Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 52/RC/2017

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2017

Decizia penală nr. 52/RC/2017

Asupra recursului în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 789 din data de 15 iulie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011, s-a dispus, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice date infracțiunilor de evaziune fiscală, în formă continuată, pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A. din infracțiunile prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 13 C. pen. [cu ref. la art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994], art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 13 C. pen. [cu ref. la art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994], în infracțiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (vizând infracțiunea ce a fost descrisă la primul punct în actul de sesizare a instanței, la capitolul „Încadrarea juridică”), art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (vizând infracțiunea ce a fost descrisă la pct. 2 în actul de sesizare a instanței, la capitolul „Încadrarea juridică”).

În baza art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa principală de 7 închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 [ce are corespondent în art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969] și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa principală de 5 închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969, a contopit cele două pedepse principale și cele două pedepse complementare mai sus aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea de 7 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 6 luni închisoare, dispunându-se ca în total inculpata A. să execute pedeapsa principală de 7 ani și 6 luni închisoare, alături de care se aplică pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică, obligând pe inculpata A., în solidar cu părțile responsabile civilmente B. SRL - prin lichidator C. IPURL și SC D. SA, la plata către partea civilă a sumei de 4.799.910 lei, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă obligații fiscale accesorii aferente debitului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării integrale a debitului.

S-au respins în rest celelalte pretenții civile solicitate.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., în referire la art. 249 alin. (5) C. proc. pen., s-au menținut măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatei A., prin ordonanța nr. 122/P/2009 din 06.04.2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, în vederea garantării reparării prejudiciului, respectiv până la concurența sumei de 4.799.910 lei, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă obligații fiscale accesorii aferente debitului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-au menținut măsurile asigurătorii instituite prin încheierea din 28.03.2012 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, în vederea garantării reparării prejudiciului produs prin infracțiune, până la concurența sumei de 4.799.910 lei, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă obligații fiscale accesorii aferente debitului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 249 și art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a instituit măsura de indisponibilizare a sechestrului asigurator, executorie conform art. 397 alin. (4) C. proc. pen., în vederea garantării reparării prejudiciului produs prin infracțiune, asupra bunurilor mobile și imobile ale părții responsabile civilmente B. SRL - prin lichidator C. IPURL, precum și asupra conturilor, care se vor identifica în cursul punerii în executare a prezentei dispoziții de indisponibilizare, până la concurența sumei de 4.799.910 lei, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă obligații fiscale accesorii aferente debitului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică, având ca obiect TVA în sumă de 1.005.546 lei.

În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen., s-au menținut măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatei A., prin ordonanța nr. 122/P/2009 din 06.04.2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, în raport de soluția privitoare la nesoluționarea acțiunii civile formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică, având ca obiect TVA în sumă de 1.005.546 lei.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătorești s-a dispus comunicarea la O.N.R.C. a unei copii a dispozițiilor prezentei hotărâri.

S-a admis în parte cererea formulată de doamna expert E. privind majorarea onorariului de expertiză, în sensul că îl majorează cu suma de 500 lei.

În temeiul art. 273 alin. (4) C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. și partea responsabilă civilmente SC D. SA la plata sumei de 500 lei către Biroul Local de Expertize Tehnice Judiciare și Contabile, cu titlul de diferență de onorariu cuvenit doamnei expert E., pentru expertiza tehnică judiciară contabilă cu specializarea contabilitate-fiscalitate efectuată în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost obligată inculpata A., în solidar cu părțile responsabile civilmente B. SRL - prin lichidator C. IPURL și SC D. SA, la plata sumei de 15.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A, inculpata A., partea civilă A.N.A.F. și partea responsabilă civilmente SC D. SA.

Prin decizia penală nr. 527 din 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de inculpata A. și partea responsabilă civilmente SC D. SA împotriva sentinței penale nr. 789 din data de 15.05.2015 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2011, a fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând, au fost descontopite pedepsele aplicate în pedepsele componente.

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatei pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., art. 74 alin. (2) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 de la 7 ani închisoare la 4 ani închisoare, menținând pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. 1969, pe o durată de 3 ani, după rămânerea definitivă a prezentei.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 [ce are corespondent în art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969] și art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 861 alin. (1) și art. 71 alin. (5) C. pen. 1969 s-a dispus suspendarea sub supravegherea Serviciului de probațiune București a executării pedepsei principale de 4 ani închisoare și a pedepsei accesorii constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a), lit. b), c) C. pen. din 1969 (asociat, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) aplicate inculpatei, pe durata unui termen de încercare de 7 ani, calculat, potrivit art. 862 alin. (2) C. pen. din 1969.

S-a dispus, în baza art. 863 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, că pe durata termenului de încercare inculpata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să anunțe, în prealabil, schimbarea domiciliului, locuinței sau reședinței și orice deplasare care depășește 8 zile;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență;

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 864 C. pen. 1969 privitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A fost redus cuantumul daunelor materiale la care a fost obligată inculpata, în solidar cu părțile responsabile civilmente B. SRL - prin lichidator C. IPURL și SC D. SA către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică, de la suma de 4.799.910 lei la suma de 3.284.466 lei, la care se adaugă obligații fiscale accesorii aferente debitului, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la data achitării integrale a debitului.

S-a dispus ca măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatei A., prin ordonanța nr. 122/P/2009 din 06.04.2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, în vederea garantării reparării prejudiciului să fie menținute până la concurența sumei de 3.284.466 lei.

De asemenea, s-a dispus ca măsura de indisponibilizare a sechestrului asigurator, executorie conform art. 397 alin. (4) C. proc. pen., în vederea garantării reparării prejudiciului produs prin infracțiune, asupra bunurilor mobile și imobile ale părții responsabile civilmente B. SRL - prin lichidator C. IPURL, precum și asupra conturilor, care se vor identifica în cursul punerii în executare a prezentei dispoziții de indisponibilizare va fi dispusă până la concurența sumei de 3.284.466 lei.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Prin aceeași decizie, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva aceleiași sentințe penale.

Prin încheierea din data de 14 aprilie 2016, Curtea de Apel București, în baza art. 278 C. proc. pen., a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul deciziei penale nr. 527/A din 24.03.2016 pronunțată în dosarul penal nr. x/3/2011 în sensul că va menționa cuantumul daunelor materiale la care a fost obligată inculpata A. în solidar cu părțile responsabile civilmente B. SRL - prin lichidator C. IPURL și SC C. SA către partea civilă A.N.A.F. ca fiind 3.284.466 lei, în loc de 3.301.183 lei, cum greșit s-a menționat, sumă avută în vedere atât in dispozitiv, cât și in considerente, în toate cazurile care se referă la aceasta.

Împotriva deciziei din apel, în termen legal, a formulat recurs în casație inculpata A.

În cuprinsul motivelor formulate a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și s-a arătat că recursul vizează latura penală și latura civilă, fiind întemeiat pe dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și în mod direct pe dispozițiile art. 433 C. proc. pen.

Astfel, în susținerea cazului de casare invocat, apărarea a arătat că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. utilizează aceeași formulare de la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., urmând a fi interpretate în mod identic, ca incluzând și acele situații în care inculpatul a fost condamnat în mod greșit, deși în cauză nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii imputate.

S-a precizat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre de condamnare a recurentei pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală, însă pretinsele fapte, astfel cum au fost reținute de instanța de apel nu sunt prevăzute de legea penală, nu se circumscriu ilicitului penal, nerăspunzând elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.

În susținerea argumentelor privind condamnarea inculpatei de către instanța de apel fără a se avea în vedere că fapta, chiar așa cum a fost reținută în considerentele hotărârii atacate, nu este prevăzută de legea penală, apărarea a arătat următoarele:

În opinia apărării, în mod greșit instanța a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că recurenta a acționat întotdeauna exclusiv pe baza instrucțiunilor primite de la reprezentanții B., arătându-se că întregul probatoriu relevă faptul că A. nu deținea poziție de control și că nu exercita nici de drept și nici de fapt controlul la nivelul niciuneia din cele trei companii implicate în tranzacțiile incriminate, din declarațiile martorilor F. și G. rezultând că A. a acționat întotdeauna exclusiv pe baza instrucțiunilor primite de la reprezentanții B.

S-a mai arătat că inculpata nu a fost în niciun fel implicată în luarea deciziei de vânzare a terenurilor, toate condițiile vânzării fiind stabilite de asociatul B.; deciziile nu erau luate de A., ci de către asociatul majoritar; din declarația martorei H. rezultă că la nivelul B. A. nu avut nicio implicare; un element de probă, important din perspectiva preupusului control, este acela că, în urma vânzării participațiilor I. și J., nu A. a fost principalul beneficiar al veniturilor obținute ca urmare a preluării de către D. a I. și J. De asemenea, s-a mai susținut că instanța de fond a greșit atunci când, implicit, a argumentat în sensul că, a priori, ar fi existat un angajament al D. de achiziționa terenurile de la B., fără un suport probator.

Totodată, prin motivele cererii de recurs în casație, apărarea a arătat că soluția de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală este nelegală și netemeinică, în raport cu lipsa oricărei acțiuni de ascundere a sursei/bunurilor impozabile. S-a susținut că elementele factuale prezentate în rechizitoriu ca element material al infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, prin natura lor, nu pot constitui ascundere a sursei impozabile.

S-a arătat că niciunul din elementele factuale descrise în rechizitoriu nu poate fi circumscris acțiunii de „ascundere”, ca element material al laturii obiective a infracțiunii prevăzută și sancționată de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005. Or, nici rechizitoriul și nici hotărârile instanțelor nu menționează și nici nu există la dosarul cauzei vreo probă din care să rezulte existența măcar a unui act/înțelegere ocultă, ascunsă, de natură să înlăture efectele actelor publice.

Conform celor susținute de apărare, rezultă nu numai că nu există niciun fel de manoperă de ascundere a tranzacțiilor în discuție, dar că ele au fost reflectate într-o multitudine de acte publice, la îndemâna autorităților statului. Simpla controversă între aceste autorități și contribuabili cu privire la tratamentul fiscal adecvat al acestor operațiuni, controversă întreținută pe baza unor evidențe transparente ale contribuabilului, nu poate constitui vreodată „ascundere a sursei impozabile”, în sensul legii penale, ci, cel mult, un litigiu fiscal.

Astfel, s-a arătat că, în speță, actele materiale descrise în rechizitoriu nu sunt apte a întruni elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și sancționată de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât ne aflăm exclusiv în prezența unor acte cu caracter public, în rechizitoriu nu se menționează existența nici măcar a unui act ocult, ascuns, de natură să înlăture efectele actelor publice. Mai mult nu există nicio probă din care să rezulte că prețul plătit de către I., respectiv J., către B. a fost altul decât cel consemnat în contracte și documentele de plată, sau că astfel de plăți s-ar fi făcut fără titlu între părțile contractante, organele de inspecție fiscală puteau oricând să procedeze la efectuarea unor inspecții fiscale la cele trei societăți, fiind în fapt în posesia informațiilor referitoare la vânzarea-cumpărarea terenurilor (inclusiv la cuantumul prețului de vânzare).

Totodată, apărarea inculpatei a invocat lipsa prejudiciului ca element constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală (ca împosedare injustă), arătând că în cauză lipsește urmarea imediată a faptei de evaziune fiscală, întrucât în speță nu există prejudiciu.

De asemenea, s-a criticat soluția de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală și în raport cu lipsa vinovăției în forma cerută de lege, intenție directă calificată prin scop - acela de a diminua taxele și impozitele datorate bugetului de stat (impozit pe profit și TVA), pentru ca fapta să constituie infracțiune, ori în cazul de față nu poate fi vorba de o astfel de formă de vinovăție în ceea ce o privește pe inculpata A., lipsind totodată, și mobilul infracțiunii.

Cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. a fost comunicată Parchetului și părților.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (2) C. proc. pen., întrucât cazul de casare invocat de recurentă a fost invocat în mod formal, criticile aduse deciziei atacate nefiind admisibile pe calea recursului în casație întrucât fac trimitere la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză.

De asemenea, partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosar concluzii scrise asupra recursului de față, prin care a solicitat, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil și în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate.

După îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 04.07.2016, când, s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilității cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 28.10.2016, precum și întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casație formulat de inculpată, s-a concluzionat că cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește cerințele prev. de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, lit. b), c) și d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea nr. 450/RC din data de 28.10.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 09.12.2016.

Cu prilejul dezbaterilor, la termenul din 10.02.2017, apărătorul recurentei inculpate a solicitat, în esență, admiterea recursului în casație, raportat la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că în mod greșit s-a dispus condamnarea inculpatei pentru infracțiunea de evaziune fiscală în condițiile în care, în raport cu situația de fapt, această faptă nu întrunea elementele constitutive prevăzute de către lege.

Argumentele apărării au fost redate, pe larg, în practicaua prezentei decizii, fără a mai fi reluate așadar în considerente.

Analizând recursul în casație formulat de inculpata A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, inculpata A. a fost condamnată de instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și art. 5 C. pen., art. 74 alin. (2) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, dispunându-se, în temeiul art. 861 alin. (1) C. pen. anterior și art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, suspendarea sub supraveghere a acestei pedepse, pe durata unui termen de încercare de 7 ani.

Recurenta inculpată A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, prin motivele de recurs în casație formulate, apărarea recurentei inculpate, în temeiul cazului de casare invocat și făcând trimitere la dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen., a susținut că, în raport de starea de fapt, circumstanțele cauzei și probele dosarului nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscale pentru care, în mod greșit, s-a dispus condamnarea inculpatei.

Sub aspectul situației de fapt, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte constată că instanțele de fond și apel au reținut că inculpata A., în perioada 2003-2007, în calitate de administrator la SC B. SRL și asociat la societățile „filtru” SC I. SRL și SC J. SRL, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, s-a sustras, în parte, de la plata obligațiilor fiscale către bugetul de stat în sumă totală de 4.799.910 lei, cu titlu de impozit pe profit datorat, prin aceea că, deși demarate negocierile de achiziție între SC D. SA și SC B. SRL încă din anul 2003 în ceea ce privește vânzarea unei suprafețe de circa 43,24 ha, totuși înțelegerea s-a perfectat în anul 2004, mai întâi prin simularea operațiunilor de vânzare a 429.784 m.p. teren către societățile „filtru” - SC I. SRL - 330.145 m.p. (51 contracte și facturi) și SC J. SRL - 129.639,3 m.p. (14 contracte și facturi), a căror activitate o coordona și o controla în fapt, alături de K., prin consemnarea în contractele de vânzare-cumpărare a unui preț subevaluat (preț nereal), pentru ca apoi să înstrăineze părțile sociale (la prețul de piață al activelor și nu la valoarea nominală) ale societăților de tip „filtru” către SC D. SA - în fapt beneficiarul real, cu scopul de a ascunde sursa impozabilă/taxabilă și a obține beneficii personale.

Astfel, instanțele de fond și apel au stabilit pe baza probatoriului administrat, că inculpata A. se face vinovată de comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnată, faptele acesteia, așa cum au fost descrise în cuprinsul hotărârilor pronunțate în cauză, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

În concret, criticile aduse de recurenta inculpată A. prin recursul în casație vizează greșita condamnare pentru fapta de evaziune fiscală, arătându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii imputate, întrucât în baza situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, nu rezultă dovezi privind ascunderea sursei impozabile, că probatoriul cauzei relevă faptul că inculpata nu a avut o poziție de control în drept sau în fapt asupra celor 3 companii implicate în tranzacțiile respective, ci a acționat întotdeauna exclusiv pe baza instrucțiunilor primite de la reprezentanții B. așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați. Totodată, s-a susținut de apărarea inculpatei neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care în mod greșit s-a dispus condamnarea și din perspectiva lipsei prejudiciului, neexistând astfel urmarea imediată a faptei de evaziune fiscală, lipsei vinovăției inculpatei în forma cerută de lege - intenție directă calificată prin scop, precum și lipsei mobilului infracțiunii.

Astfel, în esență, prin prezenta cale de atac, s-a susținut că pretinsele fapte pentru care a fost condamnată inculpata A., așa cum au fost reținute de instanța de apel nu sunt prevăzute de legea penală, nu se circumscriu ilicitului penal, nefiind întrunite, așadar, elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.

În fine, lecturând motivele de recurs în casație formulate de recurenta inculpată A. se poate observa că inculpata critică situația de fapt astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și apel pe baza probatoriului administrat în cauză, care, în opinia apărării, nu pot concluziona în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care recurenta inculpată a fost condamnată, critici care în mod evident nu constituie motive de casație, întrucât, așa cum au fost formulate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Toate aspectele menționate de inculpata A. în cuprinsul recursului în casație presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul nici unuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Așadar, se constată că, prin motivele de recurs în casație invocate nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel și care să conducă la o altă soluție favorabilă inculpatei - cea de achitare.

Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte reamintește că scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

Prin urmare, criticile recurentei inculpate A. cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, vinovăția sa sau modul de apreciere al probatoriului, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind, așa cum s-a arătat, scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

În consecință, instanța de casație constată că motivele invocate de recurenta inculpată A., așa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile legale în materie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 527/A din data de 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 527/A din data de 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2017.