Drept de servitute legală. Acţiune în despăgubiri. Incidenţa prevederilor Legii nr. 123/2012. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic : obligaţie de a face
- ridicare conducte de gaze
- contravaloare lipsă de folosinţă
- servitute legală
Legea nr. 123/2012, art. 100 pct. 84, art. 109 si urm., art. 200 alin. (2)
C. civ. din 1864, art. 480
NCC, art. 555, art. 621 alin. (3)
Legea nr. 71/2011, art. 59
C. proc. civ. din 1865, art. 129, art. 304 pct. 7
Dispoziţiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevăd expres posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe sau autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute.
Indicarea unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamantă pentru limitarea exerciţiului dreptului său de proprietate prin grevarea acestuia cu dreptul de servitute legală instituit prin Legea nr. 123/2012, care nu pot fi aplicate situaţiei de fapt descrise în legătură cu producerea prejudiciului, nu poate duce, în mod automat, la neanalizarea de către instanţă a prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care se reţine totuşi afectarea dreptului de proprietate.
Astfel, faptul că instanţa de apel a reţinut caracterul pecuniar al exerciţiului dreptului de uz şi de servitute în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu a acordat despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru limitarea exerciţiului dreptului său de proprietate sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse de aceasta în determinarea prejudiciului, echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2151 din 19 decembrie 2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 17.11.2010 sub nr. x/3/2010, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SA, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei D., județul Galaţi, care se compune din suprafaţa totală de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan şi 4.512 mp teren extravilan), tarlaua 60/4, parcela 569/25, număr cadastral 143, carte funciară nr. 1073 a Comunei D., județul Galaţi; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 981 mp teren intravilan.
Prin sentinţa civilă nr. 2884 din 04.06.2014, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891/29.04.2010 la BNPA E., reclamanta SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna D., judeţul Galaţi, în suprafaţă de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan, iar 4.512 mp teren extravilan.
Reclamanta a obţinut certificatul de urbanism nr. 50/20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei D. în scopul construirii unei hale. Potrivit pct. 5 lit. 3d din acest certificat, reclamanta avea obligaţia de a depune avizul B. SA, în considerarea faptului că în subteran, unde se află tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasată conducta magistrală de gaze C.
După cum rezultă din adresa nr. 2091/29 iunie 2010 emisă de pârâta B. SA, aceasta nu a eliberat avizul necesar, precizând că, în conformitate cu Ordinul nr. 1220/7 noiembrie 2007, construcţia trebuie să fie amplasată la o distanţă de minim 20 m, condiţie care nu este îndeplinită.
Tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea petrol şi gaze, potrivit cărora pe terenul în cauză nu se pot efectua construcţii, date fiind amplasamentul conductei magistrale de gaze (întreaga lungime a terenului este traversată aproximativ diagonal de aceasta), precum şi dispoziţiile legale care instituie zona de siguranţă a conductei pe o lăţime de minim 20 mp de o parte şi de alta, pe această suprafaţă de teren neputându-se amplasa construcţii chiar temporare.
Cu privire la cererea principală, instanţa a reţinut că impedimentul la construire este determinat de o cauză specială (existenţa conductei magistrale subterane) reglementată în mod expres de Legea nr. 351/2004, în prezent abrogată, dar aplicabilă deoarece aceasta era în vigoare la momentul naşterii raportului de drept.
După cum rezultă din dispoziţiile acestui act normativ, în forma de la data dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază în condiţiile legii pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective, de dreptul de servitute legală de trecere subterană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora [art. 86 lit. c)].
De asemenea, potrivit art. 89, servitutea legală de trecere (subterană - în speţă) cuprinde dreptul la instalare de reţele, de conducte, linii, stâlpi şi de alte echipamente aferente capacităţii, precum şi accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenţii, întreţinere, reparaţii, revizii, modificări şi exploatare, conform prevederilor legale în vigoare.
Prin urmare, terenul dobândit în proprietate de către reclamantă este afectat de acest drept de servitute legală pe toată durata funcţionării şi exploatării conductei magistrale, servitute preexistentă dobândirii dreptului de proprietate de către SC A. SRL, întrucât magistrala a fost inaugurată mult anterior anului 2010.
S-a concluzionat, astfel, că, cererea vizând ridicarea conductei este lipsită de temei legal, atât timp cât pârâta poate opune reclamantei un titlu valabil pentru exercitarea dreptului de trecere subterană, acesta fiind instituit de lege în considerarea utilităţii publice a conductei de gaze, aşadar operând de drept şi neputând fi infirmat de o instanţă judecătorească; de asemenea, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate în privinţa servituţii (aceasta nefiind înscrisă în cartea funciară) nu produce efecte juridice în privinţa reclamantei, deoarece aceasta este chiar titularul obligaţiei de respectare a servituţii, transmisă odată cu proprietatea asupra fondului dominat.
În privinţa capătului de cerere subsidiar, referitor la despăgubirea solicitată de la pârâtă pentru restrângerea dreptului de folosinţă, s-a reţinut că, potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în forma de la momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii.
În acest sens, s-a constatat că art. 91, care instituie criterii de stabilire a despăgubirilor acordate potrivit limitelor legale mai sus stabilite, nu poate fi invocat cu succes de către reclamantă deoarece nu este aplicabil în cauză, instanţa fiind chemată să analizeze un eventual drept la despăgubire pentru normala exploatare a instalaţiei de gaze naturale.
De asemenea, s-a considerat că abrogarea dispoziţiile art. 90 aşa cum au fost analizate, începând cu data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, nu prezintă relevanţă pentru prezenta cauză, deoarece raportul juridic dedus judecăţii s-a născut odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamant în condiţiile preexistenţei servituţii legale în anul 2010, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile de drept material în vigoare la acel moment.
S-a mai reţinut că, în orice caz, criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamantă (respectiv valoarea de circulaţie a imobilului afectat) nu este operabil.
În privinţa prejudiciului produs, instanţa a reţinut, totodată, că reclamanta se referă la imposibilitatea edificării unei construcţii, în condiţiile în care, potrivit probelor administrate, categoria de folosinţă a terenului este teren arabil intravilan, așa încât utilizarea terenului potrivit destinaţiei sale agricole nu este împiedicată în niciun mod de existenţa în subteran a conductei magistrale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, cauza fiind înregistrată sub nr. x/3/2010 (x/2015) pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Prin decizia nr. 1938 din 18.11. 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2884/04.06.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:
Primul motiv de apel referitor la greșita respingere, în opinia apelantei, a capătului principal de cerere, prin care a solicitat instanţei obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea sa a fost apreciat a fi nefondat.
La data când apelanta a dobândit în proprietate terenul în litigiu, acesta era afectat de drepturile de uz şi servitute legale reglementate de art. 86 şi urm. din Legea nr. 351/2004, abrogată prin actuala lege a energiei electrice şi a gazelor naturale, şi menţinute şi în normele legale în vigoare, astfel că dreptului său de proprietate i se opune dreptul legal al pârâtei de a transporta gaze prin conducta amplasată în subsolul terenului. Existenţa acestei servituţi legale duce la concluzia că pârâta nu poate fi obligată să ridice conducta magistrală de gaze naturale C.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate, care este garantat potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. 1864, respectiv art. 555 NCC şi art. 44 din Constituţia României, Curtea a constatat că prevederile legale invocate de reclamantă consacră posibilitatea existenţei unor limitări legale ale proprietăţii private.
Titularul dreptului de proprietate este îndreptăţit să exercite atributele pe care legea i le recunoaşte, însă numai în interiorul limitelor materiale şi legale, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat şi nici discreţionar.
Având în vedere situaţia de fapt constatată, Curtea a motivat că prevederile art. 86 şi urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei în raport de data introducerii acţiunii, precum şi dispoziţiile actuale similare, în general ale art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcină legală care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora.
Reclamantei, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i s-a impus o limitare, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, or această interdicţie semnifică o limitare semnificativă a dreptului său de proprietate.
Dată fiind prevalenţa Convenţiei în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei CEDO în materie, Curtea a considerat că se impune a cerceta dacă atingerea adusă bunului păstrează un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate, trebuind să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, criterii reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza Vergu împotriva României sau M. Atanasiu împotriva României (hotărârea din 11.01.2011, respectiv hotărârea din 12.10.2010).
Sub acest aspect, Curtea a constatat că limitarea dreptului de proprietate s-a realizat într-un context economic care răspunde unei utilităţi publice, conducta magistrală de gaze C. făcând parte din Sistemul Naţional de Transport al gazelor naturale, activitatea de transport a gazelor naturale constituind un serviciu public de interes naţional [art. 21 din Legea nr. 351/2004, art. 90 din Legea nr. 351/2004 şi art. 113 alin. (1) din Legea nr. 123/2012].
În consecinţă, limitarea dreptului de proprietate a avut ca temei o cauză de utilitate publică şi, cum nu se poate considera că ar fi încălcate nici principiile justei despăgubiri, reiese că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat respingerea cererii subsidiare, de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, cerere respinsă de prima instanţă, în principal în baza art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, subsecvent pentru criteriul greşit de evaluare a prejudiciului pretins.
O primă analiză pe care a efectuat-o instanța de apel în cadrul acestui motiv a vizat incidenţa în cauză a noilor dispoziţii legale în materie, respectiv a dispoziţiilor noului Cod civil şi ale Legii nr. 123/2012.
S-a relevat că raportul juridic litigios în legătură cu folosinţa terenului proprietatea reclamantei a debutat în anul 2010, când reclamanta a devenit proprietar în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891/29.04.2010.
La acea dată, era în vigoare Legea gazelor nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz şi servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietatea publică sau privată a persoanelor fizice ori juridice, drept recunoscut de lege pentru executarea intervenţiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale sau pentru asigurarea normalei funcţionări a acestora.
La 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil care, în cuprinsul art. 621, reglementează dreptul de trecere pentru utilităţi, limita legală adusă dreptului de proprietate.
Conform acestei reglementări, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.
Potrivit art. 625 C. civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.
Din nevoia de armonizare a legislaţiei, intrarea în vigoare a noului Cod civil a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispoziţiilor din actele normative speciale ori complementare existente care contraveneau reglementărilor sale, prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind abrogate şi dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr. 351/2004 a fost abrogată prin dispoziţiile art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.
S-a reținut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile Codului civil, aşadar şi dispoziţiile art. 621 C. civ., sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.
Această normă de drept intertemporal, care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consacrat şi prin art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ., este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a Codului civil, în categoria cărora se înscrie şi raportul juridic născut între actualele părţi litigante.
Prin urmare, raporturilor civile dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 şi art. 625 C. civ. şi cele cuprinse în Legea specială nr. 123/2012.
Curtea a înlăturat susţinerile intimatei-pârâte potrivit cărora, prin invocarea noilor dispoziţii legale ce reglementează raportul juridic specific al părţilor, apelanta încalcă limitele impuse de art. 294 C.proc.civ., schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi formulând cereri noi.
Chiar dacă apelanta-reclamantă nu a indicat în faţa primei instanţe incidenţa în speţă a noilor reglementări, odată cu intrarea acestora în vigoare, ţinând cont de împrejurarea că acţiunea a fost promovată la data de 16.11.2010, deci sub imperiul vechiului Cod civil şi al Legii nr. 351/2004, în stabilirea regimului juridic al drepturilor invocate de părţi instanţa trebuie să aibă în vedere succesiunea actelor normative şi modul în care dispoziţiile legale consecutive au incidenţă în cauză.
Invocând prin cererea de apel reglementările legale actuale, aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, s-a considerat că apelanta nu încalcă dispoziţiile art. 294 C.proc.civ., cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, limitele acesteia rămânând neschimbate.
De asemenea, Curtea a constatat că, în mod greşit, prima instanţă nu s-a raportat şi la noile reglementări în materie, reţinând că raportului juridic în litigiu, născut în anul 2010 odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamantă în condiţiile preexistenţei servituţii legale, îi sunt aplicabile dispoziţiile de drept material în vigoare la acel moment.
În virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 şi a art. 6 alin. (6) C. civ., raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 şi art. 625 C. civ., precum şi prevederile art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012, de la data intrării acestora în vigoare, reţinându-se susţinerile în acest sens ale apelantei şi înlăturându-se susţinerile subsidiare privind ultraactivitatea vechiului Cod civil şi a Legii nr. 351/2004.
În ceea ce privește dreptul apelantei la despăgubiri, Curtea a reținut că raportul juridic litigios s-a născut în anul 2010, că la data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 care, prin dispoziţiile sale de la art. 86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz şi servitute asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice.
Conform art. 90 alin. (2), exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, așadar, anterior datei de 1.10.2011, apelanta reclamantă nu are dreptul la despăgubiri.
Art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 nu a fost declarat neconstituţional, însă această împrejurare nu exclude competența instanţelor de a aprecia asupra încălcării dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea de apel a notat că, în analiza primului motiv de apel, a constatat că limitarea dreptului de proprietate are la bază o cauză de utilitate publică, iar, în ceea ce priveşte plata despăgubirii, reclamanta nu avea nicio speranţă legitimă la reparaţie, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări.
Curtea a înlăturat susţinerile apelantei, potrivit cărora despăgubirile pot fi acordate în baza art. 91 din legea anterioară a gazelor, având în vedere că acest text se referă la o ipoteză ce nu se regăseşte în speţă, respectiv la situaţia în care, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale.
Începând cu 1 octombrie 2011, art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 a fost abrogat.
Ulterior acestui moment, raportului juridic dintre părţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 alin. (3) C. civ., care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz şi servitute aparţinând intimatei pârâte). Instanța de apel precizează că are în vedere, de asemenea, că reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale şi titularii proprietăţilor grevate de exerciţiul dreptului de uz şi servitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură cu exploatarea şi întreţinerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al Legii nr. 123/2012, nu mai prevede şi caracterul gratuit al acestor drepturi, aşa cum a făcut-o, până la 1.10.2011, art. 90 alin. (2) teza I din Legea nr. 351/2004.
Curtea a recunoscut, de principiu, dreptul apelantei reclamante la despăgubiri după data de 1.10.2011, dar a constatat că acestea nu pot fi circumscrise criteriilor arătate de apelanta reclamantă.
Contravaloarea lipsei de folosinţă reclamată de apelantă nu poate fi raportată la valoarea de circulaţie a terenului. Terenul este în circuitul civil, apelanta reclamantă este și rămâne proprietara bunului și poate dispune de acesta, fiindu-i limitat doar dreptul de folosinţă, prin imposibilitatea de a construi.
În consecinţă, se reține că partea nu are dreptul la despăgubiri la nivelul valorii de circulaţie a terenului, cu atât mai mult cu cât, în speţă, limitarea legală se raportează la suprafaţa de 981 mp teren intravilan, pe care nu se poate construi, nu şi la diferenţa de 4.521 mp teren arabil extravilan, care poate fi folosit potrivit categoriei sale de folosinţă.
S-a arătat că art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, ca şi art. 91 din reglementarea anterioară, nu se aplică situaţiei apelantei, care nu solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
A fost înlăturată și ultima critică adusă sentinței apelate, prin care s-a susținut că pe terenul în cauză pot fi edificate construcţii.
Primăria Comunei D. a eliberat certificatul de urbanism nr. 50/20.05.2010, în care se precizează că destinaţia propusă, construire hală, este compatibilă cu prevederile PUG şi RLU aprobat, însă a condiţionat emiterea autorizaţiei de construire de prezentarea avizelor de la Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, F. Mediaş şi B. SA. Prin adresa nr. 2091/29.06.2010, B. SA a comunicat că lucrarea propusă nu poate fi construită, nefiind îndeplinite condiţiile distanţei minime de 20 m faţă de conducta magistrală de gaze C.
Această concluzie este confirmată în cauză şi de expertul specializat în domeniul petrolului şi gazelor, care arată că pe terenul intravilan analizat nu se pot admite construcţii.
Pentru considerentele arătate, Curtea a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL. Prin cererea de recurs a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ.
Instanţa de apel a reținut că, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 şi art. 625 C. civ., precum şi prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.
Cu toate acestea, în mod nelegal, instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea reclamantei. Terenul a fost achiziţionat în vederea edificării pe acesta a unei hale de producţie, necesare desfăşurării obiectului de activitate. Construcţia nu poate fi edificată din cauza traversării terenului de conducta de gaz metan ce aparţine pârâtei.
În aceste condiţii, recurenta-reclamantă consideră că este lipsită de una dintre prerogativele dreptului de proprietate, respectiv folosinţa asupra terenului.
Dreptul de proprietate este garantat potrivit art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 şi art. 44 din Constituţie, iar prin lipsirea recurentei de prerogativa folosinţei terenului, dreptul de proprietate este grav încălcat.
Chiar dacă instanţa de judecată recunoaşte îngrădirea dreptului de proprietate prin imposibilitatea de a edifica o construcţie (hala) în vederea realizării obiectului de activitate, aceeaşi instanţă respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la ridicarea conductei.
Această interdicţie de a construi, cauzată de amplasarea conductei pârâtei pe proprietatea recurentei-reclamante, nu reprezintă decât o îngrădire a dreptului de proprietate, o ocupare continuă a terenului pe durata existenţei conductei de gaz metan.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Vergu împotriva României, hotărârea din 11 ianuarie 2011 a statuat că, „deşi, teoretic, reclamantul se bucură de toate atributele proprietăţii, dincolo de aparenţe, această limitare afectează în realitate însăşi substanţa dreptului de proprietate. Mergând pe argumente date de prevalenta Convenţiei în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate. În mod special trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, inclusiv, măsurile care privează o persoană de proprietatea sa (cauza M. Atanasiu împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010).”
Recurenta conchide că prin menţinerea conductei pe terenul proprietatea sa, cu consecinţa lipsei de folosinţă a acestui teren, are loc o naţionalizare a acestei proprietăţi.
Printr-un alt motiv de recurs recurenta-reclamantă a criticat greșita soluționare a capătului de cerere subsidiar privind plata lipsei de folosinţă, precizând că despăgubirile sunt reprezentate de lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren indisponibilitate de conducta magistrală de gaze.
S-a motivat că, în mod greşit, instanţa de apel a reținut că despăgubirile solicitate se referă la valoarea de circulaţie a terenului, atâta timp cât şi prin cererea introductivă a precizat că despăgubirile au ca temei lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze C., lipsă de folosinţă cuantificată în rapoartele de expertiză întocmite în cauză.
Susține, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, că raportul juridic este guvernat de dispoziţiile Noului Cod Civil şi ale Legii nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.
Noul Cod Civil prin art. 621 instituie caracterul oneros al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere.
Astfel, „(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
(2) Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
(3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.
(4) Clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilităţi noi.”
Recurenta-reclamantă invocă norma tranzitorie prevăzută de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, în temeiul căreia devin aplicabile dispoziţiile art. 621 alin. (3) C. civ., care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate.
Potrivit art. 555 C. civ., „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.”
Unul din drepturile proprietarilor de teren este şi acela de a-şi edifica o construcţie pe acesta, în limitele determinate de lege.
Terenul se află în intravilanul localităţii D. Recurenta-reclamantă invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că dreptul statului sau al altor societăţi de a limita dreptul de proprietate nu poate exista decât în situaţia în care se acordă o indemnizaţie pentru prejudiciul produs (cauza Sporrong et Lnnnorth contra Suediei - hotărâre din 23.09.1982, cauza James contra Marii Britanii - hotărâre din 21.02.1986).
De vreme ce unul dintre atributele esenţiale ale dreptului de proprietate (cel al folosinţei) este afectat, recurenta-reclamantă consideră că pârâta trebuie să achite despăgubiri potrivit valorii determinate prin rapoartele de expertiza dispuse în cauză, rapoarte de expertiză care au avut ca obiect stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze C.
Prin art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale legiuitorul a identificat o serie de criterii de cuantificarea a despăgubirilor ce trebuie acordate, printre acestea regăsindu-se şi valoarea suprafeţei de teren indisponibilizate, precum şi valoarea de circulaţie a terenului.
Recurenta-reclamantă motivează că, deși instanţa recunoaşte că „reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale şi titularii proprietăţilor grevate de exerciţiul drepturilor de uz şi servitute nu mai prevede şi caracterul gratuit al acestor drepturi” (deci este stipulat caracterul pecuniar al exerciţiului acestor drepturi), totuşi instanţa respinge capătul de cerere prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă.
A precizat că despăgubirile solicitate, într-adevăr nu se circumscriu prevederilor alin. (5) al art. 113 din Legea nr. 123/2012, (respectiv cazul în care cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale), dar că nu a invocat această reglementare legală.
Temeiul de drept al despăgubirilor care i se cuvin este reprezentat de prevederile Legii nr. 123/2012 şi de prevederile art. 621 alin. (3) C. civ., care, reglementând instituţia servituţilor, prevăd caracterul pecuniar al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere, în toate cazurile proprietarul fondului având dreptul la plata unei despăgubiri.
O altă critică care a fost adusă hotărârii atacate se referă la faptul că instanţa a considerat în mod greşit că pe terenul în cauză nu pot fi edificate construcţii.
Instanţa a reţinut ca argument juridic în respingerea apelului faptul că amplasarea conductei de gaz metan ar conferi terenului caracter neconstruibil, însă recurenta susține că existenţa conductei pe teren conferă acestuia caracter neconstruibil.
Terenul este situat pe raza comunei D., jud. Galaţi şi se compune din suprafaţa totală de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan şi 4.512 mp teren extravilan), iar pentru a putea construi a obţinut certificatul de urbanism nr. 50/20.05.2010 emis de Primăria Comunei D.
Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile din intravilanul localităţilor pot avea categoria de folosinţă arabil, vii, livezi, păşuni, fâneţe, curţi, construcţii sau alte terenuri.
Astfel, art. 2 din Legea nr. 18/1991 prevede că „în funcţie de destinaţie, terenurile sunt: d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere.”
Chiar dacă terenurile din intravilanul localităţii nu au categoria de folosinţa construcţii, aceasta nu înseamnă, nicidecum, ca asupra lor nu pot fi amplasate construcţii, deoarece art. 91 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu distinge amplasarea noilor construcţii în funcţie de categoria de folosinţă a terenului intravilan.
Dacă terenul ar fi fost impropriu edificării unei construcţii, Primăria Comunei D. nu ar mai fi eliberat certificatul de urbanism în care precizează suprafaţa pe care se poate construi, avizele necesare a fi obţinute, etc.
Singurul impediment în edificarea unei construcţii îl reprezintă traversarea terenului de conducta de gaz metan, traversare care schimbă în mod fundamental caracterul terenului.
În lipsa conductei de gaz metan ce aparţine pârâtei, terenul ar fi putut fi exploatat la parametrii lui maximi.
De asemenea, ar fi putut fi exercitate toate atributele dreptului de proprietate, lucru care la acest moment nu este posibil, limitarea dreptului de folosinţă prin imposibilitatea de a construi conducând practic la îngrădirea dreptului de proprietate şi la privarea recurentei de a beneficia de terenul pe care îl are în proprietate.
Față de motivele arătate a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul obligării B. la ridicarea conductei, iar, în subsidiar, la obligarea plăţii contravalorii lipsei de folosinţă, cuantificată de expertiza dispusă în cauză la 102.528 lei.
Precizează că în măsura în care instanţa va considera că sunt aplicabile prevederile noului Cod civil, iar perioada pentru care ar putea solicita contravaloarea lipsei de folosinţă începe la data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Noului Cod Civil), şi nu la data de 29.04.2010 (data cumpărării terenului), solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 51,264 RON (care reprezintă suma calculată de expert pentru 3 ani, respectiv perioada 29.04.2010 - 02.10.2013, adică 102.528 minus 51.264 RON, care reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru 1 an şi 6 luni).
Având în vedere că prin capătul doi din cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe toată perioada existenţei conductei, că raportul de expertiză evaluatorie a stabilit o lipsă de folosinţă de 34.176 LEI/anual, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 51.264 lei la care se adaugă 51.624 Iei, în total 102.528 lei, la care se vor adăuga rate 34.176 lei/an până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
În drept, a invocat prevederile art. 621 şi art. 625 C. civ., precum şi prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.
Intimata-pârâtă B. SA, în temeiul art. 115 C.proc.civ. de la 1865, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind temeinică și legală.
Intimata-pârâtă consideră că recurenta încearcă prin cererea de recurs (după cum a procedat şi în faza apelului) să schimbe cadrul procesual, încălcând dispoziţiile art. 294 C.proc.civ. de la 1865, potrivit cărora: „în apel nu se poate schimba calitatea parţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Recurenta-reclamantă încearcă în faza recursului să schimbe obiectul şi cauza judecăţii, prin invocarea unor motive de fapt şi de drept noi, altele decât cele precizate în faţa primei instanţe, care nu au fost invocate şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor în etapa procesuală a fondului.
Instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune patrimonială în pretenţii motivată de pretinsa imposibilitate de folosire a suprafeţelor de teren aparţinând recurentei, invocându-se ca temei de drept art. 480, art. 1073 C. civ. 1864, art. 44 din Constituţia României, art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004 însă, prin cererea de apel și prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă tinde la modificarea cauzei si obiectului acțiunii, atât prin formularea de cereri noi, cât si prin invocarea unor noi temeiuri de drept.
Arată că, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, privind ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea A. SRL, recurenta-reclamantă îşi menţine temeiul de drept invocat în faţa instanţei de fond, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864 (art. 555 NCC) şi art. 44 din Constituţie.
Susține intimata-pârâtă că situaţia este diferită în privinţa capătului de cerere subsidiar privind obligarea la plata de despăgubiri deoarece recurenta-reclamantă a invocat pentru prima dată prin cererea de apel dispoziţiile Noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009 intrată în vigoare la data 01.10.2011), ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului cod civil și ale Legii energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012.
Intimata-pârâtă solicită înlăturarea criticilor şi a cererilor formulate de recurenta reclamantă în calea de atac a apelului, dar și recurs, prin care solicită obligarea la plata de despăgubiri începând cu data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, ca inadmisibile.
Hotărârea recurată este temeinică şi legală, astfel încât nu sunt îndeplinite în speţă cerinţele art. 304 pct. 9 C.proc.civ. de la 1865 pentru modificarea acesteia.
Intimata-pârâtă arată că este lipsită de temei legal cererea având ca obiect obligarea la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea reclamantei. În ceea ce priveşte acest aspect, motivează că recurenta a formulat o serie de aprecieri vagi, teoretice referitoare la dreptul de proprietate, sarcinile şi limitările legale ale acestui drept, însă aceste aprecieri nu constituie critici concrete împotriva hotărârii recurate, nici motive de nelegalitate ale acesteia.
Având în vedere caracterul legal al drepturilor instituite prin legislaţia specială în domeniul gazelor naturale în favoarea operatorilor din sectorul gazelor naturale, precum si prevederea expresă potrivit căreia aceste drepturi se exercita fără înscriere în cartea funciară, solicită respingerea criticilor recurentei referitoare la neînscrierea acestor drepturi în cartea funciară, precum si susţinerile acesteia potrivit cărora reclamanta ar fi depus diligentele unui bun cumpărător, ca fiind aspecte nedovedite în cauză.
În privința despăgubirilor solicitate, intimata susține că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în legea specială a gazelor naturale pentru acordarea de despăgubiri.
În acest sens, arată că potrivit art. 90 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 351/2004 operatorul poate fi obligat la plata de despăgubiri dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, iar art. 91 (invocat de către recurentă prin cererea introductivă) prevede care sunt criteriile avute în vedere pentru stabilirea unor astfel de despăgubiri. Aceste dispoziţii legale au fost preluate de art. 113 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 123/2012.
În cazul recurentei-reclamantei aceste condiţii prevăzute în legea specială şi care ar îndreptaţi la plata unor eventuale despăgubiri nu sunt îndeplinite: nu s-au efectuat lucrări de intervenţii, reparaţii, revizii avarii, etc. şi nu s-au produs daune proprietarilor.
Precizează că, în acest context, sunt aplicabile normele juridice din domeniul gazelor naturale, si anume prevederile art. 86 - 90 din Legea nr. 351/2004, în prezent art. 109 -113 din Legea nr. 123/2012.
Fiind vorba despre o limitare instituită pentru un interes public sau, altfel spus, în profitul întregii colectivităţi, beneficiul servituţii este acordat în mod accesoriu fată de interesul general urmărit şi, din acest motiv, se exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenţei capacităţii din domeniul gazelor si nu dau dreptul la despăgubiri.
Cu privire la criticile recurentei potrivit cărora ar fi incidente în speţă dispoziţiile art. 621 şi art. 625 NCC, în virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, intimata pârâtă a susținut că nici aceste critici nu sunt fondate, norma tranzitorie cu caracter general a art. 5 alin. (2) din Legea 71/2011 nu este incidentă speţei.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 621 - 625 NCC la situaţiile juridice născute anterior datei de 01.10.2011, sunt incidente dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil, care statuează: „Dispoziţiile art. 602-625 C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia”.
Pentru aceste motive intimata solicită respingerea recursului.
Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Analiza memoriului de recurs relevă faptul că acesta conţine critici aduse deciziei instanţei de apel într-o manieră nestructurată sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C.proc.civ.
Astfel, recurenta-reclamantă indică generic motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi apoi dezvoltă critici care se subscriu analizei greşite efectuate de instanţa de apel în privinţa modului de soluţionare a apelului prin raportare la cele două capete de cerere respinse de instanţa de fond, şi anume obligarea pârâtei la ridicarea conductei de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei D., judeţul Galaţi, care se compune din suprafaţa totală de 5.493 mp. teren arabil (din care 981 mp. teren intravilan şi 4.512 mp. teren extravilan) şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 981 mp. teren intravilan începând cu data de 29.04.2010 (data cumpărării terenului) sau cel mai târziu începând cu 01.10.2011, data intrării în vigoare a noului cod civil.
Analiza pe care instanţa de recurs o va efectua asupra criticilor prezentate va porni de la examinarea cazului de nelegalitate invocat şi în măsura în care vor fi identificate (în dezvoltarea criticilor prezentate) motive de recurs care vor putea fi încadrate în alte motive de nelegalitate decât cel indicat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 306 alin. (2) C.proc.civ. urmează a se proceda la reliefarea motivelor de nelegalitate incidente.
Preliminar, se cuvine a sublinia că ambele părţi confirmă faptul că intimata-pârâtă B. SA operează propria reţea de transport şi distribuţie a gazelor naturale şi deţine în zona în care recurenta-reclamantă este proprietară pe o suprafaţă de 5.493 mp. teren arabil o conductă de gaze care face parte din sistemul naţional de transport al gazelor naturale, conform prevederilor art. 3 pct. 52 din Legea nr. 351/2004 preluate în art. 100 pct. 84 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale.
Sunt neîntemeiate criticile prezentate în legătură cu soluţionarea apelului prin raportare la hotărârea instanţei de fond de respingere a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale C. de pe terenul proprietatea reclamantei.
Din această perspectivă recurenta-reclamantă invocă, în esenţă, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 şi art. 44 din Constituţie pentru a susţine atingerea adusă dreptului de proprietate asupra terenului prin lipsirea de prerogativa folosinţei, aspect reţinut de instanţa de apel în decizia pronunţată, dar fără a dispune obligarea pârâtei la ridicarea conductei.
Este adevărat că recurenta-reclamantă a dobândit proprietatea asupra terenului de 5.493 mp. în anul 2010 şi că acest teren este grevat de o servitute continuă şi neaparentă, care are caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.
La data introducerii acţiunii 16.11.2010 era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituţi şi îngrădiri ale folosinţei dreptului de proprietate, relevante fiind prevederile art. 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 351/2004, până la abrogarea sa prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei şi gazelor naturale.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012 se menţine caracterul legal al dreptului de uz şi de servitute aşa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012.
Prin urmare, instanţa reţine că aceste acte normative speciale privitoare la regimul juridic al exploatării gazelor naturale instituie sub denumirea de „drept de uz şi de servitute” anumite obligaţii de natură administrativă ce revin proprietarilor de terenuri, necesare exploatării resurselor naturale, care pot fi circumscrise limitelor aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege, prevăzute de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 şi art. 44 din Constituţie.
Aşa fiind, limitările aduse dreptului de proprietate în ceea ce priveşte prerogativa folosinţei terenului sunt prevăzute de lege aşa cum corect a stabilit instanţa de prim control judiciar.
Recurenta-reclamantă nu prezintă alte critici de nelegalitate din perspectiva analizei hotărârii sub aspectul menţinerii soluţiei de respingere a cererii de obligare a pârâtei la ridicarea conductei, situaţie în care se poate concluziona că hotărârea instanţelor de fond în privinţa soluţionării primului capăt de cerere este legală.
În ceea ce priveşte criticile circumscrise modului de soluţionare a apelului prin raportare la respingerea capătului de cerere subsidiar, de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate în ceea ce priveşte exercitarea atributului folosinţei acestui drept, instanţa supremă reţine că dezvoltarea criticilor prezentate se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.
O analiză de ansamblu a acestor critici relevă că recurenta invocă aplicarea greşită a legii de către instanţa de prim control judiciar şi, în strânsă legătură cu această deficienţă, lipsa motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii şi motivarea contradictorie. În esenţă, s-a motivat că deşi instanţa de prim control judiciar reţine că actuala reglementare stabileşte caracterul pecuniar al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de uz şi de servitute şi că aceste limitări sunt suportate de către recurenta-reclamantă prin imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, totuşi instanţa de apel nu acordă o despăgubire de natură să compenseze lipsa de folosinţă sau lipsa unei folosinţe adecvate a suprafeţei de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze C. şi nici nu motivează acest refuz.
Criticile recurentei din această perspectivă sunt întemeiate pentru considerentele ce succed.
La data introducerii acţiunii, 16.11.2010 era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituţi şi îngrădiri ale folosinţei dreptului de proprietate. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 prin care s-a instituit o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora.
Prin art. 320 lit. z) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, iar această lege la rândul său a fost abrogată prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei şi a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.
Este de subliniat că Legea nr. 123/2012 prevede expres prin art. 113 alin. (3) posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe sau autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute.
În acest cadru, instanţa supremă înlătură considerentele instanţei de apel, precum şi criticile recurentei referitoare la incidenţa art. 621 alin. (3) C. civ. din 2011, deoarece acestea nu ţin seama de dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora art. 621 C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestora.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel reţine caracterul gratuit al servituţii legale în temeiul art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 până la 01.10.2011, dar nu exclude, totodată, competenţa instanţei de a aprecia în raport de toate circumstanţele factuale ale cauzei dacă s-a adus vreo încălcare dreptului de proprietate în raport de prevederile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 1 protocolul 1 din CEDO.
După data de 01.10.2011, instanţa de apel reţine caracterul pecuniar al exerciţiului dreptului de uz şi de servitute în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu acordă despăgubiri deoarece criteriile indicate de reclamantă în determinarea acestora nu sunt aplicabile situaţiei de fapt descrise de recurentă în justificarea prejudiciului încercat prin afectarea exerciţiului dreptului de proprietate.
Aşa cum au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, este de subliniat că recurenta-reclamantă solicită o despăgubire justă pentru normala exploatare a instalaţiei de gaze de către intimata-pârâtă corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exerciţiul deplin al dreptului său de proprietate, iar analiza existenţei prejudiciului din această perspectivă nu a fost făcută sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse de recurenta-reclamantă în determinarea prejudiciului.
Această situaţie echivalează cu necercetarea fondului cauzei de către instanţa de apel, dar şi cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în condiţiile în care se reţine că există o limitare legală a dreptului de folosinţă a terenului recurentei-reclamante pentru suprafaţa de 981 mp. intravilan, dar nu se acordă despăgubiri pentru că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012. Este adevărat că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, deoarece acestea se referă la stabilirea despăgubirilor ce se acordă pentru pagube produse cu prilejul intervenţiilor enumerate la art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, însă o atare situaţie nu a fost evocată de recurenta-reclamantă în descrierea situaţiei de fapt.
Indicarea unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă care nu pot fi aplicate situaţiei de fapt descrise în legătură cu producerea prejudiciului nu poate duce, însă, în mod automat la neanalizarea prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care se reţine totuşi afectarea dreptului de proprietate. În virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C.proc.civ. judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele.
Or, în cauză analiza prejudiciului pretins încercat pentru limitarea exerciţiului dreptului de proprietate nu a fost efectuată de către instanţele de fond, sub aspectul capătului subsidiar de cerere aşa cum a fost precizat pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă.
Raportat la considerentele mai sus reţinute rezultă că instanţa a făcut o aplicare greşită a legii, reţinând incidenţa art. 621 alin. (3) C. civ. din 2011 fără a observa dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011 şi nu a analizat dacă prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei, reclamanta a încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz şi de servitute.
În temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.