Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 30 august 2011, sub nr.297/43/2011, reclamanta SC „A” SRL a solicitat anularea Deciziei de impunere nr.985 din 30.08.2010 emisă de DGFP şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.2156/30.08.2010 întocmit de DGFP şi exonerarea în totalitate de la plata obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere, precum şi a majorărilor şi penalităţilor de întârziere.
La data de 10.11.2011 reclamanta SC „A” SRL şi-a precizat acţiunea (filele 123-124 dosar vol.I) solicitând şi anularea Deciziei nr.421/14.10.2011 emisă în soluţionarea contestaţiei formulate de aceasta împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare, modificată şi înlocuită prin Decizia nr.421 bis/21.10.2011.
Prin sentința nr. 347/08.10.2013 instanţa de fond – Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins, ca neîntemeiată acţiunea în contencios administrativ formulată de SC „A” SRL, în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş împotriva Deciziei nr. 421/ 14.10.2011 emisă în soluţionarea contestaţiei formulate de aceasta împotriva Deciziei de impunere nr. 985 / 30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare modificată şi înlocuită prin decizia nr. 421 bis / 21.10.2011 şi, ca inadmisibilă, cererea vizând obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 985 /30.08.2010 cu privire la care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, respectiv pentru suma de 10.121.292 lei. cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia nr.1604/16.04.2015 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal s-a dispus admiterea recursului declarat de SC „A” SRL împotriva sentinţei civile nr. 347 din 08 octombrie 2013 a Curţii de apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi Fiscal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a apreciat că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, al oralității, dreptul la apărare al reclamantei și dispozițiile legale privind rolul activ al judecătorului, iar drept urmare s-a cauzat recurentei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
Urmare a casării cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 1605/16.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost reînregistrată la data de 04 decembrie 2015 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş –Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr. de dosar 297/43/2011*
Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr.15/05.02.2016, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepția inadmisibilităţii acţiunii precizate, invocată din oficiu şi în consecinţă a respins, ca inadmisibilă acţiunea precizată de reclamanta S.C. „A” S.R.L., în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV – AGENŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE MUREŞ.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa fondului a reţinut că, la data de la data de 7 ianuarie 2016, reclamanta S.C. SALDALBARI S.R.L. a depus la dosar o precizare, prin care a renunţat la capătul de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421/14.10.2011, emisă în soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. „A” S.R.L, împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare, şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 2156/30.08.2010, înregistrată la Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor sub nr. 909102/26.10.2010, modificată şi înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis/21.10.2011, comunicată societăţii la data de 27.10.2011.
La termenul de judecată din data de 05.02.2016, instanţa din oficiu a invocat şi pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii precizate în data de 7 ianuarie 2016 în temeiul art. 218 alin. 2 din O.G nr. 92/2003, pe care a şi admis-o, reţinând că, urmare a renunţării la judecată din data de 07.01.2016, obiectul acţiunii în contencios administrativ deduse judecăţii este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare, şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 2156/30.08.2010.
Astfel, instanţa a reţinut că în Titlul IX al Codului de procedură fiscală este reglementată procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ – fiscale, procedură care corespunde procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile art.7 din Legea 554/2004 iar din economia normelor Codului de procedură fiscală care reglementează procedura de soluţionare a acestor contestaţii se desprinde concluzia că aceasta este o procedură administrativă obligatorie şi care nu este circumscrisă dispoziţiilor art.6 din Legea 554/2004, nefiind o jurisdicţie administrativă specială.
Potrivit art.218 alin.2 C.proc.fiscală, pot forma obiectul acţiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrativ – fiscale.
În speţă, a constatat instanţa de fond că reclamanta a urmat această procedură administrativă, însă prin acţiunea precizată a contestat în instanţă doar actele administrativ - fiscale care au făcut şi obiectul acesteia, renunţând la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, fapt care conferă cererii sale precizate de chemare în judecată un caracter inadmisibil, motiv pentru care a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, precizată, ca fiind inadmisibilă.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC „A” SRL, solicitând:
- În principal, casarea sentinţei recurate şi pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei primei instanţe, spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alineat 3 teza a II-a şi art. 315 Cod procedură civilă;
- În subsidiar, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anulare, ca neîntemeiată şi, pe fond, admiterii acţiunii în anulare, astfel cum a fost precizată şi,
- În toate cazurile obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces ( fond şi recurs).
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civ. recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea îndrumărilor date de instanţa de casare, conform art. 315 C.pr.civ.
Astfel, susţine recurenta – reclamantă că, deşi in decizia de soluţionare a recursului Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, a transmis instanţei de fond, instrucţiuni în sensul punerii in discuţie a exceptiei inadmisibilitătii invocate prin întâmpinare de către DGRFP Braşov, motivat de faptul că Decizia de impunere nu ar putea face obiectul acţiunii în contencios administrativ, Curtea de Apel Mureş, în rejudecare, a invocat o alta excepţie a inadmisibilitatii acţiunii, din oficiu, pe care a si admis-o. Aceasta excepţie a fost invocata din oficiu la termenul din data de 05.02.2016. si soluţionata la acelaşi termen deşi parata DGF Mureş nu a fost prezenta si nu a fost citata cu menţiunea punerii in discuţie a părţilor excepţiei invocate din oficiu.
Mai mult, susţine în continuare recurenta – reclamantă, excepţia deja invocata de către pârâta DGFP, nu a mai fost pusă în discuţi pârtilor aşa cum Inalta Curte a dispus in decizia de casare cu trimitere a recursului, invocând în acest sens dispoziţiile art. 315 alineat 1 C.pr.civ. ce prevăd următoarele:
„În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitaţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Susţine recurenta – reclamantă că, regula enunţata de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care la face textul citat sunt categorice, iar nercspectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
Astfel, susţine recurenta – reclamantă, în speţă, Curtea de Apel Mureş, ca instanţă de trimitere, în rejudecare, nu a pus în discutia pârtilor excepţia inadmisibilitatii invocate de către parata si pe cale de consecinţa, a contrazis flagrant, absolut si discreţionar decizia instanţei superioare si, incalcand prevederile art. 315 Cod procedura civila, a nerespectat îndrumările date de instanţa de casare, motiv pentru care apreciază că rezultatul nerespectării acestor îndrumări îl reprezintă nulitatea hotărârii data in rejudecare.
În cauză se impune casarea sentinţei recurate şi în raport de art. 312 alin. (2) c.pr.civ., întrucât, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.
Astfel, consideră recurenta – reclamantă faptul că în Codul de procedura Fiscala se oferă posibilitatea de atacare a deciziei privind soluţionarea contestaţiei nu poate fi interpretat în sensul că nesoluţionarea în termen a contestaţiei înlătură dreptul contribuabilului de a se adresa instanţei de contencios administrativ.
Dimpotrivă, soluţia contrara este prevăzuta în mod expres de art.205 alin.l Cod procedură fiscala, potrivit căruia "contestaţia este o cale administrativa de atac si nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se considera lezat in drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii".
Aceste dispoziţii, coroborate cu prevederile din Legea nr.554/2004, justifica pe deplin posibilitatea de a solicita instanţei de judecata anularea actului vătămător după expirarea termenului prevăzut pentru soluţionarea contestaţiei, în caz contrar accesul la justiţie fiind lăsat la dispoziţia organului fiscal, soluţie în mod cert inacceptabila.
Mai susţine recurenta – reclamantă că, în condiţiile în care a parcurs procedura prealabila, lipsa unui răspuns la aceasta fiind exclusiv imputabil organului fiscal, apreciază ca fiind întemeiată introducerea acţiunii în anulare a actelor fiscale la instanţa de judecata, în scopul soluţionării argumentelor de fond împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscala.
Prin Sentinţa recurată, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii, invocata din oficiu în contextul rămânerii fara obiect a deciziei nr. 421/2011, ca urmare a soluţionării contestaţiei după încetarea suspendării si emiterii deciziei de soluţionare de către DGFP Timişoara, reţinând, în mod nelegal, că nu ar putea soluţiona cererea de anulare a obligaţiilor fiscale întrucât analiza fondului ar trebui făcută iniţial de către organul de soluţionare şi numai ulterior de către instanţă. Consideră recurenta că, faţă de maniera în care instanţa a motivat această soluţie, rezultă că, în realitate, instanţa nu a soluţionat şi nici măcar nu a pus în discuţia pârţilor (asa cum a dispus ÎCCJ prin casarea cu trimitere) excepţia inadmisibilităţii invocată de către DGRFP Braşov, ci admis o alta excepţie ca urmare a precizărilor făcute, (argumentele formulate de această pârâtă fiind diferite faţă de cele care au condus Ia admiterea excepţiei invocate de către instanţă).
Mai mult, susţine recurenta – reclamantă, în contextul în care a arătat instanţei faptul că organul fiscal a soluţionat contestaţia, iar decizia de soluţionare face obiectul unui alt dosar, invocarea excepţiei inadmisibilităţii este nelegala, deoarece, nu se poate retine lipsa analizei fondului de către organul fiscal de soluţionare. Astfel, soluţia este nelegala, în orice situaţie, în contextul in care exista Decizia de soluţionare si, mai mult, aceasta face obiectul unui alt dosar aflat la aceeaşi instanţa.
Susţine în continuare recurenta – reclamantă că dreptul său la acţiune s-a născut în momentul expirării termenului legal de soluţionare a contestaţiei administrative prealabile iar pe lângă nelegalitatea prezentata la punctele anterioare, se impune si analiza legalităţii Sentinţei, în raport cu determinarea momentului naşterii dreptului la acţiunea în anularea actelor administrative şi în condiţiile nesoluţionării pe fond a contestaţiei administrative, invocând în acest sens dispoziţiile art. 70 Cod procedură fiscală şi dispoziţiile art. 8 alineat 1 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, recurenta – reclamantă apreciază că interpretarea contrară a dispoziţiilor art. 218 Cod proc.fisc. ar contraveni principiilor constituţionale care garantează liberul acces la justiţie.
Astfel, sentinţa atacata este întemeiată pe prevederile art 218 Cod proc fisc. Deşi instanţa a luat cunostiinta despre existenta Deciziei de soluţionare, emise ca urmare a încetarii suspendării, a interpretat prevederile art. 218 in sensul ca lipseşte decizia de soluţionare.
Interpretarea potrivit căreia textul art. 218 Cod proc.fisc. impune ca acţiunea în anulare să nu poate fi formulată decât împotriva deciziei emise cu prilejul soluţionării contestaţiei, indiferent de momentul în care o astfel de decizie ar fi emisă, contravine prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) art. 21 alin. (3) art. 52 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. In aceeaşi măsură, contravine dispoziţiilor constituţionale sus-menţionate şi interpretarea potrivit căreia acţiunea în anulare ar putea fi formulată doar împotriva unei decizii care soluţionează pe fond contestaţia administrativă.
Raportat la conţinutul textelor constituţionale indicat anterior, apreciază recurenta – reclamantă că dreptul cetăţenilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil precum şi dreptul de a învesti instanţa în situaţia nesoluţionării cererilor în termenul legal nu poate fi recunoscut decât dacă instanţa va avea în vedere întârzierea produsă, care dă naştere dreptului la acţiune în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel cum am arătat mai sus.
Pentru toate argumentele anterior invocate, solicită instanţei de control judiciar să caseze Sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În subsidiar, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiuniI şi, pe fond, admiterea acţiunii în anulare astfel cum a fost precizată, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 c.pr.civ.
Apărările intimatei
Împotriva recursului intimata – pârâtă DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV – ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE MUREŞ a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia s solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi în consecinţă menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală, inclusiv respingerea petitului privind cheltuielile de judecată.
Susţine intimata – pârâtă că, raportat la criticile formulate de recurenta - reclamantă, privitoare la faptul că instanţa de fond „ nu a respectat instrucţiunile date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 1604/16.04.2015”, aceasta nici nu putea să dea curs celor dispuse de instanţa de control judiciar întrucât reclamanta, la data de 07.01.2016 şi-a precizat acţiunea în sensul renunţării la petitul de anulare a deciziei de soluţionare emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sub nr. 421/ 14.10.2011.
Astfel, instanţa de fond în mod corect a reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ, urmare a precizării este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile suplimentare şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 2156/30.08.2010; astfel că, în cauză au devenit incidente dispoziţiile Titlului IX al Codului de procedură fiscală care reglementează procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ – fiscale; procedură care corespunde procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Apreciază intimata – pârâtă că, în mod corect şi legal instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 218 alineat 2 C.pr.fiscală ce prevăd în mod clar şi fără echivoc că” Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212 la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit legii”.
Or, susţine în continuare intimata – pârâtă, în speţa dedusă judecăţii deşi reclamanta a uzat de procedura administrativă, prin acţiunea precizată a contestat în instanţă doar actele administrativ – fiscale care au făcut obiectul contestaţiei administrative, renunţând în mod expres la capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, fapt care a dus în mod justificat la soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, soluţie pe care reclamanta – recurenţă, în mod nejustificat înţelege să o critice.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenta – reclamantă, de apărările expuse de intimata – pârâtă în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art.3041 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată iniţial sub nr. 297/43/2011 la Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția de contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. „A” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș, și exonerarea reclamantei în totalitate de la plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere atacată precum și a majorărilor și penalităților de întârziere calculate la acestea.
Ulterior, pentru termenul de judecată fixat pentru data de 11 noiembrie 2011, reclamanta a depus la dosar o Precizare de acțiune prin care a înțeles să solicite și anularea Deciziei nr. 421 din data de 14 octombrie 2011 emisă în soluționarea contestației formulată de S.C. „A” S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, modificată și înlocuită cu Decizia nr. 421 Bis din 21 octombrie 2011, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
Pentru termenul de judecată din data de 10 februarie 2012 pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea acțiunii în contencios administrativ ca fiind inadmisibilă în ceea ce privește solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș, și, pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei.
Prin încheierea de ședință din data de 6 aprilie 2012 instanța de fond, față de precizarea de acțiune depusă de către reclamantă, a pus în vedere S.C. „A” S.R.L. să depună o precizare de acțiune cu privire la obligațiile fiscale ce au primit soluționare pe fond prin decizia de soluționare a contestației administrative atacată, iar pentru termenul de judecată fixat pentru data de 4 mai 2012 reclamanta a depus la dosar o cerere, prin care a învederat că solicită, în cauză: - anularea Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș; - anularea Deciziei nr. 421 din 14 octombrie 2011 emisă în soluționarea contestației formulată de S.C. „A” S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 bis din 21 octombrie 2011 comunicată societății la data de 27 octombrie 2011; - și, în fine, obligarea pârâtei la soluționarea contestației, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației administrative formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 pentru suma totală de 10.121.292 lei.
Instanța de fond a luat act de precizarea de acțiune formulată de reclamantă, prin Încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2013 a dispus unirea excepţiei inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, privitor la solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, cu fondul cauzei, reţinând legalitatea şi temeinicia actelor administrative contestate, respectiv a Deciziei nr. 421 /14.10.2011 emisă în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.985 / 30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare, modificată şi înlocuită prin Decizia nr. 421 bis / 21.10.2011 şi împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 ( doar în privinţa acelor obligaţii suplimentare cu privire la care contestaţia administrativă nu a fost suspendată prin Decizia nr. 421/14.10.2011).
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 347 din data de 08 octombrie 2013, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 421 /14.10.2011 emisă în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.985 / 30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare, modificată şi înlocuită prin Decizia nr. 421 bis / 21.10.2011 şi împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 în privinţa acelor obligaţii suplimentare cu privire la care contestaţia administrativă nu a fost suspendată prin Decizia nr. 421/14.10.2011) şi, ca inadmisibilă, cererea vizând obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 985/30.08.2010 cu privire la care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, respectiv pentru suma de 10.121.292 lei; această din urmă soluţie fiind pronunţată de instanţă, din oficiu; nu ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii, invocată de pârâta DGFP Mureş, prin întâmpinare.
Prin Decizia de impunere nr.985 din 30.08.2010 emisă de către DGFP Mureş, s-au stabilit, în sarcina reclamantei, obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 12.392.410 lei, după cum urmează: -3.807.319 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar; -3.104.389 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; -2.837.865 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar; -2.545.937 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A; 50.720 lei – impozit pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare; 46.180 lei – majorări de întârziere aferente impozitului pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare.
La baza acestei decizii de impunere a stat Raportul de Inspecţie Fiscală încheiat la data de 30.08.2010 şi înregistrat la DGFP Mureş sub nr.2156.
În urma contestaţiei administrative formulate de către reclamantă, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, pârâta D.G.F.P. Mureş a emis Decizia nr. 421/14.10.2011 privind soluţionarea contestaţiei formulate de către reclamanta S.C. „A” S.R.L. Tg-Mureş prin care a dispus:
1) Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 pentru suma de 10.121.292 lei, reprezentând: 2.915.579 lei impozit pe profit; 2.470.414 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 2.479.948 lei TVA; 2.255.351 lei majorări de întârziere aferente TVA, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii, conform celor reţinute prin prezenta decizie. Transmiterea dosarului cauzei organului de inspecţie fiscală urmând ca, la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, să fie înaintat organului competent, conform legii, pentru soluţionarea cauzei în funcţie de soluţia pe latura penală.
2) Desfiinţarea Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru suma totală de 457.624 lei reprezentând: 23.209 lei impozit pe profit; 19.368 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 27.561 lei TVA; 290.586 lei majorări de întârziere aferente TVA; 50.720 lei impozit pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare; 46.180 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare.
3) Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de SC „A” SRL, împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru suma totală de 1.175.453 lei reprezentând: 6338.101 lei impozit pe profit suplimentar; 498.979 lei majorări aferente impozitului pe profit; 38.373 lei TVA.
4) Respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru suma totală de 638.041 lei, reprezentând: 230.430 lei impozit pe profit suplimentar; 115.628 lei majorări aferente impozitului pe profit; 291.983 lei TVA.
Instanţa de control judiciar, a reţinut că, raportat de soluţia pronunţată de instanţa se fond, prin sentinţa civilă nr. 347 din data de 08 octombrie 2013, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare pentru suma de 10.121.292 lei, nu a fost niciodată pusă în discuţia părţilor, nici la un termen anterior celui în care instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei şi nici la termenul la care s-au pus concluzii pe fond, fiind astfel încălcat,în mod indiscutabil principiul fundamental al contradictorialităţii precum şi dreptul la apărare al reclamantei şi fiind nesocotit în esenţă dreptul recurentei la un proces echitabil.
Totodată, instanţa de control judiciar a constatat că, în cauză prima instanţă nu şi-a exercitat în mod corespunzător rolul activ consacrat de dispoziţiile art. 129 alineatele 4 şi 5 din Codul de procedură civilă, nepunând în discuţia părţilor - – urmare depunerii de către reclamantă a precizării de acțiune prin care a solicitat și anularea Deciziei nr. 421 din 14 octombrie 2011 emisă în soluționarea contestației formulată de S.C. „A” S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 bis din 21 octombrie 2011 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor – necesitatea lărgirii cadrului procesual pasiv, prin introducerea în litigiu în calitate de pârât a emitentului actului administrativ prin care a fost soluționată contestația administrativă a reclamantei, acesta având în mod legal calitate procesuală pasivă sub aspectul în discuție, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și nu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Mureș.
În aceste condiții, a apreciat instanţa de control judiciar că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, al oralității, dreptul la apărare al reclamantei și dispozițiile legale privind rolul activ al judecătorului, cauzându-i-se recurentei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
După reînregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar 297/43/2011* şi înainte de primul termen de judecată, fixat de completul legal învestit pentru data de 08.01.2016 ( după încuviinţarea declaraţiei de abţine a judecătorului ce şi-a spus părerea cu privire la fondul cauzei, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 347/ 08 octombrie 2013, casată de instanţa de control judiciar ) s-au depus la dosar, la data de 30.12.2015, din partea intimatei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Finanţelor Publice Mureş, Note de şedinţă, în cuprinsul cărora se susţine că „ referitor la suma totală de 10.120.292 lei reprezentând 2.915.579 lei – impozit pe profit; 2.470.414 lei – majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 2.479.948 lei – taxa pe valoare adăugată; 2.255.351 lei – majorări de întârziere aferente taxei pe valoare, ce a făcut obiectul Sesizării penale nr. 2156 /03.09.2010 înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, pentru a stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 9 literele b) şi c) din Legea nr. 242/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale conform art. 214 litera a) raportat la art. 216 alineat 4 din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare din cadrul ANAF a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei.
Astfel, urmare a soluţionării definitive a cauzei penale, prin Decizia nr. 1838 /547 / 25.11.2015 emisă de Direcţia Generală Regională Timişoara – Serviciul Soluţionare Contestaţii, s-a soluţionat pe fond contestaţia reclamantei referitoare la suma de 10.120.292 lei în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a contestaţiei, decizie care până la data prezentei SC „A” SRL nu a înţeles să o conteste.”
Tot înainte de primul termen de judecată fixat pentru 08.01.2016 ( respectiv în data de 07.01.2016) reclamanta SC „A” SRL a depus la dosar Precizări, prin care renunţă la capătul de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421 / 14.10.2011, emisă în soluţionarea contestaţiei formulată de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 2156 /30.08.2010 înregistrată la Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor sub nr. 909102 / 26.10.2010, modificată şi înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis / 21.10.2011, comunicată societăţii la data de 27.10.2011.
Susţine recurenta – reclamantă SC A SRL, în cadrul aceloraşi Precizări, că „renunţarea la acest capăt de cerere rezidă din faptul că această solicitare a rămas fără obiect ca urmare a emiterii Deciziei nr. 1838/2015 de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Serviciul de Soluţionare Contestaţii.”
Totodată, recurenta – reclamantă, mai arată, prin aceleaşi Precizări, că „împotriva Deciziei nr. 1838 /547/25.11.2015 a formulat acţiune în anulare, înregistrată la Curtea de Apel Mureş, la data de 24.12.2015 sub nr. de dosar 457/43/2015, situaţie în care, după fixarea termenului de judecată, în baza art. 139 C.pr.civ. ca invoca excepţia conexităţii, solicitând conexarea dosarului nr. 457/43/2015, ca fiind ulterior sesizată instanţa la prezentul dosar, în considerarea identităţii de părţi, obiect şi cauză.”
La termenul de judecată din data de 08 ianuarie 2016, instanţa învestită cu rejudecarea cauzei pe fond, cu acordul expres al reclamantei SC „A” SRL, în vederea respectării egalităţii armelor şi a dreptului efectiv la apărare, a dispus citarea pârâtei DGRFP BRAŞOV – AJFP MUREŞ cu un exemplar al Precizărilor formulate de reclamantă şi a înscrisurilor anexate, acordând în acest sens un nou termen de judecată, pentru când a fost prorogată şi pronunţarea asupra renunţării reclamantei la capătul de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421 /14.10.2011.
La termenul de judecată din data de 05 februarie 2016, în şedinţă publică, instanţa, din oficiu, raportat la ultima Precizare formulată de reclamantă şi înregistrată la instanţă la data de 07 ianuarie 2016, a luat act de renunţarea reclamantei SC A SRL la judecata petitului având ca obiect anularea Deciziei nr. 421/ 14.10.2011 modificată şi înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis /21.10.2011 şi, având în vedere acţiunea precizată, din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii acesteia, în temeiul art. 218 alineat 2 Cod procedură fiscală, punând-o în discuţia părţilor prezente şi admiţând-o, prin sentinţa civilă nr.15 din data de 05 februarie 2016, recurată de către reclamanta SC „A” SRL, prin cererea ce face obiectul analizei prezentei judecăţi.
Înalta Curte, analizând criticile formulate de recurenta – reclamantă în cadrul recursului de faţă, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, ţinând cont şi de parcursul acestuia, apreciază că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate iar hotărârea recurată este legală şi temeinică.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanţa de fond, în rejudecare, a instrucţiunilor date de instanţa de recurs, „în sensul punerii în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii invocate prin întâmpinare de către DGRFP Braşov”, or, „ necesitatea lărgirii cadrului procesual pasiv prin introducerea în litigiu, în calitate de pârât, a emitentului actului administrativ – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor - care a soluţionat contestaţia administrativă a reclamantei - în raport de dispoziţiile art. 315 alineat 1 C.pr.civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că, încă de dinainte de primul termen de judecată, recurenta – reclamantă şi-a precizat acţiunea în sensul renunţării la capătul de cerere privind anularea Deciziei de soluţionare emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sub nr. 421/14.10.2011.
Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta, prin ultima precizare formulată, a înţeles să nu mai solicite şi anularea Deciziei nr. 421 /14.10.2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ dedusă prezentei judecăţi este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare şi a Raportului de Inspecţie fiscală nr. 2156/30.08.2010, ambele fiind emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, parte în dosar încă de la formularea cererii de chemare în judecată. În consecinţă, dată fiind precizarea formulată de reclamantă, nu se mai impunea lărgirea cadrului procesual pasiv prin introducerea în litigiu, în calitate de pârât a emitentului actului administrativ prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă a reclamantei, respectiv a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscale – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor – ce nu mai avea calitate procesuală în contextul actual, în care cele două acte administrative ce mai formau obiectul acţiunii - Decizia de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare şi Raportul de Inspecţie fiscală nr. 2156/30.08.2010 – erau emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, chemată în judecată încă de la introducerea acţiunii.
Deci, în mod temeinic justificat instanţa de fond nu a mai pus în discuţie lărgirea cadrului procesual pasiv; această atitudine nefiind determinată de nerespectarea de către aceasta a dispoziţiilor art. 315 alineat 1 Cod procedură civilă, cum greşit susţine recurenta – reclamanta, ci de obiectul acţiunii, implicit de noul cadru procesual, configurate de reclamantă prin Precizarea formulată şi înregistrată la instanţă anterior primului termen de judecată fixat în rejudecare după casare.
Înalta Curte analizând criticile formulate de recurenta – reclamantă, prin raportare la dispoziţiile instanţei de casare, constată că recurenta – reclamantă a reţinut greşit că instanţa de control judiciar a transmis „ instanţei de fond instrucţiuni în sensul punerii în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii invocate prin întâmpinare de către DGFP Braşov, motivat de faptul că decizia de impunere nu ar putea face obiectul acţiunii, în contencios administrativ”; în realitate, instanţa de control judiciar, reţinând că „excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare pentru suma de 10.121.292 lei nu a fost niciodată pusă în discuţia părţilor nici la un termen anterior celui în care instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei şi nici la termenul la care s-au pus concluzii pe fond, fiind astfel încălcat, în mod indiscutabil, principiul fundamental al contradictorialităţii precum şi dreptul la apărare al reclamantei şi fiind nesocotit în esenţă, dreptul recurentei la un proces echitabil”; fiind vorba deci despre o excepţie invocată din oficiu de instanţă, în ceea ce priveşte cererea vizând acele obligaţii fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 985/ 30.08.2010 cu privire la care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, respectiv pentru suma de 10.121.292 lei.
De asemenea, nici criticile recurentei – reclamante referitoare la faptul că instanţa fondului, în rejudecare a invocat o altă excepţie, respectiv „excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu de instanţă la termenul din 05.02.2016 şi soluţionată la acelaşi termen, deşi pârâta DGFP MUREŞ nu a fost prezentă şi nu a fost citată cu menţiunea punerii în discuţie a părţilor a excepţiei invocate din oficiu „ nu sunt apreciate ca „ întemeiate” de către Înalta Curte, în condiţiile în care pârâta a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 05.02.2016, cu copia Precizărilor formulate de reclamantă şi a înscrisurilor anexate la acestea ( fila 146 dosar fond) iar în considerentele sentinţei de fond – sentinţa civilă nr. 15 / 05.02.2016 – se menţionează expres că „ la termenul de judecată din data de 05.02.2016 instanţa din oficiu a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii precizate în data de 07 ianuarie 2016 în temeiul art. 218 alineat 2 din OU nr. 92/2003”. În practicaua aceleiaşi sentinţe se consemnează că „ reprezentanta reclamantei apreciază că excepţia inadmisibilităţii a rămas fără obiect având în vedere tocmai emiterea Deciziei de soluţionare de către AJFP Timişoara”.
În condiţiile în care pârâta a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 05.02.2016, iar prin Notele de şedinţă depuse la dosar încă din data de 30 decembrie 2015 ( înainte de primul termen de judecată) a solicitat şi judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alineat 2 C.pr.civ., instanţa nu era obligată să citeze autoritatea cu menţiunea „ punerii în discuţie a părţilor a excepţiei invocate din oficiu „ şi să aştepte, eventual, un termen la care aceasta este prezentă pentru a formula concluzii pe acest aspect, în condiţiile în care prezenţa acesteia, dat fiind faptul că este vorba de un proces civil, nu este obligatorie.
Totodată, Înalta Curte constată că nici criticile recurentei – reclamante referitoare la faptul că „ excepţia invocată de pârâta DGFP nu a mai fost pusă în discuţia părţilor, aşa cum Înalta Curte a dispus prin decizia de casare cu trimitere a recursului”, nu sunt fondate, în condiţiile în care este vorba despre aceeaşi excepţie – a inadmisibilităţii acţiunii - instanţa invocând-o din oficiu, urmare a Precizării formulate de recurenta – reclamantă în rejudecare după casarea cu trimitere, prin care reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421/14.10.2011 emisă în soluţionarea contestaţiei formulată de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.0.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 2156/ 30.08.2010, modificată şi înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis / 21.10.2011.
Astfel cum se poate observa, în invocarea acestei excepţii, atât pârâta DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE MUREŞ cât şi instanţa din oficiu au avut în vedere aceleaşi considerente, respectiv incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 218 alineat 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, potrivit cărora pot forma obiectul acţiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrativ – fiscale.
Prin urmare, în condiţiile în care era vorba despre aceeaşi excepţie şi acelaşi temei de drept, respectiv art. 218 alineat 2 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte apreciază că nu se mai impunea ca instanţa de fond să supună dezbaterii părţilor, în mod separat, aceeaşi excepţie – invocată de pârâtă, prin Întâmpinarea depusă încă din data de 09.02.2012 şi din oficiu de instanţă, în şedinţa publică din 05.02.2016; fiind mai mult decât evident că şi concluziile acestora ar fi fost identice.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte reţine ca fiind nefondate susţinerile recurentei – reclamante, în sensul că instanţa de fond ar fi nesocotit îndrumările obligatorii date de instanţa de casare potrivit art. 315 alineat 1 C.pr.civ.; în condiţiile în care obiectul acţiunii precum şi cadrul procesual au fost reconfigurate de către reclamantă, prin Precizarea formulată în rejudecarea litigiului, după casarea cu trimitere, şi depusă la dosar încă dinainte de primul termen fixat pentru rejudecare.
Cât priveşte criticile formulate de recurenta – reclamantă referitoare la excepţia inadmisibilităţii, raportat la dispoziţiile art. 218 alineat 2 C.pr.civ.,Înalta Curte le apreciază de asemenea, ca fiind neîntemeiate, apreciind că, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ promovată de recurenta – reclamantă, urmare a precizării depusă în rejudecare după casarea cu trimitere, este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare şi a Raportului de inspecţia fiscală nr. 2156 / 30.08.2010; în cauză devenind astfel incidente dispoziţiile Titlului IX al Codului de procedură fiscală, ce reglementează procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ – fiscale; procedură ce corespunde procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Analizând normele Codului de procedură fiscală care reglementează procedura de soluţionare a acestor contestaţii, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta este o procedură administrativă obligatorie, ce nu se circumscrie dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 554/2004; nefiind o jurisdicţie administrativă specială, astfel cum, de altfel şi Curtea Constituţională a statuat constant, în sensul că procedura prevăzută de OG nr. 92/2003 este o cale administrativă de atac, fără caracter jurisdicţional, prin care lasă posibilitatea organelor ce au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.
Înalta Curte reţine că Titlul IX (art.205 – 218) din Codul de procedură fiscală reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative – fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art.216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art.218 alin.(2) Cod procedură fiscală.
Prin urmare, actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art.218 alin.(2) din Codul de procedură fiscală, este decizia de soluţionare a contestaţiei. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art.216 din Codul de procedură fiscală urmează a fi analizată în cadrul acţiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin 2 din Legea nr. 554/2004, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanţa se învesteşte cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.
Conduita procesuală a recurentei – reclamante, adoptată în rejudecare, după casare, prin Precizarea formulată, în sensul contestării în instanţă doar a actelor administrativ – fiscale ce au făcut obiectul contestaţiei administrative ( soluţionată prin Decizia nr. 421/14.10.2011 modificată şi înlocuită cu Decizia nr. 421 Bis din 21.10.2011, ambele emise de ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor) este inadmisibilă; instanţa neputând trece la o asemenea analiză, în condiţiile în care dispoziţiile art. 218 alineat 2 din Codul de procedură fiscală prevăd că obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui doar decizia dată în soluţionarea contestaţiei şi cu caracter incidental decizia de impunere, respectiv „ deciziile emise în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrativ - fiscale „ cum corect a reţinut şi instanţa fondului.
Deşi reclamanta a urmat această procedură administrativă, contestând inclusiv decizia de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere ( respectiv Decizia nr. 421/14.10.2011 modificată şi înlocuită cu Decizia nr. 421 Bis / 21.10.2011), ulterior, astfel cum se poate constata, în rejudecare după casare cu trimitere, prin acţiunea precizată a contestat în instanţă doar actele administrativ – fiscale care au făcut şi obiectul contestaţiei administrative; renunţând la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei; fapt care a condus, în mod justificat, la soluţia de respingere a acţiunii precizate, ca fiind inadmisibilă.
În consecinţă, faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art.312 alin.(1) Cod procedură civilă, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 sau art.304 pct.5 şi pct. 9 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. „„A”” S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 15 din 5 februarie 2016 a Curţii de Apel Târgu-Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2016.