Mandat european de arestare. Motiv obligatoriu de refuz al executării. Motiv opţional de refuz al executării
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
Legea nr. 302/2004, art. 98 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. g)
1. În raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectată în Cauza M., C-398/12 şi în Cauza Turansky, C-491/07, referitoare la principiul ne bis in idem, motivul obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 nu este incident în cazul în care într-un stat membru al Uniunii Europene autorităţile judiciare au emis un ordin de clasare pentru aceleaşi fapte, revocat pe baza unor probe noi.
2. Motivul opţional de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, privind prescripţia răspunderii penale, nu este aplicabil în ipoteza în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit în raport cu data ultimei acţiuni prin care a fost săvârşită infracţiunea descrisă în mandatul european de arestare, la care persoana solicitată are calitatea de complice.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1469 din 24 noiembrie 2016
Prin sentinţa nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 107 coroborat cu art. 103 alin. (7), art. 107 din Legea nr. 302/2004, s-a admis cererea autorităţilor judiciare cipriote.
A dispus predarea persoanei solicitate A. autorităţilor judiciare cipriote în vederea executării mandatului european de arestare emis la data de 11 octombrie 2016 de Tribunalul Districtual Nicosia - Republica Cipru, cu respectarea regulii specialităţii şi a condiţiei ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, să fie transferată în România.
A dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute în art. 86 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 (astfel cum au fost completate la cererea instanţei de executare) şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 96 din legea de mai sus.
Astfel, autorităţile judiciare din Cipru au emis la data de 11 octombrie 2016 un mandat european de arestare pe numele A. - identificat cu nume, prenume şi data naşterii, pentru săvârşirea infracţiunilor de: tranzacţii cu agenţi care implică corupţia, mituirea unui funcţionar public, mituirea activă a funcţionarilor publici naţionali, mituirea funcţionarilor publici naţionali, abuz în serviciu, fraudă şi încălcarea încrederii de către funcţionarii publici, precum şi spălarea banilor.
Faptele menţionate în cuprinsul mandatului european de arestare sunt cuprinse între cele pentru care nu este necesară condiţia verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, fiind vorba de infracţiuni de corupţie şi sunt sancţionate de legea cipriotă cu o pedeapsă maximă de peste 3 ani (închisoare de până la 14 ani).
Cu privire la infracţiunea de tranzacţii cu agenţi ce implică corupţia, apărarea a invocat faptul că este necesară verificarea condiţiei dublei incriminări, întrucât pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este de 2 ani închisoare. Curtea de apel a constatat că, deşi în cuprinsul mandatului european de executare este indicată pentru această infracţiune o pedeapsă de 2 ani închisoare, aceasta este reţinută în forma agravată prevăzută în secţiunile 2, 3 a, 4, 5 şi 6 ale Legii prevenirii corupţiei, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 7 ani închisoare (secţiunea 4).
Totodată, apărarea a invocat, între altele, următoarele motive de refuz obligatorii şi facultative:
a) motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a): apărarea a arătat că pentru faptele în cauză au existat două soluţii, respectiv una a autorităţilor greceşti, iar alta a autorităţilor cipriote. Autorităţile din Grecia au dispus clasarea unei cauze. Din informaţiile suplimentare obţinute de către instanţă s-a reţinut că ordinul nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena a fost revocat (operaţiune care a confirmat caracterul nedefinitiv al acestuia), astfel că nu mai poate fi invocat drept motiv de refuz al executării mandatului european de arestare. Chiar admiţând că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, o ordonanţă de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanţă, o nouă urmărire penală pentru aceleaşi fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanţa respectivă, cu excepţia cazului în care intervin noi probe împotriva acestei persoane, trebuie considerată ca fiind o hotărâre definitivă care împiedică desfăşurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiaşi persoane pentru aceleaşi fapte într-un alt stat contractant - Cauza M, C-398/12, această interpretare ar putea fi folosită în cazul în care ar exista la momentul soluţionării cererii de punere în executare a mandatului european de arestare o astfel de ordonanţă pentru a aprecia asupra caracterului definitiv al acesteia. Principiul încrederii reciproce ce stă la baza cooperării judiciare internaţionale, în special în domeniul de aplicare al instrumentelor de recunoaştere reciprocă, împiedică instanţa de executare să cenzureze respectarea de către autorităţile cipriote a dispoziţiilor legale naţionale care reglementează cazurile în care o astfel de ordonanţă ar putea fi revocată;
b) motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g): apărarea a invocat faptul că în raport cu data săvârşirii faptelor de către persoana solicitată, 27 iulie 2007, s-a împlinit termenul general de prescripţie.
În temeiul acestui text legal, instanţa de judecată are competenţa de a stabili prevederile din legea română în care se încadrează fapta descrisă în mandat şi de a constata în raport cu această încadrare dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit conform legii penale române. În raport cu situaţia de fapt reţinută în mandatul european de arestare şi precizată la solicitarea instanţei de executare, activitatea pretins infracţională ar putea fi încadrată potrivit legislaţiei române în complicitate la infracţiunea de dare de mită şi spălare a banilor, pentru care termenul de prescripţie, stabilit în conformitate cu art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., este de 8 ani.
Deşi este adevărat că autorităţile cipriote au precizat că în cazul persoanei solicitate A. contribuţia sa concretă a constat în realizarea unui transfer la data de 27 iulie 2007, activitatea pretins infracţională, cu privire la care se reţine complicitatea acesteia, se întinde între februarie 2006 şi 21 septembrie 2009, când a fost realizat ultimul transfer prin care banii reprezentând obiectul pretinsei mite au ajuns la destinatar.
În practica instanţelor române şi în doctrina naţională s-a reţinut în mod constant că în cazul participaţiei penale termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii de către autor, iar nu în raport cu data actului unui participant. Indiferent cât de mulţi ar fi făptuitorii care alcătuiesc pluralitatea, numărul lor nu schimbă caracterul unitar al faptei săvârşite şi nici faptul că termenul de prescripţie este unic, calculându-se de la data comiterii faptului principal (L. Lefterache, Drept penal, Partea generală, Editura Hamangiu, 2016, p. 519). Prin urmare, în raport cu momentul ultimului transfer prin care s-a săvârşit pretinsa infracţiune de dare de mită, la care inculpatul este complice şi spălarea banilor aferentă infracţiunii predicat, curtea de apel a constatat că termenul de prescripţie urmează a se împlini potrivit legii române la data de 20 septembrie 2017.
Având în vedere aceste considerente, constatând că nu există vreunul din motivele de refuz al executării prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus predarea persoanei solicitate autorităţilor judiciare cipriote în vederea executării mandatului european de arestare emis pe numele său, cu respectarea regulii specialităţii şi a condiţiei ca în caz de condamnare persoana solicitată să poată fi transferată în vederea executării pedepsei în România.
Împotriva sentinţei nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală a formulat contestaţie persoana solicitată A.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de persoana solicitată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
În cuprinsul contestaţiei formulate, inculpatul a invocat motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 şi motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.
1) Cu privire la motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 s-a arătat că s-a dispus revocarea ordinului de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, numai în legătură cu aspecte care nu privesc acuzaţiile aduse persoanei solicitate în cuprinsul mandatului european de arestare. Ca atare, s-a menţionat că dispoziţia de revocare nu priveşte în integralitate dispoziţiile ordinului de clasare. Prin urmare, s-a considerat că dispoziţiile referitoare la acele aspecte sunt identice cu cele care fac obiectul prezentului mandat european de arestare şi, având în vedere că nu au apărut probe noi, au natura unei „hotărâri definitive.” Aceste susţineri se întemeiază pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Cauza M.
Din informaţiile suplimentare obţinute de Curtea de Apel Bucureşti s-a reţinut că ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena a fost revocat.
Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, a fost emis mandatul european de arestare pe numele persoanei solicitate A. la 11 octombrie 2016 de Tribunalul Districtual Nicosia. Totodată, s-a observat că, în cauză, a fost emis ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, care, de altfel, a fost revocat, precizându-se că s-a dispus revocarea, deoarece au intervenit probe noi.
Aşa cum s-a menţionat, nemulţumirea persoanei solicitate priveşte revocarea ordinului, arătând în cuprinsul motivării că ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena are natura unei „hotărâri definitive”, aşa cum este definită aceasta în Cauza M., precum şi că, în opinia sa, nu ar exista probe noi care să determine revocarea ordinului de clasare şi că, totodată, revocarea nu s-ar aplica pentru toate aspectele cuprinse în mandatul european de arestare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pornind de la criticile persoanei solicitate, consideră că se impune să se determine dacă ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, poate constitui o decizie care să permită să se considere că în privinţa persoanei implicate a fost pronunţată o „hotărâre definitivă.”
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în art. 50 că „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”
Astfel, în Cauza M., C-398/12, invocată de persoana solicitată, se menţionează că aprecierea caracterului „definitiv” al deciziei penale în cauză trebuie efectuată pe baza dreptului statului membru în care aceasta a fost adoptată.
Totodată, în Cauza Turansky, C-491/07, s-a statuat că, „în principiu, pentru a putea fi calificată drept hotărâre definitivă în sensul art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, o decizie trebuie să pună capăt urmăririi penale şi să stingă definitiv acţiunea penală” şi că „pentru a aprecia dacă o decizie este definitivă în sensul art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, trebuie să se verifice, în prealabil, (...) dacă decizia în cauză este considerată definitivă şi obligatorie în sensul dreptului naţional al statului contractant ale cărui autorităţi au adoptat-o şi să se asigure că decizia respectivă conferă, în acest stat, protecţia acordată în temeiul principiului ne bis in idem.”
Astfel, în ceea ce priveşte caracterul definitiv al soluţiilor emise de procurori, în Cauza Turansky (C-491/07) s-a decis că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracţiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului naţional al acestui stat, nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte, în acel stat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că autorităţile elene au decis că se impune declasarea dosarelor de la Parchetul Curţii de Apel Atena şi transmiterea lor, conform art. 1 şi 2 din Legea nr. 4022/2011, la Procurorul pentru Infracţiuni de Corupţie competent, pentru continuarea examinării preliminare, verificând noile probe deja furnizate şi adunând orice alte dovezi ce rezultă în decursul anchetei şi efectuând orice altă acţiune considerată necesară pentru finalizarea cercetării preliminare.
Totodată, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, intitulat „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, prevede următoarele:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.”
Prin urmare, din cuprinsul art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reiese că principiul ne bis in idem consacrat la paragraful 1 al acestui articol nu se opune posibilităţii de redeschidere a procesului „dacă fapte noi sau recent descoperite” sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată (Cauza M., C-398/12).
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionează că şi în Codul de procedură penală al României, în art. 335 alin. (2), se prevede posibilitatea ca, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.”
Însă, posibilitatea aprecierii asupra probelor noi, în vederea cărora s-a dispus revocarea ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, nu poate constitui obiectul verificării statului solicitat, ci verificarea caracterului cu adevărat nou al elementelor invocate pentru justificarea redeschiderii anchetei penale şi care ar oferi posibilitatea concretă de urmărire şi, eventual, de sancţionare a persoanei solicitate în considerarea comportamentului său ilicit nu poate fi efectuată decât de statul solicitant.
Prin urmare, ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena nu constituie o decizie care să permită să se considere că în privinţa persoanei implicate a fost pronunţată o „hotărâre definitivă”, fiind revocat deoarece au apărut probe noi, astfel că, în cauză, nu este incident motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.
2) A doua critică prezentată de persoana solicitată a vizat motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul contestaţiei arătându-se că, aplicând raţionamentul potrivit căruia termenul curge de la momentul ultimului act al oricărui participant la săvârşirea faptei, instanţa de fond a luat în calcul data de 21 septembrie 2009 şi în raport cu pretinsa complicitate la dare de mită. A menţionat că autorităţile cipriote nu invocă data de 21 septembrie 2009 decât în raport cu capătul de acuzare nr. 28, respectiv pretinsa complicitate la spălarea banilor.
Totodată, a arătat că în raport cu pretinsa complicitate la dare de mită nu există niciun act al vreunui participant mai târziu de 27 iulie 2007, astfel că pentru această infracţiune s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale. Or, instanţa de fond a dispus executarea mandatului european fără a face o analiză raportat la fiecare infracţiune pentru care se solicită executarea mandatului.
Prin urmare, se impune refuzul executării mandatului european pentru pretinsele infracţiuni menţionate la capetele de acuzare nr. 3, 4, 10, 11, 17 şi 21 şi se impune constatarea împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale, chiar dacă pentru capătul de acuzare nr. 28, referitor la pretinsa complicitate la spălarea banilor, instanţa de fond a considerat că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
În propria sa analiză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că situaţia de fapt a constat, în esenţă, în realizarea unui transfer la data de 27 iulie 2007 şi că activitatea pretins infracţională, cu privire la care se reţine complicitatea persoanei solicitate, se întinde între februarie 2006 şi 21 septembrie 2009, când a fost realizat ultimul transfer prin care banii reprezentând obiectul pretinsei mite au ajuns la destinatar.
Totodată, din analiza actelor aflate la dosarul cauzei rezultă că la descrierea capătului de acuzare nr. 28, care face referire la infracţiunea de spălare a banilor, se menţionează că acuzaţii (...), în perioada iulie 2007 şi septembrie 2009, la Nicosia şi Atena, cu complicitatea acuzaţilor (...) au obţinut suma de 1.000.000 euro, cunoscând că acest lucru constituia venituri din infracţiuni considerate de corupţie, mită şi mituire activă a funcţionarilor interni, descrise la capetele de acuzare nr. 1, 3, 8, 10 şi 21.
Se reţine că infracţiunea de spălare a banilor este subsidiară infracţiunii premisă, care poate fi şi o infracţiune de corupţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră, în acord cu instanţa de fond, că în raport cu momentul ultimului transfer prin care s-a săvârşit pretinsa infracţiune de dare de mită, la care inculpatul este complice şi spălarea banilor aferentă infracţiunii predicat, termenul de prescripţie urmează a se împlini potrivit legii române la data de 20 septembrie 2017.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de persoană solicitată A. împotriva sentinţei nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.