Decizia nr. 434/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 20 iulie 2016, petenta A. a promovat, în contradictoriu cu intimata B., contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1134 din 5 martie 2013, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/45/2010.
În motivare, și-a exprimat nemulțumirea față de soluția adoptată de instanță cu privire la recursul declarat împotriva deciziilor nr. 575 din 19 noiembrie 2010 și nr. 69 din 18 februarie 2011 ale Curții de Apel lași, secția civilă, respectiv judecarea acestei căi de atac pe cale de excepție.
În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 pct. 1 alin. (2), art. 504, art. 519 și art. 520 C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicat.
Prin decizia nr. 1134 din 5 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziilor nr. 575 din 19 noiembrie 2010 și nr. 69 din 18 februarie 2011 ale Curții de Apel lași, secția civilă, și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 4.250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că, față de hotărârile care au făcut obiectul recursului, calea extraordinară de atac este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 320 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”.
Față de caracterul irevocabil al hotărârilor atacate, în sensul dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că recursul declarat în cauză este inadmisibil, iar în baza art. 274 din acest act normativ, reținând culpa procesuală a recurentei, a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.250 lei, către intimata B.
Prin decizia nr. 2094 din 28 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca tardiv declarată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1134 din 5 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/45/2010.
Înalta Curte a reținut că, în speță, obiectul contestației în anulare deduse judecății îl constituie decizia nr. 1134 din 5 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2010, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziilor nr. 575 din 19 noiembrie 2010 și nr. 69 din 18 februarie 2011 ale Curții de Apel Iași, secția civilă, și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 4.250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, decizia supusă contestației în anulare nefiind susceptibilă de executare silită.
Înalta Curte a constatat, în acest sens, că regimul juridic ai căii de atac exercitate, contestație în anulare, trebuie raportat la soluția dată capătului de cerere principal, iar nu la soluția dată cererii accesorii, respectiv cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în caz contrar fiind încălcat principiul accesorium seguitur principale.
Prin urmare, în contextul arătat, în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care stipulează că, în această ipoteză, termenul în care trebuie formulată contestația în anulare este de 15 zile de la data la care eontestatorul a luat cunoștință de hotărârea pe care o atacă, dar nu mai târziu de un an de la data la care a rămas irevocabilă.
În raport de aspectele mai sus-menționate, decizia supusă contestației în anulare a fost pronunțată și a dobândit caracter irevocabil la 5 martie 2013, iar calea extraordinară de atac a fost promovată de contestatoare la 20 iulie 2016, fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 25 iulie 2016.
Or, prin prisma dispozițiilor reglementate de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., termenul în care putea fi introdusă cel mai târziu contestația în anulare s-a împlinit la 5 martie 2014, motiv pentru care văzând și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care sancționează cu decăderea neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal, a fost admisă excepția tardivității șt respinsă contestația în anulare pentru acest motiv.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire contestatoarea A. la data de 4 noiembrie 2016, în termen legal, prin cererea formulată exprimându-și nemulțumirea cu privire la faptul că a fost obligată la plata cheltuielor de judecată prin deciziile pronunțate anterior, în căile de atac promovate în cauză, deși acestea puteau fi reduse în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Mai arată contestatoarea că, urmare a faptului că au fost admise cererile intimatei B., de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în prezent este supusă executării silite pentru aceste sume.
Analizând cererea de revizuire sub aspectul admisibilității sale, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 326 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Prin dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.
Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.
Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
În ceea ce privește calea de atac ce face obiect al prezentului dosar, se reține că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia.
Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare în parte, îndeplinirea unor condiții specifice, iar potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care se întemeiază”.
Dispoziția legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivui de revizuire pe care cererea se fundamentează.
Se mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri râmase definitive în instanța de apel, sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere pentru cazurile prevăzute de pct. 1-9 ale art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul textului citat, pot să facă obiect al cererii de revizuire hotărârile pronunțate de instanțele de apel, rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile instanței de recurs, numai dacă evocă fondul.
Se reține că instanța de recurs evocă fondul numai în situația în care, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele administrate de instanțele inferioare, reține o altă situație de fapt și pronunță o soluție diferită de cea pronunțată de instanțele inferioare.
În speță, se constată că, prin decizia nr. 2094 din 28 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, atacată cu revizuire în prezentul dosar, instanța a respins, ca tardivă, contestația în anulare îndreptată împotriva deciziei nr. 1134 din 5 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/45/2010.
Prin urmare, prin hotărârea atacată cu prezenta cerere de revizuire nu se evocă fondul, ci Înalta Curte, analizând condițiile de exercițiu ale căii extraordinare de atac, a constatat că este tardivă contestația în anulare promovată împotriva hotărârii prin care a fost respins, ca inadmisibil, recursul promovat împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată, de asemenea, în soluționarea unei contestații în anulare.
Așa fiind, cum decizia atacată cu revizuire nu evocă fondul pricinii, ci, dimpotrivă, prin această hotărâre, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite condițiile de promovare ale unei contestații în anulare, se constată că hotărârea atacată nu este susceptibilă a fi reformată printr-o revizuire.
În concluzie, fiind inadmisibilă exercitarea căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii îndreptată împotriva unei decizii prin care a fost respinsă o contestație în anulare, ca tardivă, conform art. 322 alin. (1) și art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire, ca inadmisibilă.
Înalta Curte constată că admiterea excepției inadmisibilității, ca excepție de fond, face inutilă cercetarea celorlalte aspecte învederate prin cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Repune cauza pe rol, în temeiul dispozițiilor art. 245 pct. 1 C. proc. civ.
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 2094 din 28 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2017.