndeplinită, în speţă), nu şi obligaţia de a achita primele de asigurare. Contrar celor reţinute de instanţele de fond, finanţatorul nu a încasat primele de asigurare de la utilizator şi, ulterior, nu le-a mai virat asiguratorului ci, dimpotrivă reclamanta nu a mai achitat aceste sume începând cu data de 28 septembrie 2010. Ca atare, împrejurarea că reclamanta a suportat costurile reparaţiilor autoturismului nu reprezintă decât executarea unei obligaţii contractuale decurgând din contractul de leasing financiar.

Cât priveşte capătul de cerere referitor la acoperirea prejudiciului moral pretins cauzat reclamantei, recurenta a arătat că reclamanta nu face altceva decât să îşi invoce propria culpă în nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de leasing financiar.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta SC E. SA Bucureşti a criticat decizia pronunţată în apel pentru următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în termenul legal de parte (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a relevat, în esenţă, că atât prin cererea nr. 2114 din 10 iunie 2014, cât şi prin cererea de apel a susţinut că nu Tribunalului Suceava, ci Tribunalului Bucureşti îi aparţinea competenţa teritorială exclusivă în soluţionarea cauzei. De altfel, necompetenţa instanţelor din Suceava a fost reţinută, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 5094 din 11 octombrie 2013 a Judecătoriei Suceava.

Deşi instanţa de apel a reţinut că, prin dispoziţiile art. 11 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a instituit o competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente, aparţinând reclamantei, recurenta a solicitat să se constate că acest text de lege nu vizează raporturile juridice stabilite cu pârâta SC D. IFN SA Bucureşti.

Or, firma de leasing nu are dezmembrăminte pe raza localităţii Suceava, astfel că, în ceea ce o priveşte, sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.

Cel de al doilea motiv de recurs vizează încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, recurenta a susţinut că, în faţa primei instanţe (Tribunalul Suceava), pentru termenele din data de 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 şi, respectiv, 13 octombrie 2014, pârâta nu a fost legal citată, nici la sediul social din Bucureşti şi nici la sediul procesual ales, la cabinetul avocatului, fiind astfel încălcate prevederile art. 85 şi art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Deşi a invocat aceste neregularităţi procedurale şi prin cererea de apel, acestea au fost înlăturate, cu motivarea că pârâta-apelantă nu a făcut dovada vreunei vătămări a drepturilor procesuale şi reţinându-se, în mod nelegal, incidenţa prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ.

Or, acest text de lege nu este aplicabil în cazul societăţilor cu personalitate juridică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, încălcarea normelor legale referitoare la citare [art. 88 alin. (2) raportat la art. 88 alin. (1) pct. 4, în referire la art. 85 şi art. 108 alin. (1) C. proc. civ.), se sancţionează cu nulitatea absolută, iar nu cu nulitatea relativă, nefiind necesar, prin urmare, a se face dovada vreunei vătămări.

A mai relevat recurenta că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., critică încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi faptul că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile pârâtei cu privire la acest aspect.

Astfel, a susţinut, în esenţă, că, fiind vorba de un litigiu cu caracter comercial, conform Deciziei nr. XXIII din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 202/2010.

Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cererea reclamantei ar fi trebuit respinsă, ca inadmisibilă.

Deşi instanţa de apel a reţinut că la dosarul cauzei există xerocopia adresei ce cuprindea invitaţia la conciliere, a omis să observe că nu există confirmarea de primire semnată şi ştampilată de salariatul societăţii însărcinat cu primirea corespondenţei la sediul social.

Recurenta a învederat că instanţa de apel, menţinând soluţia pronunţată de prima instanţă, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a încălcat prevederile art. 2, art. 8 şi art. 25 din Legea nr. 136/1995, art. 969 C. civ. din 1864. Totodată, a ignorat principiul relativităţii efectelor contractului, precum şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram.

În principal, a arătat că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că partea poate să îşi întemeieze acţiunea atât pe răspunderea civilă delictuală, cât şi pe răspunderea civilă contractuală, o atare cerere fiind, în opinia recurentei, inadmisibilă.

Astfel, relativ la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei - asigurator, a susţinut, în esenţă, că nu poate figura ca parte într-o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, întrucât nu poate fi considerată persoană vinovată de producerea prejudiciului constând în avarierea autovehiculului.

Cât priveşte o cerere întemeiată pe existenţa contractului de asigurare facultativă a autovehiculului, constatată prin poliţa C nr. 515757, recurenta a relevat că este vorba de o convenţie încheiată cu asiguratul SC D. IFN, iar reclamanta, chiar dacă figurează în calitate de contractant (utilizator în temeiul contractului de leasing), nu este titular al dreptului de despăgubire. Nu există, prin urmare, identitate între reclamantă şi titularul dreptului afirmat, întrucât, în raport de prevederile art. 2, art. 8 şi art. 25 din Legea nr. 136/1995 raportate la art. 1.4, art. 1.3, art. 1.4, art. 6.2 din Condiţiile generale contractuale, interesul pentru bunul asigurat este cel al proprietarului, respectiv cel al firmei de leasing. Ca atare, a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei pronunţate în apel, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii în daune, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.

În fine, recurenta a susţinut că cele două pârâte au fost obligate în solidar la plata de despăgubiri materiale şi morale, în condiţiile în care solidaritatea pasivă legală există doar în cazul răspunderii civile delictuale (art. 1003 C. civ. din 1864), iar solidaritatea pasivă rezultată din contracte nu se prezumă, ci trebuie menţionată expres. Mai mult, cele două pârâte sunt părţi a două contracte distincte (contractul de leasing financiar, pe de o parte, şi contractul de asigurare facultativă de bunuri, pe de altă parte).

Recurenta a mai relevat că instanţa de apel a încălcat normele legale incidente (art. 2, art. 8 din Legea nr. 136/1995 şi art. 969 C. civ. raportate la condiţiile generale contractuale - art. 17.1, art. 17.3), prin aceea că evaluarea pagubei nu se putea realiza decât pe bază de documente justificative, prin acordarea de dobânzi aferente unui credit bancar, ce nu reprezintă un risc asigurat şi prin acordarea de daune morale, ce pot fi solicitate exclusiv în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule, iar nu în cazul asigurării de bunuri.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 3, art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de intimata A. s-a solicitat respingerea celor două recursuri ca nefondate, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală. S-au reiterat susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare.

 SC D. IFN SA a formulat întâmpinare în raport de recursul declarat de către SC E. SA, solicitând, în esenţă, admiterea acestei căi de atac, întrucât, în adevăr, în anul 2012 firma de leasing nu avea nici un dezmembrământ fără personalitate juridică pe raza municipiului Suceava, astfel încât au fost încălcate normele legale referitoare la competenţa teritorială a instanţei.

Recursul declarat de pârâta SC D. IFN SA Bucureşti este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanţa de apel, aplicând sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a declara apel, pentru neexercitarea căii de atac în termenul defipt de lege, a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente.

Astfel, este de netăgăduit că procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 (Noul Cod de procedură civilă), respectiv anterior datei de 15 februarie 2013, conform art. 82 din Legea nr. 76/2012, cu modificările şi completările ulterioare. Aşa fiind, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în cauză sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă din 1865, legea stabilind că termenul pentru exercitarea apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii [art. 284 alin. (1)].

Recurenta nu contestă că a promovat calea de atac cu depăşirea termenului legal, ci susţine că a fost indusă în eroare de menţiunea incorectă din dispozitivul sentinţei apelate, potrivit căreia termenul de declarare a apelului este de 30 de zile.

Constată însă că, potrivit principiului legalităţii căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele prevăzute de aceasta.

Altfel spus, menţiunea inexactă din dispozitiv nu deschide părţii dreptul de a exercita apelul într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. din 1865. Totodată, faptul că dosarul a fost reînregistrat sub un alt număr unic, cu încălcarea prevederilor art. 991 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor  judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 352/2006 (în vigoare la acea dată), nu deschide părţii dreptul de a promova o cale de atac într-un alt termen, neprevăzut de legea procesual civilă aplicabilă speţei. De altfel, contrar celor susţinute de recurentă, aceasta a fost legal citată şi anterior declinărilor succesive de competenţă intervenite în cauză, aceasta formulând apărări şi invocând excepţia necompetenţei teritoriale în dosarul nr. x/314/2012 al Judecătoriei Suceava.

Chiar dacă împrejurările arătate de recurenta SC D. IFN SA (menţiunile greşite din dispozitivul sentinţei apelate sau înregistrarea dosarului cu un nou număr unic) ar fi putut constitui motive ce au împiedicat partea să promoveze calea de atac în termenul legal, constată că nu se poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de prim control judiciar, a prevederilor art. 103 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Această concluzie se impune întrucât partea nu a formulat cerere de repunere în termen, în condiţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu poate pretinde că instanţa de apel ar fi pronunţat hotărârea cu ignorarea unor prevederi legale ce nu aveau incidenţă în cauză.

Faţă de considerentele ce preced, constată că instanţa de apel, aplicând sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a exercita calea de atac, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 103 alin. (1) teza I raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Aşa fiind, a devenit de prisos a analiza celelalte critici formulate de recurentă prin cererea de recurs, critici subscrise de parte motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respinS recursul declarat de pârâta SC D. IFN SA, ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta SC E. SA Bucureşti este fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Criticile ce se subscriu primului motiv de recurs, potrivit căruia hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe invocată în condiţiile legale, prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu pot fi primite. În esenţă, recurenta nu critică soluţia instanţei de apel care, raportându-se la natura raportului juridic dintre reclamanta-pârâtă, a statuat că, în materie de asigurare, competenţa teritorială este alternativă, reclamantul având alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente, invocând, în acest sens, prevederile art. 11 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. Ceea ce susţine E. SA este faptul că Tribunalul Suceava nu avea competenţa teritorială în raport cu pârâta D. IFN SA, persoană juridică ce nu deţinea nici un dezmembrământ în jurisdicţia instanţelor din Suceava şi care a invocat acest aspect în faţa primei instanţe (Judecătoria Suceava), cu respectarea dispoziţiilor art. 158 alin. final C. proc. civ.

Or, instanţa de recurs constată că, prin decizia atacată, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., potrivit cărora cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei. Astfel, întrucât în speţă sunt două pârâte, asiguratorul, care nu contestă competenţa Tribunalului Suceava în ceea ce îl priveşte, şi firma de leasing, reclamanta avea dreptul să introducă cererea la oricare dintre cele două instanţe deopotrivă competente, iar din momentul în care alegerea a fost făcută (la domiciliul asiguratului sau la instanţa în circumscripţia căreia se află bunul asigurat), se stabileşte definitiv competenţa acelei instanţe.

Instanţa de recurs constată nefondat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 85 şi art. 87 alin. (1) pct. 2, în sensul că, în faţa primei instanţe, la termenele din 23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 şi 13 octombrie 2014, societatea pârâtă nu a fost legal citată, nici la sediul social, în Bucureşti, şi nici la sediul procesual ales, respectiv la cabinetul avocatului. Susţine, totodată, că această neregularitate procedurală a fost invocată atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin cererea de apel, iar prin decizia recurată în mod greşit a fost respinsă.

Instanţa constată că, în adevăr, procedura citării şi comunicării actelor de procedură este o instituţie fundamentală a procesului civil, fiind menită să asigure respectarea principiului dreptului la apărare precum şi principiul contradictorialităţii. În acest sens, art. 85 C. proc. civ. prevede obligativitatea citării părţilor în vederea pronunţării unei hotărâri valabile, citarea persoanelor juridice de drept privat (în sfera cărora sunt incluse şi societăţile cu personalitate juridică) efectuându-se la sediul lor principal [art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.), ori, în cazul alegerii de sediu, în condiţiile art. 93 C. proc. civ. În acest context, în mod corect susţine recurenta că neîndeplinirea procedurii de citare a părţii la sediul ales, la cele 3 (trei) termene consecutive (23 iunie 2014, 22 septembrie 2014 şi 13 octombrie 2014), deşi reprezintă o nulitate relativă fiind vorba de o nulitate expresă, vătămarea produsă părţii este prezumată şi atrage, prin urmare, nulitatea formei de procedură, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Ceea ce ignoră însă partea este faptul că, după invocarea acestei neregularităţi, la termenul din 24 noiembrie 2014, judecătorul fondului a dispus îndreptarea acesteia cu respectarea dispoziţiilor art. 106 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, pârâta nu putea solicita, pe calea apelului, anularea hotărârii, câtă vreme preşedintele, în condiţiile art. 107 C. proc. civ., constatând că pârâta, care lipsea la termenul din 24 noiembrie 2014, nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 93 C. proc. civ., a dispus amânarea judecăţii şi îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură în discuţie.

Constată, de asemenea, că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întemeiată pe pretinsa neparcurgere a procedurii concilierii prealabile, conform art. 109 raportat la art. 7201 şi urm. C. proc. civ., soluţie menţinută de instanţa de apel.

Instanţele de fond, de altfel, nu au negat aplicabilitatea art. 146 din Legea nr. 71/2011 sau a prevederilor art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 202/2010, ci au constatat că reclamanta, anterior introducerii cererii, şi-a îndeplinit obligaţia comunicării către pârâte, în scris, a pretenţiilor, a temeiului legal şi a înscrisurilor doveditoare. Ceea ce contestă recurenta este împrejurarea recepţionării de către pârâtă a invitaţiei la conciliere. Or, pe de o parte, aceasta reprezintă o susţinere ce vizează situaţia de fapt, nu un motiv de nelegalitate, apt a face obiectul căii de atac a recursului, iar, pe de altă parte, nici nu corespunde realităţii, câtă vreme invitaţia la conciliere este înregistrată la registratura societăţii pârâte sub nr. 580 din 30 mai 2012.

Constată, însă, întemeiate criticile formulate de către recurentă referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel, critici ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., precum şi cele vizând greşita aplicare a normelor legale incidente în cauză, ce se subscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, reţine că între reclamantă, în calitate de utilizator şi pârâta D. IFN SA, în calitate de finanţator, s-a perfectat contractul de leasing financiar nr. 291 din 31 august 2007, având ca obiect asigurarea folosinţei autoturismului X. Totodată, între pârâta D. IFN SA, în calitate de asigurat şi proprietar al autovehiculului sus arătat, pe de o parte, şi recurenta E. SA, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de asigurare facultativă de bunuri - poliţa seria C nr. 515757 din 7 septembrie 2007 pentru perioada 7 septembrie 2007 - 6 septembrie 2011. Se impune precizarea că, deşi reclamanta şi-a asumat obligaţia plăţii primei de asigurare, în rate, aceasta este terţ, în raport cu convenţia de asigurare şi nici nu este titularul dreptului de despăgubire, în cazul producerii riscului asigurat.

În acest context factual, respectiv existenţa unui raport contractual între reclamantă şi pârâta-finanţator, pe de o parte, şi calitatea de terţ a reclamantei relativ la contractul de asigurare, pe de altă parte, instanţele de fond, în exercitarea atributului conferit de prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi în limitele permise de principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, aveau obligaţia de a stabili cauza cererii de chemare în judecată în raport cu fiecare dintre cele două pârâte. Astfel, instanţa de apel s-a limitat la a arăta că acţiunea în daune se întemeiază atât pe răspunderea civilă delictuală, cât şi pe răspunderea civilă contractuală, fără a delimita cele două tipuri de răspundere civilă în relaţie cu fiecare pârâtă şi în considerarea fiecărui capăt de cerere.

În primul rând, instanţa de apel nu a verificat, în ce priveşte acţiunea îndreptată împotriva firmei de leasing, dacă creditorul poate să opteze între acţiunea în responsabilitate contractuală şi cea în responsabilitate delictuală.

Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, aplicabil în cauză, conform art. 102 şi art. 103 din Legea nr. 71/2011, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că nu este posibilă nici o combinare în cadrul unei acţiuni mixte a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este permisă nici utilizarea subsidiară, în completare, a acţiunii delictuale, după ce s-a utilizat acţiunea contractuală. Prin urmare, fiind exclusă posibilitatea cumulului, urma a se stabili, numai după solicitarea cuvenitelor clarificări de la partea care a declanşat litigiul judiciar, dacă, atâta vreme cât între reclamantă şi firma de leasing a existat un contract din a cărui pretinsă neexecutare au rezultat prejudicii, dacă partea poate apela la răspunderea delictuală. În acest context, se impune a arăta că majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei conturate sub imperiul vechiului Cod civil excludeau o atare opţiune, singura cale permisă părţii fiind cea a răspunderii contractuale (în acest sens s-a pronunţat şi Plenul Tribunalului Suprem, în decizia de îndrumare nr. 11 din 5 august 1965). De altfel, deşi noul Cod civil nu este aplicabil în cauză, acesta a asimilat soluţiile jurisprudenţiale şi doctrinare care de-a lungul timpului, au suplinit lacunele legislative, statuând în mod categoric, prin dispoziţiile art. 1350 alin. (3) că, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Cât priveşte natura răspunderii pârâtei asigurator faţă de reclamantă, constată că în mod corect susţine recurenta că utilizatorul din cadrul contractului de leasing este un terţ, (penitus extranei), o persoană străină de contractul de asigurare, care nu a participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea contractului. Deşi instanţele de fond îşi întemeiază soluţia de admitere a acţiunii pe pretinsul cumul al răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală, fără a mai relua considerentele mai sus arătate, instanţa constată că un atare cumul nu este permis de lege. În mod impropriu, admiterea acţiunii în răspundere delictuală s-a fundamentat pe pretinsa neexecutare, de către asigurator, a unei obligaţii contractuale (plata despăgubirii, urmare producerii riscului asigurat).

Or, în acest context sunt incidente doar regulile răspunderii contractuale, situaţie în care reclamanta, nefiind parte în contractul de asigurare, pentru a fi titular al dreptului de despăgubire (parte în raportul juridic dedus judecăţii) şi a justifica calitatea procesuală activă, ar fi trebuit să dovedească fie titlul de beneficiar al despăgubirii (beneficiar desemnat al asigurării), fie existenţa unui mandat acordat, în acest sens, de către asiguratul - firmă de leasing şi proprietar al bunului avariat. Ca atare, este întemeiată critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 2, art. 8, art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 136/1995, act normativ abrogat actualmente prin O.U.G. nr. 54/2016, dar aplicabil raportului dedus judecăţii conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, câtă vreme instanţa de apel nu a stabilit dacă reclamanta are sau nu acţiune directă împotriva asiguratorului. Concret, se impunea o analiză efectivă a clauzelor contractului de leasing financiar, spre a se putea statua dacă asiguratul, cel care are un interes în legătură cu bunul asigurat, în sensul art. 25 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare anterior abrogării prin art. 92 pct. 1 şi art. 221 din Legea nr. 71/2011, a mandatat sau nu utilizatorul cu promovarea unei acţiuni directe împotriva asiguratorului. Numai după clarificarea acestor aspecte, referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei în promovarea acţiunii împotriva recurentei - asigurator, pot fi analizate şi celelalte critici formulate prin cererea de recurs referitoare la greşita aplicare a normelor legale privind rezilierea contractului de asigurare, pentru neîndeplinirea obligaţiei constând în plata primei de asigurare, greşită stabilire a cuantumului despăgubirii, prin raportare la riscurile acoperite, inexistenţa obligaţiei de indemnizare a prejudiciului moral s.a.m.d.

Faţă de considerentele anterior expuse, referitoare la imposibilitatea cumulului răspunderii civile contractuale cu răspunderea delictuală şi necesitatea precizării explicite, de către parte, a cauzei cererii de chemare în judecată, se impune a reconsidera în ce măsură obligaţia dedusă judecăţii poate fi considerată o obligaţie plurală solidară. Astfel, obligaţia solidară pasivă se poate naşte în temeiul legii (art. 1003 C. civ.), însă cele două societăţi pârâte nu puteau cauza, în comun, prin fapta lor ilicită, prejudiciul pretins. De asemenea, este adevărat că solidaritatea pasivă se poate naşte şi prin convenţia părţilor, dar reclamanta are raport juridic contractual doar cu firma de leasing şi este terţ faţă de contractul de asigurare. Chiar dacă s-ar aprecia existenţa unei acţiuni directe împotriva asiguratorului, în baza contractului de asigurare perfectat de cele două pârâte, este cert că cele trei părţi în litigiu nu au perfectat un acord tripartit, care să includă o manifestare de voinţă referitoare la solidaritatea pasivă.

Faţă de cele mai sus arătate, constată că instanţa de apel nu a stabilit, în raport cu fiecare dintre cele două pârâte şi prin analiza concretă a fiecărui capăt de cerere ce formează petitul acţiunii, care este cauza (fundamentul juridic) al litigiului. Totodată, numai după deplina lămurire a cadrului procesual, putea proceda la completa determinare a împrejurărilor de fapt şi la corecta aplicare a legii, ţinând seama şi de problemele de drept deja dezlegate prin prezenta decizie.

În consecinţă, potrivit art. 312 alin. (3) şi alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta E. SA şi a casat în parte decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de această pârâtă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Atâta vreme cât recursul declarat de pârâta SC D. IFN SA a fost constatat nefondat, urmează a obliga această parte, aflată în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimata A., însă numai în măsura în care aceste cheltuieli, constând în contravaloare transport şi onorariu avocat, au fost generate de apărările formulate pentru combaterea acestei căi de atac, conform art. 274 alin. (1) şi (2) raportat la art. 276-277 C. proc. civ.