Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 04.07.2013 sub nr. x/2013, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C., solicitând anularea certificatului de moştenitor nr. x/25.05.2009 emis de BNP D..
Prin sentinţa civilă nr. 10309/9.12.2013, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins cererea reclamantului A., reţinând în esenţă că bunurile incluse în masa partajabilă indicată în certificatul de moştenitor a cărui anulare se cere, certificat întocmit de pe urma defuncţilor E. şi F., părinţii pârâtei B., fosta soţie a reclamantului, nu erau bunuri comune ale soţilor ci, bunuri proprii ale pârâtei, deoarece aceasta le dobândise prin moştenire. Or, potrivit art. 31 lit. b) din Codul familiei,bunurile dobândite de unul dintre soţi în timpul căsătoriei prin moştenire sunt bunuri proprii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..
Prin decizia civilă nr. 857 A din 20.06.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul şi, în temeiul art. 187 alin. (1), pct. 1, alin. (1), lit. 1 C. proc. civ., a dispus amendarea apelantului A. cu amendă de 500 RON.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., care a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia civilă nr. 167 din data de 03.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013. Totodată, recurentul a fost obligat la 800 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimatele - pârâte B. şi C..
A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 167 din data de 03.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013.
Pe parcursul soluţionării contestaţiei în anulare, prin încheierea din 19.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în conformitate cu art. 413 alin. (1) pct. 1 din Noul C. proc. civ., a fost suspendată judecata cererii formulate de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 167 din data de 03.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013, până la soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 21.04.2015, pronunţată în prezentul dosar.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea încheierii recurate, întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a Curţii Constituţionale a României, care prin decizia CCR nr. 462 din 17.09.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 775/24.10.2014 a decis că art. 13 şi 83 din Noul C. proc. civ. sunt neconstituţionale, precum şi faptul că în recurs nu are nevoie de avocat şi că se poate judeca şi în lipsă conform art. 223 şi 411 din Noul C. proc. civ.
Intimatele nu au depus întâmpinare.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin care s-a constatat, în urma pronunţării deciziei nr. 2 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, conform căreia "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunţată de instanţă într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă", că recursul este admisibil în principiu.
Recurentul a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Suspendarea legală prevăzută de art. 413 C. proc. civ. reprezintă un incident ivit în derularea activităţii de judecată de natură a temporiza curgerea firească a activităţii de judecată care trebuie să se caracterizeze prin continuitate; ea poate interveni în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, având însă un caracter facultativ.
Prin urmare, instanţa sesizată cu soluţionarea unei astfel de cereri, chiar dacă va constata îndeplinirea cerinţelor normei, are puterea de apreciere asupra utilităţii (chiar a necesităţii), dar şi asupra oportunităţii măsurii în ansamblul raporturilor juridice dintre părţi, astfel încât măsura să nu permită concluzia unui abuz de drept procesual al părţii care o invocă.
Suspendarea reglementată de art. 413 pct. 1 C. proc. civ. implică cercetarea următoarelor cerinţe legale: dezlegarea pricinii cu care este învestită instanţa în faţa căreia se invocă acest incident, să depindă în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi.
Aplicând aceste criterii legale la speţa dedusă judecăţii, rezultă că instanţa a reţinut legal că modul de judecată al contestaţiei în anulare, prin prisma dispoziţiilor procesuale invocate a fi neconstituţionale şi aplicabile în cauză, depinde în tot de soluţionarea recursului declarat de contestator împotriva încheierii din 21.04.2015, pronunţată în acelaşi dosar de curtea de apel, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13, 83, 223 şi 411 din Noul C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, curtea de apel a considerat, în aplicarea art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., că este cel puţin inoportună soluţionarea pricinii cu care este învestită (aflată în etapa procesuală a contestaţiei în anulare) şi că aceasta depinde de soluţionarea prioritară a recursului declarat împotriva încheierii din 21.04.2015 şi, în consecinţă, decizia pe care o va pronunţa depinde întru totul de judecarea definitivă a celuilalt proces, pentru a nu se ajunge în situaţia încălcării drepturilor procesuale ale contestatorului prin aplicarea unor norme procesuale constatate ulterior neconstituţionale, în ipoteza admiterii recursului, admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi ulterior a declarării sau confirmării caracterului neconstituţional al normelor contestate.
Înalta Curte constată că, un atare raţionament, în contextul celor două acţiuni în comparaţie, îşi verifică valabilitatea, curtea de apel constatând în mod corect întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Prin urmare, motivele de recurs încadrate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal şi nu au fost argumentate juridic, având în vedere faptul că tocmai soluţionarea recursului privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13, 83, 223 şi 411 din Noul C. proc. civ. a determinat suspendarea judecării contestaţiei în anulare.
Contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., deoarece încheierea recurată a fost pronunţată de completul de judecată legal învestit, instanţa fiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale dispuse prin legile de organizare judiciară, legea specială şi Regulamentul intern al instanţelor.
Totodată, Înalta Curte va înlătura şi afirmaţiile nefondate ale recurentului, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 4 Noul C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunţată la 15.07.2015 de un judecător necompetent, în condiţiile în care pricina era suspendată, întrucât din verificarea actelor dosarului curţii de apel s-a constatat că pricina nu a fost soluţionată, activitatea de judecată s-a desfăşurat cu respectarea principiului continuităţii, iar la termenele de judecată care au fost stabilite ulterior suspendării cauzei, instanţa s-a pronunţat asupra cererilor de repunere pe rol formulate de contestator, care, în mod legal, au fost respinse, constatându-se că recursul declarat împotriva încheierii de suspendare nu a fost soluţionat.
Restul susţinerilor recurentului exced limitelor recursului de faţă, al cărui obiect priveşte doar măsura dispusă de curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 19 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2017.