Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia penală nr. 203/2017

Deliberând asupra cauzei față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1841/A din 13.12.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016*, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. împotriva sentinței penale nr. 2858 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului București pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006, a desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând în fond, în limitele stabilite prin decizia penală nr. 851 din 07 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În baza art. 249 alin. (4) C. proc. pen., a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra activelor patrimoniale ale SC A. SA (în insolvență - administrator judiciar B. SPRL) în limita sumei stabilite a fi confiscată prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea formulată la 11.04.2016 și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. x/2/2016 (x/2016) din data de 13.04.2016 petenta SC A. SA în insolvență prin administrator judiciar B. SPRL a arătat că înțelege să formuleze contestație împotriva măsurii asigurătorii luate de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, direct prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006, față de activele societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți beneficiari reali asociați (acționari) sau administratori situate în țara sau în străinătate, solicitându-se a se dispune înlăturarea sechestrului asigurator față activele contestatoarei, această măsură fiind nelegală și dispusă cu încălcarea drepturilor constituționale prevăzute de art. 21 alin. (1), (2), art. 24 alin. (1) și art. 44 alin. (8) din Constituție, cu consecința anulării tuturor actelor de executare silită emise de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice împotriva petentei în dosarul de executare deschis în baza deciziei penale nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006.

În motivarea cererii, petenta a arătat următoarele:

În fapt, prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006, instanța a dispus, printre altele confiscarea de la C. și de la partea responsabilă civilmente D. SA a sumei de 162.993.336,8 lei, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății; totodată, s-a decis menținerea măsurilor sechestrului asigurător instituite anterior prin ordonanțele procurorului măsură pe care o instituie, respectiv extinde asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând tuturor inculpaților și tuturor părților responsabile civilmente, inclusiv asupra conturilor, a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară și asupra activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați (acționari) sau administratori, situate în țară sau în străinătate.

Petenta a arătat că nu a avut calitate de parte in cadrul dosarului penal nr. x/3/2006, fiind terț, dar, cu toate acestea, la data de 15.02.2016, executori fiscali din cadrul A.N.A.F. s-au prezentat la sediul său, invocând dispozițiile deciziei penale nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată în dosarul penal mai sus menționat și au procedat la sechestrarea activelor deținute de ea in deplina proprietate; mai mult, astfel cum rezultă din procesele-verbale de sechestru întocmite de către executorii fiscali, petenta a arătat că a fost considerata debitor pentru sumele supuse confiscării speciale prin sentința penala nr. 2858 din 16 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 de către Curtea de Apel București, cu consecința executării silite a bunurilor imobile ale petentei „dacă obligația fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile”.

Petenta a învederat că, deși nici ea și nici acționarii săi nu au fost părți în dosarul penal menționat mai sus, neavând absolut nicio legătură cu faptele penale deduse judecății în respectiva cauză penală, în prezent, bunurile sale au fost supuse executării silite, cu consecința gravă a încălcării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, petenta a contestat măsura extinderii sechestrului asigurător asupra activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali asociați (acționari) sau administratori, situate în tară sau în străinătate.

În susținerea contestației, s-a arătat că măsura asiguratorie a fost dispusă fără a fi pusă in discuția părților interesate și asupra cărora se răsfrânge în mod direct (respectiv a societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați/acționari sau administratori), nefiind adusă la cunoștința acestor părți, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, astfel că această măsură s-a dispus cu nesocotirea drepturilor acestor persoane de a se apară și de a invoca interesele lor legitime cu privire la bunurile afectate de măsura asiguratorie.

Petenta a criticat faptul că a suportat măsura sechestrării bunurilor sale ca o măsură asiguratorie raportată la măsura de siguranță cu caracter penal a confiscării speciale, dispusă din oficiu direct de către instanța de apel, prin hotărâre definitivă și executorie, pronunțată in ultima cale de atac, fără citarea părților în posesia sau detenția cărora se afla bunurile și fără a oferi cadrul legal verificării proporționalității ingerinței conform standardelor de protecție drepturilor omului, in condițiile in care aceasta măsura nu a fost pusă în discuție nici în judecata în primă instanță și nici în apel.

Totodată, petenta a apreciat că măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor terților nu corespunde prevederilor art. 8 din cuprinsul Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor în UE, în care sunt enunțate garanțiile care trebuie oferite persoanelor la care se refera respectiva Directivă, printre care se afla și persoanele afectate in mod direct de măsura înghețării și/sau confiscării bunurilor.

A arătat că, în speță, instanța națională a ignorant in totalitate dispozițiile Directivei nr. 2014/42/UE, drept dovadă stând faptul că în prezent drepturile și interesele sale sunt iremediabil afectate prin îndreptarea executării hotărârii penale împotriva bunurilor sale, deși nu a fost parte în procesul penal.

A mai arătat petenta că măsura asiguratorie a fost dispusă în mod nelegal printr-o decizie definitivă, precizând, după expunerea dispozițiilor art. 249 alin. (1) C. proc. pen., faptul că potrivit acestor dispoziții măsurile asigurătorii nu pot fi dispuse de instanța de judecată decât printr-o încheiere motivată, în cursul judecății, fiind nelegală dispunerea unei măsurii asigurătorii după terminarea procesului penal, prin decizie definitivă.

Totodată, petenta a invocat dispozițiile art. 393 alin. (3) C. proc. pen. și ale art. 249 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

A apreciat că măsura asigurătorie a sechestrului, raportată la confiscarea specială sau la confiscarea extinsă, poate fi luată pe parcursul procesului penal, dar înainte de finalizarea definitivă acestuia, adică niciodată chiar prin decizia de apel; dacă există măsura confiscării speciale ori a confiscării extinse (menținute sau luate direct prin decizia de apel), atunci aceasta este singura măsură pe care o poate dispune sau menține instanța de apel, fără a putea institui ea, dacă acest lucru nu s-a întâmplat până atunci, măsura asigurătorie a sechestrului.

A arătat că acolo unde legiuitorul a dorit ca sechestrul să poată fi decis direct prin hotărârea instanței judecătorești, chiar de apel, a prevăzut explicit în norme; în acest sens s-a invocat ipoteza prevăzută de art. 397 C. proc. pen.

Per a contrario, acest lucru nu este posibil dacă măsura sechestrului ar fi luată privitor la confiscarea specială sau la confiscarea extinsa; or, in speța de fata, odată ce instanța de apel a respins acțiunea civila a părții civile și a dispus măsura confiscării unor sume de bani de la inculpați și părțile responsabile civilmente, măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor aflate în proprietatea altor persoane, respectiv a activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali asociați (acționari) sau administratori, situate în țară sau în străinătate ..., este dispusă în mod nelegal și creează premisa unei confiscări a acestor active absolut abuzive și cu încălcarea celor mai elementare drepturi constituționale ale persoanelor afecte de o astfel de măsură.

Din cele ce preced, s-a apreciat că singura posibilitate prevăzuta de legiuitor este ca măsura asiguratorie cu privire la „bunurile aflate în proprietatea altor persoane” se pot lua doar asupra acelor bunuri ce urmează a fi confiscate, neputând fi indisponibilizate pentru garantarea confiscării speciale sau extinse dispuse împotriva inculpatului sau făptuitorului.

Or, decizia instanței de apel de a extinde sechestrul asupra bunurilor aflate în proprietatea altor persoane, direct prin hotărârea definitivă și executorie, a fost apreciată ca fiind absolut nelegală și abuziva față de finalitatea practică a acestei măsuri, care poate fi ori confiscarea respectivelor bunuri, cu încălcarea drepturilor terților și cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 366 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării, ori garantarea confiscării speciale dispusă împotriva inculpaților și părților responsabile civilmente, în acest mod instanța dând bunurilor indisponibilizate o destinație care nu este prevăzută de lege (garantarea confiscării speciale dispuse față de o altă persoană).

A mai arătat petenta că măsura asigurătorie asupra bunurilor altor persoane a determinat confiscarea respectivelor bunurilor de la terți, cu încălcarea drepturilor terților la respectarea bunurilor aflate în proprietate.

A apreciat că măsura sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor unor terți, dispusă în vederea confiscării extinse prevăzute de art. 112¹ C. pen., fără identificarea prealabila a datei la care acestea au fost dobândite și a condițiilor in care au fost dobândite, creează premisele săvârșirii față de ea a unui abuz incalificabil; în atare condiții, orice act efectuat de către organele desemnate cu executarea, în scopul confiscării bunurilor sale, sunt absolute nelegale.

În același timp, petenta a apreciat că nu poate fi primită nici interpretarea potrivit căreia instanța a intenționat sa dispună cu privire la bunurile aflate in proprietatea altor persoane măsura confiscării speciale prevăzuta de art. 112 alin. (6) C. pen., principiul fundamental al unei astfel de confiscări fiind și rămânând acela, atât prin raportare la prevederile legale, cât și prin interpretarea sistematică a sediului materiei, că nu se pot confisca decât bunuri identificate (sau identificabile) ca fiind de natura celor vizate de textul legal, cu privire la care organele de urmărire penală sau instanța de judecată au cercetat și, respectiv, au stabilit și pe bază de probe, că au fost produse în urma sau în legătură cu săvârșirea infracțiunii, ca urmare sau că ar fi fost generate, utilizate sau având un scop legat în mod direct de săvârșirea infracțiunii, cu atât mai mult atunci când această măsură afectează bunurile unor terți.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 425¹ alin. (5) C. proc. pen. și în virtutea respectării dreptului la apărare prin exercitarea cailor legale de atac împotriva soluțiilor adoptate de către o instanța de judecată și a garanțiilor procesuale de control asupra legalității și temeiniciei măsurii care îi afectează drepturile în mod nemijlocit, petenta a solicitat înaintarea prezentei contestații instanței ierarhic superioare spre competentă soluționare, împreună cu dosarul cauzei, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la natura juridică a cererii s-a arătat că prezenta contestație este formulată în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale a României nr. 24 din 20 ianuarie 2016.

S-a mai arătat că, deopotrivă, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 13 din C.E.D.O. care fac referire la „dreptul la un recurs efectiv”, reglementare care își găsește aplicabilitatea în raport de particularitățile speței.

Sub aspectul competenței materiale s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 425¹ alin. (5) C. proc. pen., ce reglementează calea de atac a contestației solicitându-se, în baza acestei dispoziții legale și în virtutea respectării drepturilor constituționale aplicabile în mod direct în cauză, înaintarea prezentei contestații instanței ierarhic superioare spre competentă soluționare, împreună cu dosarul cauzei, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 18.04.2016 Curtea, din oficiu, a pus în discuție excepția necompetenței materiale și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, împrejurare consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din decizia menționată.

Analizând actele și lucrările dosarului cu privire la excepția necompetenței materiale a Curții de Apel, s-a constatat că prezenta cauză are ca obiect contestația formulată împotriva unei măsuri asiguratorii dispuse prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2006.

S-au avut în vedere Deciziile nr. 24/2016 și nr. 415/2010 pronunțate de Curtea Constituțională a României apreciind că Curtea Constituțională, prin considerentele și dispozitivul acestei decizii, definește calea de atac împotriva măsurii asiguratorii ca și contestație (prin folosirea termenului „contestare” în dispozitiv) și obligă instanțele investite cu asemenea căi de atac să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (1), (3) și art. 129 din Constituția României, republicată, până la adoptarea de către legiuitor a unor dispoziții în materie.

A apreciat că o asemenea soluție, de altfel, răspunde exigențelor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 modificată.

Astfel, în absența unor dispoziții speciale adoptate de legiuitor în materia contestației exercitate împotriva înseși măsurii asiguratorii dispuse de judecător sau instanță este obligatorie aplicarea dreptului comun în materia contestației ca și cale de atac - art. 425¹ C. proc. pen.

S-a apreciat că aplicarea unor dispoziții speciale - în cauză, o eventuală aplicare a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. proc. pen. - inclusiv sub aspectul competenței materiale, nu poate fi acceptată.

Cu privire la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa contestațiile împotriva deciziilor pronunțate de Curțile de Apel ca instanțe de apel s-a reținut faptul că, într-adevăr, dispozițiile art. 22 lit. c) din Legea nr. 304/2004 modificată nu prevăd o asemenea competență, Înalta Curte putând soluționa contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate de Curțile de Apel în primă instanță.

Însă aceeași este situația și în cazul apelurilor exercitate împotriva hotărârilor prin care Curțile de Apel, ca instanțe de apel, resping ca inadmisibile cererile de sesizare a Curții Constituționale, apeluri ce nu ar putea fi soluționate de instanța supremă conform art. 22 lit. b) din Legea nr. 304/2004 modificată, dar care în practică sunt soluționate de instanța supremă.

Rațiunea reținerii competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa contestații, respectiv apeluri declarate împotriva unor soluții pronunțate în anumite materii de Curtea de Apel - ca instanță de apel și nu primă instanță - este aceea că cazul acestor excepții de neconstituționalitate soluționate, ca și în cazul măsurilor asiguratorii dispuse în apel Curtea de Apel judecă, în esență, în fapt, în primă instanță, devenind incidente dispozițiile art. 22 lit. c), respectiv lit. b) din Legea nr. 304/2004, modificată.

Mai mult, potrivit art. 40 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte soluționează și alte cauze - independent de stadiul procesual (fond sau căi de atac) - anume prevăzute de lege.

În raport cu acestea, apreciind că temeiul de drept incident în cauză este reprezentat de dispozițiile art. 425¹ C. proc. pen., Curtea a constatat că, potrivit alin. (5) al aceluiași articol, competența de soluționare revine instanței superioare.

Prin urmare, în temeiul art. 47 alin. (2) C. proc. pen., Curtea, prin decizia penală nr. 680/A pronunțată la data de 18.04.2016, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și în temeiul art. 50 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a contestației în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.05.2016 sub nr. x/2/2016.

Astfel, prin decizia penală nr. 851 din 07 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondate, excepția de necompetență a Înaltei Curți de Casație și Justiție și excepția de inadmisibilitate a contestației.

A admis contestația formulată de petenta SC A. SA împotriva dispoziției de luare a măsurii sechestrului asigurator din decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și a desființat, în parte, această decizie, numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra activelor societății comerciale SC A. SA.

În aceste limite, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

A dispus anularea formelor de punere în executare a sechestrului asigurător, emise în temeiul deciziei penale nr. 862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la SC A. SA.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei mai sus-menționate.

Cheltuielile judiciare determinate de soluționarea contestației au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat următoarele:

Prezenta cauză are ca obiect contestarea luării unei măsuri asigurătorii, asupra activelor unei societăți comerciale, direct prin decizie penală, în ultim grad de jurisdicție, față de o persoană nenominalizată în decizie, dar care a fost identificată de A.N.A.F. în faza executării deciziei ca având legătură cu partea responsabilă civilmente din dosar pe baza acțiunilor deținute de aceasta la firma respectivă (conform somației depusă în Dosarul nr. x/2/2016 al Curții de apel București, secția a II-a penală).

Măsura contestată în prezenta cauză a fost dispusă prin decizia nr. 862/A din 08 iunie 2015, deci anterior admiterii excepției de neconstituționalitate și modificării legislative. Cu toate acestea efectele măsurii luate de către instanța de apel se mențin, față de existența unei proceduri a executării silite declanșată împotriva contestatoarei la data de 21 iulie 2015, ceea ce pune în discuție aplicarea aceluiași standard de protecție recunoscut, pentru viitor, de către Curtea Constituțională și de către legiuitor, iar pentru trecut, astfel cum se va indica în cele ce urmează, și de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la situațiile născute anterior datei de 12.04.2016, prin decizia penală nr. 640 din 04 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015.

Dată fiind succesiunea cronologică (data deciziei Curții de apel este anterioară datei deciziei Curții Constituționale) Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016 nu poate fi incidentă în cauză. În același timp însă, în examinarea admisibilității căii de atac și a soluției din speță, nu pot fi ignorate nici considerentele deciziei, care fac referire la remedii efective, din perspectiva standardului de protecție a drepturilor recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici caracterul continuu al ingerinței, care o face în continuare actuală. Totodată, instanța a constatat că admisibilitatea contestației și implicit soluția în contestația formulată, de trimitere a cauzei spre rejudecare, deși măsura contestată este consecința unei hotărâri definitive, sunt determinate de faptul că față de contestatoare nu a existat un proces, astfel încât caracterul definitiv al hotărârii nu îi poate fi opozabil. Contestatoarea nici nu a participat în vreo calitate în proces, nici nu a fost citată, nici nu s-a discutat legătura activelor sale cu fapta dedusă judecății, A.N.A.F. luând o măsură asiguratorie asupra activelor în considerarea faptului că una dintre părțile din proces este acționar la respectiva societate (conform somației depusă în Dosarul nr. x/2/2016 al Curții de apel București, secția a II-a penală).

Examinarea unora dintre dispozițiile unei hotărâri definitive într-o cale de atac este, de altfel, posibilă atunci când dispoziția respectivă este supusă unei căi de atac separate (mutatis mutandis contestarea soluției date asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate conținută direct în dispozitivul deciziei din apel).

Astfel, din examinarea rechizitoriului, a sentinței penale nr. 2858 din data de 16.12.2014 și a deciziei nr. 862 din data de 08.06.2015 pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006, s-a constatat faptul că SC A. SA nu a avut nicio calitate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici la judecata în primă instanță și nici în apel și nu au fost dispuse, pe parcursul urmăririi penale sau cercetării judecătorești, în fond sau apel, măsuri cu privire la aceasta. Măsura sechestrului judiciar nu a fost dispusă nici în cursul urmăririi penale și nici în cursul cercetării judecătorești la fond sau în apel, astfel că persoanele care pretind drepturi cu privire la bunurile supuse sechestrului, nu au fost citate pentru respectarea garanțiilor conținute în art. 6 parag. 1 C.E.D.O. în latura sa civilă și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Măsura sechestrului a fost dispusă direct prin decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015, când Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a hotărât, odată cu pronunțarea deciziei, și extinderea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând tuturor inculpaților și tuturor părților responsabile civilmente, inclusiv asupra conturilor, a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară și asupra activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați (acționari) sau administratori, situate în țară sau în străinătate, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii, după cum urmează (…): până la concurența sumei de 184.690.936,8 lei (162.993.336,8 lei + 21.697.600 lei), la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îl privește pe inculpatul C. (…). Cu ocazia punerii în executare a măsurii dispuse de curtea de apel prin decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015 a fost identificată contestatoarea persoană juridică la care partea responsabilă civilmente SC D. SA are calitatea de acționat/asociat în structura capitalului social.

Persoana juridică care a formulat prezenta contestație nu a avut nicio calitate în faza urmăririi penale sau în faza judecății în primă instanță ori apel, iar sentința penală nr. 2858 din 16 decembrie 2014 nu a prevăzut nicio dispoziție cu privire la ea. Totodată, nici apelul promovat de D.I.I.C.O.T. și nici apelurile promovate de inculpați și partea civilă nu s-au referit la contestatoare.

Înalta Curte a constatat că excepția inadmisibilității invocată de reprezentantul Ministerul Public este nefondată, pentru următoarele considerente:

Față de contestatoare nu a existat un proces penal, iar măsura dispusă nu este consecința unei proceduri de care aceasta să fi fost înștiințată, astfel încât caracterul definitiv al deciziei nu poate fi opus unei persoane care nici nu a fost parte și nici nu și-a putut formula apărări cu privire la măsurile dispuse asupra sa direct în faza executării deciziei respective ca urmare a evaluării situației sale doar de către un organ administrativ. Contestatoarea din prezenta cauză SC A. SA nu se regăsește printre persoanele care au participat la judecata în primă instanță și asupra cărora instanța de fond a dispus măsuri în soluționarea acțiunii penale sau în soluționarea acțiunii civile alăturate celei penale respectiv: SC E. SA Onești prin lichidator judiciar SC F. SRL, inculpații C. (acesta în solidar și cu partea responsabila civilmente SC D. SA), G. (acesta în solidar și cu părțile responsabile civilmente SC H. SRL prin administrator judiciar C.I.I. I. și J. SRL prin administrator judiciar K. IPURL), L. și M., persoana vătămata SC N. SA Onești, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actualmente Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului), inculpații O., P., Q., părțile responsabile civilmente SC D. SA și SC H. SRL, SC R. SRL Timișoara, J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar K. IPURL la Banca S.), părțile responsabile civilmente SC T. București (actualmente SC H. SRL prin administrator judiciar C.I.I. I.).

Astfel prin sentința penală nr. 2858 din data de 16.12.2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 de către Tribunalul București, secția I penală, s-a admis în parte acțiunea civilă promovată de partea civilă SC E. SA Onești, prin lichidator judiciar SC F. SRL. În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 19 C. proc. pen. au fost obligați în solidar inculpații C. (acesta în solidar și cu partea responsabilă civilmente SC D. SA), G. (acesta în solidar și cu părțile responsabile civilmente SC H. SRL, prin administrator judiciar C.I.I. I., și J. SRL, prin administrator judiciar K. IPURL), L. și M., să plătească părții civile SC E. SA Onești, prin lichidator judiciar SC F. SRL, suma de 1.388.282.035.715 ROL (138.828.203,6 RON), la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății. S-a luat act că persoana vătămată SC N. SA Onești nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. S-a luat act că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actualmente Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) a renunțat la acțiunea civilă în procesul penal (Dosar nr. x/3/2006). S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă promovată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actualmente Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) împotriva inculpatului O. și a părților responsabile civilmente SC D. SA și SC H. SRL (dosar conexat nr. x/3/2011 al Tribunalului București, secția I penală). S-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă promovată de SC R. SRL Timișoara.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. au fost confiscate de la fiecare dintre inculpații P., G., Q. și O. suma de 34.360.644,175 RON (în total 137.442.576,7 RON), dobândită prin săvârșirea infracțiunilor și care nu servește la despăgubirea persoanei vătămate SC N. SA Onești.

S-a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanțele procurorului din datele de 12.01.2005, 15.12.2005, 19.01.2006, 17.04.2006, 18.04.2006, 23.06.2006 și 04.07.2006 (cu mențiunea ca suma de 15.224.450 lei asupra căreia s-a instituit sechestrul a fost transferată din contul aparținând J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar K. IPURL la Banca S.), asupra bunurilor aparținând inculpaților G., C., P. și părților responsabile civilmente SC T. București (actualmente SC H. SRL prin administrator judiciar C.I.I. I.) și SC D. SA.

Împotriva sentinței penale nr. 2858 din data de 16 decembrie 2014, a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, inculpații P., G., C., L., M., Q. și O., părțile civile Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, SC D. SA și partea responsabilă civilmente SC H. SRL. Apelurile au făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2006 (x/2015) al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În cursul soluționării apelului, la termenul din data de 11.05.2015, reprezentantul Ministerului Public, a solicitat emiterea unei adrese către Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a comunica situația actuală și istoricul tuturor societăților la care apelanții-inculpați figurează ca împuterniciți, beneficiari, asociați sau administratori situate atât în țară, cât și în străinătate, ale soțiilor acestora, ale rudelor de gradul I și ale persoanelor în posesia cărora există bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății. De asemenea, a solicitat instituirea unui sechestru asigurător pe bunurile mobile și imobile aparținând societăților U., V. AG, motivând că există informații care se pot vizualiza, atât în sistemul Ecris, că aceștia au primit o creanță de la N. SA, în care includea zestrea de petrol a României. Astfel, a solicitat aplicarea sechestrului asigurător pe bunurile mobile ale companiilor U., V. AG, U. Holding GMBH, precum și ale acțiunilor societăților deținute de respectivele persoane fizice și juridice la alte societăți comerciale, înregistrate atât în țară, cât și în străinătate, cu mențiunea că asupra bunurilor deținute la N. SA, de către U. Holding GMBH, a fost menținut prin decizia penală nr. 1207 din data de 14 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, sechestrul asupra tuturor bunurilor companiei, inclusiv ale companiei U. În consecință Ministerul Public nu a avut în vedere în mod expres persoana juridică din prezenta cauză.

Prin încheierea de ședință din 11.05.2015, Curtea de Apel a dispus asupra cererii de luare a măsurilor procesuale formulate de reprezentantul Ministerului Public (Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală) stabilind, în baza art. 32 din Legea nr 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. (1), (4) C. proc. pen., art. 249 alin. (5) C. proc. pen. coroborate cu art. 32 lit. d) C. fam., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 și cu dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ., aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011 extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanțele din datele de 12.01.2005, 15.12.2005, 19.01.2006, 17.04.2006, 18.04.2006, 23.06.2006 și 04.07.2006 ale Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală ale apelanților-inculpați C., G., M., inclusiv asupra conturilor (inclusiv a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară), acțiunilor și activelor societăților comerciale la care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, inclusiv ale acțiunilor și activelor deținute de aceste societăți la celelalte societăți la care inculpații dețin calitatea de asociat, împuternicit, beneficiar real sau administrator, situate în țară sau în străinătate, ale soților și soțiilor acestora, ale foștilor soți și fostelor soții, ale rudelor de gradul I și ale altor persoane în posesia cărora se afla bunuri cu privire la care exista presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

Instanța a dispus ca în cursul de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii să se stabilească și destinația sumei de 15.224.450 lei asupra căreia s-a instituit sechestrul din data de 04.07.2006 (care a fost transferată din contul aparținând J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar K. IPURL la Banca S.); având în vedere că asupra acestei sume de bani a fost menținut sechestrul prin sentința penală nr. 2858 din ședința publică din data de 16.12.2014 a Tribunalului București, secția I penală, în măsura în care s-a dispus de emolumentul acestui transfer, se vor sechestra bunuri până la concurența sumei cuprinse în ordinul de sechestru.

Totodată, în baza art. 250 C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților sau părților responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de persoanele păgubite, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii încheierii prin care se înființează sechestrul, sumele de bani datorate de debitori urmând a fi consemnate la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.

În baza art. 251 C. proc. pen. și art. 129 alin. (6) C. proc. fisc. a fost desemnat ca organ, însărcinat cu punerea în executare a dispozițiilor de indisponibilizare dispuse prin prezenta organele de cercetare penală ce vor fi desemnate de procurorul-șef al Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală și Administrația Finanțelor Publice, care vor colabora cu: Biroul pentru prevenirea criminalității și de cooperare cu oficiile de recuperare a creanțelor din statele membre ale Uniunii Europene din cadrul Ministerului Justiției, în calitate de oficiu național pentru recuperarea creanțelor în domeniul urmăririi și identificării produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile;Agenția Națională de Administrare Fiscală; Oficiul Național al Registrului Comerțului; Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor; Autoritatea Națională a Vămilor; Garda Financiară; Banca Națională a României; Inspectoratul General al Poliției Române; Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară; orice altă autoritate sau instituție publică, inclusiv cele responsabile de gestionarea, administrarea și valorificarea bunurilor asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii, precum și a celor care fac obiectul confiscării speciale și va încunoștința Curtea de Apel București, secția a II-a penală, rezultatul verificărilor.

Instanța de apel a dispus prin încheierea din 11 mai 2015 ca, pe parcursul aducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, în măsura în care vor fi identificate persoane care pretind drepturi cu privire la bunurile supuse sechestrului, acestea vor fi citate pentru respectarea garanțiilor conținute în art. 6 parag. 1 C.E.D.O. în latura sa civilă și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Dispoziția de citare a persoanelor identificate ca pretinzând drepturi cu privire la bunurile supuse sechestrului nu a mai fost pusă în executare, având în vedere că, la data de 20 mai 2015, în același dosar, în temeiul art. 67, art. 68 și art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a fost admisă cererea de recuzare a întregului complet de judecată C6 Apel, din cadrul secției a II-a penală a Curții de Apel București (complet care pronunțase încheierea din 11 mai 2015). În temeiul art. 68 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel București a constatat prin aceeași încheiere că măsurile procesuale dispuse în cauză de completul de judecată, inclusiv cele dispuse prin încheierea din 11 mai 2015 sunt lovite de nulitate.

Cu toate că prin încheierea din 20 mai 2015 s-a constatat că măsurile procesuale dispuse în cauză prin încheierea din 11 mai 2015 sunt lovite de nulitate, autoritățile au comunicat datele solicitate cu privire la firmele la care inculpații și partea responsabilă erau împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, inclusiv ale acțiunilor și activelor deținute de aceste societăți la celelalte societăți la care inculpații dețin calitatea de asociat, împuternicit, beneficiar real sau administrator, situate în țară sau în străinătate, ale soților și soțiilor acestora, ale foștilor soți și fostelor soții, ale rudelor de gradul I.

După repartizarea aleatorie a cauzei unui alt complet și după primirea datelor menționate mai sus nu s-a mai luat prin încheiere o măsură similară privind sechestrul asigurător, noul complet dispunând extinderea sechestrului asigurător direct prin decizie. În consecință, prin decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015, fără ca prezenta contestatoare să fie citată sau reprezentată, instanța a extins măsurile asiguratorii dispuse în faza de urmărire penală, pronunțându-se astfel:

„(…) VIII. Respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă promovată de partea civilă SC E. SA Onești, prin lichidator judiciar SC F. SRL.

IX. În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., confiscă de la inculpații G., P., Q., O. și de la părțile responsabile civilmente SC H. SRL (prin administrator judiciar C.I.I. I.) și SC J. SRL (prin administrator judiciar K. IPURL) suma de 137.442.576,7 RON, dobândită prin săvârșirea infracțiunilor și care nu servește la despăgubirea persoanei vătămate SC N. SA Onești, la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., confiscă de la inculpatul C. și de la partea responsabilă civilmente SC D. SA, de la inculpatul G. și de la părțile responsabile civilmente SC H. SRL (prin administrator judiciar C.I.I. I.) și SC J. SRL (prin administrator judiciar K. IPURL) și de la inculpații L. și M. suma de 162.993.336,8 RON (143.491.167 + 19.502.169,8 RON), care nu servește despăgubirii persoanei vătămate SC E. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

În baza art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 656/2002 modificată rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) și art. 112 alin. (6) C. pen., confiscă de la inculpatul C. suma de 21.697.600 RON, reprezentând valoarea creanței dobândite de inculpat față de SC D. SA.

În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002 și a art. 249 C. proc. pen., menține măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanțele procurorului din datele de 12.01.2005, 15.12.2005, 19.01.2006, 17.04.2006, 18.04.2006, 23.06.2006 și 04.07.2006 (cu mențiunea că suma de 15.224.450 lei asupra căreia s-a instituit sechestrul a fost transferată din contul aparținând J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar K. IPURL la Banca S.), asupra bunurilor aparținând inculpaților G., C., P. și părților responsabile civilmente SC T. București (actualmente SC H. SRL prin administrator judiciar C.I.I. I.) și SC D. SA, măsură pe care o instituie, respectiv extinde asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând tuturor inculpaților și tuturor părților responsabile civilmente, inclusiv asupra conturilor, a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară și asupra activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați (acționari) sau administratori, situate în țară sau în străinătate, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asiguratorii, după cum urmează:

- până la concurența sumei de 184.690.936,8 RON (162.993.336,8 + 21.697.600 RON), la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.;

- până la concurența sumei de 162.993.336,8 RON, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îi privește pe partea responsabilă civilmente SC D. SA și pe inculpații L. și M.;

- până la concurența sumei de 300.435.913,5 RON (137.442.576,7 + 162.993.336,8 RON), la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îi privește pe inculpatul G. și părțile responsabile civilmente SC T. București (actualmente SC H. SRL prin administrator judiciar C.I.I. I.) și SC J. SRL București (prin administrator judiciar K. IPURL);

- până la concurența sumei de 137.442.576,7 RON, la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îi privește pe inculpații P., Q. și O.

În cursul de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii se va stabili și destinația sumei de 15.224.450 lei, asupra căreia s-a instituit sechestrul din 04.07.2006, care a fost transferată din contul aparținând J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar K. IPURL la Banca S., având în vedere că asupra acestei sume de bani a fost menținut sechestrul prin sentința penală nr. 2858 din data de 16.12.2014 a Tribunalului București, secția I penală, iar în măsura în care s-a dispus de emolumentul acestui transfer se vor sechestra bunuri până la concurența sumei cuprinse în ordinul de sechestru.

În baza art. 250 C. proc. pen., dispune luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților sau părților responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de persoanele păgubite, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii prezentei decizii, sumele de bani datorate de debitori urmând a fi consemnate la dispoziția organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate organului de executare în termen de 24 de ore de la consemnare.

În baza art. 251 C. proc. pen. și art. 129 alin. (6) C. proc. fisc., desemnează ca organ însărcinat cu punerea în executare efectivă a măsurilor asigurătorii și a măsurilor de siguranță dispuse prin prezenta organele de cercetare penală (desemnate de procurorul-șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală) și Administrația Finanțelor Publice, care vor colabora cu:

a) Biroul pentru prevenirea criminalității și de cooperare cu oficiile de recuperare a creanțelor din statele membre ale Uniunii Europene din cadrul Ministerului Justiției, în calitate de Oficiu Național pentru Recuperarea Creanțelor în domeniul urmăririi și identificării produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile;

b) Agenția Națională de Administrare Fiscală;

c) Oficiul Național al Registrului Comerțului;

d) Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

e) Autoritatea Națională a Vămilor;

f) Garda Financiară;

g) Banca Națională a României;

h) Inspectoratul General al Poliției Române;

i) Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară;

j) orice altă autoritate sau instituție publică, inclusiv cele responsabile de gestionarea, administrarea și valorificarea bunurilor asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii, precum și a celor care fac obiectul confiscării speciale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.”

Măsurile au fost dispuse față de SC A. SA de către Curtea de Apel București în ultima cale ordinară de atac, fără ca persoana juridică să fi fost vreodată citată și introdusă în cauză.

Din cele ce preced s-a constatat că persoana juridică ce a formulat contestația nu a avut nicio calitate în faza urmăririi penale sau în faza judecății în primă instanță ori apel, iar sentința penală nr. 2858 din 16 decembrie 2014 nu a prevăzut nicio dispoziție cu privire la ea. Nici apelul promovat de D.I.I.C.O.T. și nici apelurile promovate de inculpați și partea civilă nu s-au referit la contestatoare.

Înalta Curte a reținut că măsurile asigurătorii sau confiscarea presupun ingerințe în exercitarea drepturilor reale asupra bunurilor, drepturi protejate de dispozițiile art. 6 și 13 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1. Așa cum s-a statuat cu valoare de principiu în jurisprudența Curții Europene, textul trebuie interpretat în sensul că garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale oricărei persoane care pretinde existența unei încălcări a drepturilor și libertăților sale apărate de Convenție (CEDO, 6 sept. 1978, Klass și alții c. Germaniei, pag. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver și alții c. Regatului Unit, pag. 113). Recursul efectiv presupune existența unui recurs intern ce permite înlăturarea eventualei încălcări a Convenției, cu reparație subsecventă (CEDO, Conka contra Belgiei, pag. 75).

Dublul grad de jurisdicție în materia drepturilor protejate de art. 6 C.E.D.O. și art. 1 Protocolul nr. 1 și caracterul contradictoriu al procedurii presupun în primul rând o judecată a măsurii înainte ca aceasta să fie dispusă ceea ce în cauza de față lipsește. Într-o decizie anterioară (decizia nr. 1261 din 23 septembrie 2015, pronunțată în Dosar nr. x/1/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat față de luarea unei măsuri care afectează drepturile patrimoniale că: „orice procedură în care se discută asupra intereselor și drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilității intervenției celui interesat, naște un viciu în considerarea garanțiilor recunoscute în contextul art. 6 din C.E.D.O., procedura devenind eminamente inechitabilă.” Procedura este inechitabilă și atunci când permite numai participarea procurorului, cu excluderea persoanei interesate și asupra căreia se produc efectele hotărârii (Decizia Curții Constituționale nr. 542 din 14 iulie 2015 publicată în M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015; Decizia Curții Constituționale nr. 506 din 30 iunie 2015 publicată în M. Of. nr. 539 din 20.07.2015, Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014 publicată în M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, Decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 publicată în M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014). Jurisprudența citată mai sus a fost confirmată ulterior în materia de față și prin modificarea art. 250¹ C. proc. pen. care, începând cu data de 23 mai 2016, data publicării O.U.G. nr. 18/2016, impune comunicarea soluției instanței părții interesate pentru ca aceasta să evalueze oportunitatea declarării căii de atac.

Anterior introducerii art. 250¹ C. proc. pen., Înalta Curte, evaluând admisibilitatea examinării temeiniciei măsurii sechestrului asigurător direct în calea de atac a apelului, a arătat și că, doar prin concluziile formulate de procuror pentru extinderea măsurii sechestrului asigurător prin decizie, nu este îndepărtat caracterul inechitabil al procedurii în contextul în care persoana interesată și care a suferit consecințe patrimoniale ca urmare a hotărârii pronunțate nu a fost parte, nefiind citată și nici reprezentată. Evaluarea dreptului nu se poate realiza în condiții de contradictorialitate și echitate în calea de atac a contestației, în această manieră părțile fiind prejudiciate de un grad de jurisdicție. Pentru a da eficiență și a respecta acest principiu, sublinia Înalta Curte anterior modificării codului de procedură penală și introducerii art. 250¹ C. proc. pen., soluția unică posibilă în cauză este desființarea cu trimitere spre rejudecare, în condițiile menținerii tuturor demersurilor anterioare intrării în dezbateri. Instanța învestită cu soluționarea contestației va judeca cu citarea persoanelor interesate și cu asigurarea unei dezbateri orale și contradictorii (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia penală nr. 640 din 04 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015). În consecință, jurisprudența a recunoscut, anterior modificării C. proc. pen., admisibilitatea examinării unei atare soluții, în considerarea îndepărtării lipsei de echitate a procedurii ce a condus la o ingerință în patrimoniul unei persoane ce nu a fost înștiințată cu privire al respectiva procedură.

Garantarea dublului grad de jurisdicție a fost recunoscut și în cadrul unei contestații împotriva unei încheieri definitive pronunțate în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (7) C. proc. pen. (încheierea din 5 ianuarie 2016, Dosar nr. x/1/2015) în considerentele căreia aprecierea asupra admisibilității căii de atac a avut la bază, invocarea art. 6 și 13 C.E.D.O.

Față de cele ce preced, instanța a constatat că, deși a existat și în jurisprudență și opinia respingerii ca inadmisibile a contestațiilor declarate împotriva măsurilor asigurătorii dispuse direct în apel fără citarea persoanei interesate, modificările legislative (Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016 urmată de introducerea art. 250¹ C. proc. pen.) au validat prima orientare jurisprudențială care a constatat o ingerință în dreptul de proprietate și a dispus un remediu efectiv.

Totodată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 24 din data de 20 ianuarie 2016, publicată la data de 12 aprilie 2016, s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 250 alin. (6) C. proc. pen., dacă nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii dispuse de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională.

Având în vedere că persoana juridică a contestat luarea măsurii sechestrului prin decizia de apel și nu doar punerea sa în executare, admisibilitatea contestației devine evidentă, indiferent de natura hotărârii prin care aceasta a fost dispusă (încheiere sau decizie), față de nevoia de a fi examinat fondul cauzei (luarea măsurii), soluționat inițial fără îndeplinirea procedurii de citare, față de o persoană care nu a fost parte în proces și care astfel nu poate beneficia de cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că excepția inadmisibilității contestației formulată împotriva deciziei penale nr. 862/A din 08 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, invocată de reprezentantul Ministerul Public, este nefondată.

II. În ceea ce privește competența de soluționare a contestației împotriva măsurii luate de către Curtea de Apel București a constatat că procedura actuală prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție are deplină jurisdicție. Conform art. 250¹ C. proc. pen. cu referire la art. 425¹ alin. (5) C. proc. pen., în vigoare la data soluționării căii de atac, contestația se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, cu participarea procurorului.

Deși stricto sensu art. 250¹ C. proc. pen. are în vedere contestarea la instanța ierarhic superioară în ceea ce privește măsurile dispuse prin încheiere, nu ar putea fi exclusă nici posibilitatea contestării aceleiași soluții, dacă aceasta este dată prin decizie, având în vedere că ceea ce textul recunoaște este necesitatea evaluării măsurii dat fiind caracterul său de ingerință în drepturile patrimoniale. Procedura este, de altfel, validată de jurisprudență într-un alt domeniu și anume competența instanței ierarhic superioare de a soluționa calea de atac declarată împotriva dispoziției privind cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate conținută direct în dispozitivul deciziei din apel.

În consecință, s-a apreciat că excepția de necompetență a Înaltei Curți de Casație și Justiție este nefondată.

Pe fondul contestației, Înalta Curte a constatat criticile fondate, întrucât persoana juridică nu a beneficiat de accesul la o instanță. Măsura asigurătorie a fost dispusă într-un proces penal în care contestatoarea nu a fost parte (Dosar nr. x/3/2006 în calea de atac a apelului, direct prin decizie), iar eforturile de a supune fondul pretențiilor cenzurii unui judecător au eșuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz fără antamarea fondului. Hotărârile pronunțate anterior (contestație la titlu, contestație în anulare) s-au mărginit a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese nu erau utile demersului juridic urmărit.

Codul de procedură penală prevede că în cazul judecării cauzei în lipsa îndeplinirii procedurii de citare, legislativă este cea din art. 425¹ alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și anume admiterea contestației, și (…) b) desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 425¹ alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a admis contestația formulată de petenta SC A. SA împotriva dispoziției de luare a măsurii sechestrului asigurator din decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a desființat în parte decizia penală mai sus menționată numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra activelor societății comerciale SC A. SA și, în aceste limite, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Astfel, cauza a fost restituită Curții de Apel, secția a II-a penală, fiind reînregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.06.2016 sub nr. x/2/2016*.

În apel, Curtea a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

Ca atare, analizând actele dosarului în limitele stabilite prin decizia penală nr. 851 din 07 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a constatat că apelul formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. împotriva sentinței penale nr. 2858 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului București pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006 este fondat.

În primul rând, s-a precizat că, raportat la limitele în care decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București a fost desființată, în prezentul apel a fost analizată exclusiv existența legăturii dintre activele petentei SC A. SA și partea responsabilă civilmente SC D. SA, precum și necesitatea luării unei măsuri asigurătorii, soluția de condamnare a inculpatului C., de respingere ca neîntemeiată a acțiunii civile promovate de partea civilă SC E. SA Onești, precum și dispoziția de confiscare specială, în baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., de la inculpatul C. și de la partea responsabilă civilmente SC D. SA, a sumei de 162.993.336,8 RON (143.491.167 + 19.502.169,8 RON), care nu servește despăgubirii persoanei vătămate SC E. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, rămânând definitivă, astfel încât în privința existenței faptelor, a vinovăției inculpatului, a răspunderii persoanei responsabile civilmente, și a legăturii de cauzalitate între faptă și urmările reținute, există autoritate de lucru judecat.

În aceste condiții, s-a apreciat că susținerile petentei SC A. SA cu privire la modalitatea în care a fost dispusă măsura confiscării speciale precum și cu privire la natura acestei măsuri, exced limitelor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție și analizei prezentei instanțe de apel.

Petenta a susținut că luarea măsurilor asigurătorii direct prin decizie nu se circumscrie dispozițiilor art. 249 C. proc. pen. întrucât acestea ar impune ca măsura asigurătorie să fie luată cel mai târziu în timpul judecății.

Or, s-a arătat că aceste aspecte au fost tranșate în mod definitiv prin decizia obligatorie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra activelor societății comerciale SC A. SA. Mai mult decât atât, potrivit art. 422 C. proc. pen. instanța, deliberând asupra apelului, a făcut, atunci când e cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la reluarea dezbaterilor și a celor privind rezolvarea acțiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare și orice alte aspecte de care depinde soluționarea completă a apelului.

Conform art. 249 alin. (1) C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Mai mult decât atât, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002 în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Potrivit art. 249 alin. (4) C. proc. pen. măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează să fie confiscate.

Astfel, s-a reținut că prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului C. pentru săvârșirea unor infracțiuni de spălare de bani, precum și, în baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., confiscarea specială de la inculpatul C. și de la partea responsabilă civilmente SC D. SA, a sumei de 162.993.336,8 RON (143.491.167 + 19.502.169,8 RON) care nu servește despăgubirii persoanei vătămate SC E. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate conform legislației fiscale în vigoare, la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

Instanța de apel a apreciat că formularea folosită de legiuitor în art. 249 alin. (4) C. proc. pen. „bunurile suspectului sau inculpatului” trebuie interpretată ca incluzând atât bunurile asupra cărora inculpatul are un titlu de proprietate, cât și pe cele care aparțin inculpatului în fapt, fără ca acesta să aibă un titlu asupra lor.

Conform informațiilor obținute de la O.N.R.C. SC D. SA (societate deținută de inculpatul C. și controlată de acesta, direct sau prin interpuși, este acționar la petenta A. SA, cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 99,71423%/99,71423%.

De asemenea, în cauză s-a constatat că luarea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor persoanei responsabile civilmente SC D. SA ce urmează a fi confiscate este atât obligatorie, cât și necesară întrucât există pericolul ca acestea să fie ascunse, distruse, înstrăinate sau sustrase de la urmărire, cu atât mai mult cu cât SC A. SA se află în insolvență, iar suma de bani confiscată este foarte mare.

Prin urmare, reținând că în cauză s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului C. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 656/2002,s-a arătat că în cauză se impune luarea măsurii sechestrului asigurător asupra activelor patrimoniale ale SC A. SA (în insolvență - administrator judiciar B. SPRL) în limita sumei stabilite a fi confiscată prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, întrucât în activele patrimoniale ale societății aparțin în fapt inculpatului C.

Solicitarea petentei de a se lua măsura sechestrului asigurător exclusiv asupra bunurilor proprietatea societății D. SA - în insolvență, nu a fost primită în această fază a procesului penal întrucât partea responsabilă civilmente deține acțiuni în cadrul SC A. SA.

În cauză, prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București s-a dispus confiscarea unei sume de bani și nu a unor bunuri individualizate, astfel încât măsura asiguratorie poate viza fie sume de bani, fie alte bunuri pana la valoarea acestor sume de bani aparținând inculpatului sau altor persoane in proprietatea sau detenția cărora se afla.

Or, acțiunile sunt titluri de valoare negociabile și transmisibile care încorporează și constată drepturile și obligațiile izvorâte din calitatea de acționar, în baza cărora se împarte profitul și respectiv pierderile, fiind atât fracțiuni ale capitalului social, cât și titluri reprezentative ale contribuțiilor asociaților la formarea capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acționar.

Principalul drept patrimonial al acționarului este dreptul de a primi dividende, care, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, se plătesc asociaților în proporție cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Cuantumul dividendului se stabilește prin adunarea generală a acționarilor.

De asemenea, la încetarea existenței societății, acționarii au dreptul să primească partea ce li se cuvine în urma lichidării societății. Potrivit art. 268 din Legea nr. 31/1990, partea ce se cuvine fiecărei acțiuni din repartizarea activului societății se stabilește de lichidatori prin situația finală de lichidare a societății.

Mai mult decât atât, la încetarea existenței societății ca urmare a dizolvării și lichidării, acționarii sunt îndreptățiți să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societății sau cu ocazia majorării capitalului social, precum și să primească partea ce li se cuvine din eventualul profit rămas nedistribuit. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile față de creditorii societății și numai dacă a mai rămas un sold activ.

Prin urmare, s-a constatat că acțiunile nu sunt titluri autonome, independente față de actul juridic din care decurg, ele își au izvorul în contractul de societate. Tot astfel, întinderea drepturilor conferite de acțiuni este incomplet determinată de titlu, motive pentru care, luarea măsurilor asigurătorii exclusiv asupra eventualelor bunuri aparținând părții responsabile civilmente SC D. SA aflată în insolvență, care fac parte din patrimoniul petentei, aflată și ea în insolvență, în această fază procesuală, nu este posibilă.

Mai mult decât atât, identificarea acestora face obiectul fazei punerii în executare a dispozițiilor deciziei penale pronunțată în cauză.

Petenta a mai susținut și faptul că datorită stării de insolvență în care se află, luarea unei măsuri asigurătorii față de aceasta nu mai este posibilă, întrucât Statul Român ar fi trebuit să se înscrie la masa credală cu suma de bani pretinsă, ceea ce nu s-a întâmplat, motive pentru care este împiedicată orice executare a patrimoniului acestei societăți, apărări care însă, raportat la prevederile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, nu au fost reținute la acest moment procesual, putând face eventual, obiectul unei contestații în fața judecătorului - sindic.

În acest sens, Curtea a reținut că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Conform alin. (2) al aceluiași articol: Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1):

a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului;

b) acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți.

Prin urmare, neînscrierea Statului Român la masa credală nu împiedică luarea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor persoanei responsabile civilmente, în lipsa unor prevederi legale exprese care să interzică acest lucru.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, reținând necesitatea luării măsurii asigurătorii în cauză asupra activelor patrimoniale ale petentei SC A. SA, baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. împotriva sentinței penale nr. 2858 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului București pronunțate în Dosarul nr. x/3/2006, a desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând în fond, în limitele stabilite prin decizia penală nr. 851 din 07 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 249 alin. (4) C. proc. pen., a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra activelor patrimoniale ale SC A. SA (în insolvență - administrator judiciar B. SPRL) în limita sumei stabilite a fi confiscată prin decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Împotriva deciziei penale nr. 1841 din data de 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație, în temeiul art. 249-250¹ și art. 425¹ C. proc. pen., contestatoarea A. SA care a solicitat, în esență, desființarea deciziei penale atacate și respingerea apelului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra patrimoniului societății.

Contestația a fost depusă la data de 14 decembrie 2016, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 februarie 2017, fiind fixat termen de judecată la data de 24 februarie 2017, termen la care au avut loc și dezbaterile în cauză.

La termenul de dezbateri, apărătorul ales al contestatoarei A. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. și, totodată, a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a pronunța o hotărâre care să dea o rezolvare de principiu următoarelor probleme de drept: 1. În aplicarea art. 249 rap. la art. 404 alin. (4) și art. 422 C. proc. pen. coroborate cu art. 66 și art. 66¹ din Legea nr. 31/1990, se poate dispune prin decizie definitivă luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse față de o persoană care nu a fost parte în procesul penal și față de care nu s-a dispus confiscarea specială sau extinsă prin decizie definitivă? 2. În aplicarea art. 249 rap. la art. 404 alin. (4) și art. 422 C. proc. pen. coroborate cu art. 75 alin. (1) teza finală, art. 88, art. 102 și art. 103 din Legea nr. 85/2014 se poate dispune prin decizie definitivă luarea măsurilor asigurătorii în vederea garantării confiscării speciale sau extinse față de o societate aflată în insolvență care nu a fost parte în procesul penal și față de care nu s-a dispus confiscarea specială sau extinsă prin decizie definitivă?

La același termen, reprezentantul Ministerului Public a invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate în cauză.

În raport de natura și conținutul cererilor formulate în fața instanței, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea cu prioritate a admisibilității contestației ce face obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 250¹ alin. (1) C. proc. pen., împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Din interpretarea dispozițiilor legale precitate rezultă că legiutorul a prevăzut în mod expres calea ordinară de atac a contestației numai împotriva încheierilor pronunțate, în materia măsurilor asigurătorii, de către instanța de apel, situație care nu este incidență în speță. În cauză, hotărârea atacată are caracter definitiv fiind o decizie penală prin care curtea de apel s-a pronunțat asupra apelului declarat de parchet.

Pe de altă parte, potrivit art. 425¹ alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestatiei se poate exercita numai atunci legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Pe cale de consecință, contestația formulată împotriva deciziei penale nr. 1841 din data de 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, este inadmisibilă, nefiind o cale de atac prevăzută de lege.

Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, căile de atac ale hotărârilor judecătorești neputând exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competențelor atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.

De asemenea, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci partea implicată în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația în care se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.

Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, contestația formulată de contestatoarea A. SA urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Înalta Curte nu poate primi susținerile apărării în sensul respingerii excepției inadmisibilității căii de atac a contestației în raport de considerentele Deciziei nr. 24/2016 ale Curții Constituționale, care impun necesitatea unei căi de control judiciar în situația în care se au în vedere drepturile patrimoniale ale unei părți, respectiv de limitele impuse de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv.

Astfel, chiar din considerentele deciziei Curții Constituționale expuse în parag. 21 rezultă că instanța de contencios constituțional a avut în vedere supunerea controlului judecătoresc „încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată dispune cu privire la măsuri asigurătorii în procesul penal”.

Mai mult, soluția legislativă reglementată în art. 250¹ C. proc. pen. privind contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății - urmare a modificările aduse Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. prin O.U.G. nr. 18/2016 - a fost determinată de adoptarea Deciziei nr. 24/2016 a Curții Constituționale.

Față de cele arătate, se constată că nu poate constitui un argument contrar inadmisibilității contestației formulate în cauză considerentele deciziei mai sus amintite.

Nici cealaltă susținere a apărării în sensul asigurării dreptului la un recurs efectiv impus de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este întemeiată.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța respectării principiului securității raporturilor juridice, ca aspect fundamental al supremației dreptului, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi pusă în discuție. Securitatea juridică implică respectarea principiului caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, principiu care presupune ca nicio parte să nu poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Revizuirea unei hotărâri definitive nu trebuie să devină un apel deghizat, derogările de la acest principiu fiind posibile numai atunci când motive temeinice și imperative impun acest lucru (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Mitrea împotriva României, Cauza Marian Niță împotriva României).

În acord cu jurisprudența europeană mai sus menționată, Înalta Curte constată că, în cauză, contestatoarea a beneficiat de o cale de atac efectivă urmare a deciziei penale nr. 851 din 07 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și a avut garanțiile procedurale efective pentru apărarea dreptului de proprietate afectat prin instituirea măsurilor asigurătorii prin decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu ocazia soluționării Dosarului nr. x/2/2016* al aceleiași instanțe, având posibilitatea efectivă de a-și face apărări și a formula concluzii în cauză.

Astfel, prin decizia penală nr. 851 din 07 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis contestația formulată de petenta A. SA împotriva dispoziției de luare a măsurii sechestrului asigurator din decizia penală nr. 862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a desființat, în parte, decizia penală menționată, numai în ceea ce privește dispoziția de luare a măsurii sechestrului asigurător asupra activelor societății comerciale A. SA și, în aceste limite, a dispus trimirea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Prin aceeași decizie, s-a mai dispus anularea formelor de punere în executare a sechestrului asigurător, emise în temeiul deciziei penale nr. 862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la A. SA. Or, se constată că temeiul care a determinat admiterea contestației inițiale - lipsa de echitate a procedurii judiciare care a condus la o ingerință în patrimoniul unei persoane care nu a fost înștiințată cu privire la respectiva procedură, întrucât nu a fost citată și nu și-a putut exercita dreptul la apărare - nu mai subzistă întrucât soluția constestată a fost pronunțată cu citarea și cu asigurarea asistenței juridice a contestatoarei, care a beneficiat de o apărare efectivă, fiindu-i asigurate toate garanțiile procesuale inerente dreptului la un proces echitabil.

Față de cele arătate, solicitarea contestatoarei de reexaminare a cauzei în prezentul ciclu procesual nu este justificată de vreun motiv temeinic sau imperios necesar care să constituie o excepție de la principiul respectării securității raporturilor juridice.

În consecință, în baza art. 425¹ alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., se impune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației formulată de contestatoarea A. SA împotriva deciziei penale nr. 1841 din data de 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ridicată de apărătorul contestatoarei, Înalta Curte apreciază, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, că este inadmisibilă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Se constată că teza finală a dispoziției legale precitate limitează, în cadrul verificărilor condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în cadrul controlului a posteriori, obiectul excepției de neconstituționalitate la acele dispoziții din legi sau ordonanțe care au „legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului”.

Rezultă că, prin ipoteza legii, constituționalitatea unei norme legale poate fi contestată cât timp, la momentul invocării excepției, cauza este încă pendinte pe rolul instanței de judecată. Doar în această ipoteză, demersul procesual al părții se conformează în mod real naturii și finalității excepției de neconstituționalitate, chestiune prejudicială a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționării litigiului cu care este conexă.

Or, în prezenta cauză contestatoarea a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. ulterior pronunțării deciziei penale nr. 1841 din data de 13 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, înțelegând să uzeze de mijlocul procesual al excepției de neconstituționalitate, prin crearea unui cadru judiciar artificial.

În acest context, invocarea excepției de neconstituționalitate a dipozițiilor legale care dau posibilitatea contestării luării măsurilor asigurătorii dispuse, în speță, doar prin încheiere de către instanța de apel nu și prin decizia instanței de apel, cum susține contestatoarea, plasează mijlocul de apărare al acesteia în afara unei proceduri judiciare în curs.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Rolul instanței de judecată nu este unul formal, ci de filtru, din punctul de vedere al admisibilității excepției de neconstituționalitate, al sesizării Curții Constituționale. Sarcina evaluării tuturor cerințelor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 revine, în primul rând, instanței de judecată în fața căreia s-a invocat excepția.

În acest context, în situația în care instanța judecătorească în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate constată că partea a uzat de acest mijloc procesual ulterior pronunțării hotărârii definitive, aceasta urmează să evalueze un atare demers al părții și din perspectiva admisibilității.

După cum s-a arătat și de către Curtea Constituțională, în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care, partea care le ridică, instanța de judecată din oficiu sau procurorul urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. În aceeași ordine conceptuală, excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă.

În caz contrar, excepția de neconstituționalitate ar fi plasată în afara unei proceduri judiciare în curs, iar declanșarea mecanismului controlului de constituționalitate ar fi deturnat exclusiv pentru obținerea unei decizii de neconstituționalitate cu efecte asupra normelor aplicabile într-o cauză soluționată definitiv anterior invocării excepției.

Având în vedere că demersul procedural al contestatoarei A. SA a fost generat în afara căilor de atac prevăzute de lege, contestația formulată de aceasta nefiind reglementată de dispozițiile legale în materie, analizate deja anterior în cuprinsul prezentei decizii penale, în raport și argumentele mai sus prezentate, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Referitor la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 C. proc. pen. posibilitatea ca un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Față de cele arătate rezultă că, pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispozițiilor art. 475 C. proc. pen., trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Or, în speță, se constată că nu este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflată în curs de judecată în ultimă instanță, aspect relevat, pe larg, în cuprinsul prezentei decizii, la analizarea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

De asemenea, nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție prevăzută de lege, dat fiind că prezentul litigiu nu presupune soluționarea pe fond a cauzei.

În aceste condiții, este inutilă și nu se mai impune analizarea incidenței și a celorlalte condiții prevăzute de lege.

Totodată, constatarea inadmisibilității excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen. lipsește de obiect cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Față de cele arătate, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatoarea A. SA împotriva deciziei penale nr. 1841 din data de 13 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) și (2) C. proc. pen., formulată de contestatoare.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, în sumă de 35 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Cu apel în 48 de ore de la pronunțare, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă în privința restului dispozițiilor.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2017.