Decizia nr. 152/2017
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010 la Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/110/2010, reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL) a chemat în judecată pe pârâții C. și D., pentru ca prin hotărâre judecătorească, să fie obligați la plata sumei de 169.980,81 RON, debit principal neachitat aferent Contractului de prestări servicii din 2 aprilie 2007, penalități de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate la debitul principal de la data de 8 noiembrie 2007 și până la data achitării integrale a debitului restant și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a încheiat cu pârâții Contractul de prestări servicii din 2 aprilie 2007, având ca obiect edificarea unei locuințe în regim P+1 și construcții anexe.
Valoarea totală a contractului a fost de 367.480,81 RON, din care pârâții au făcut o plată parțială de 197,500 RON rămânând o diferență de 169.980 RON, pe care pârâții refuză să o plătească.
Pentru întârzierea la plata prețului, au prevăzut în contract, la art. 7 pct. 3, penalități de 0,2% pe zi întârzieri calculate la valoarea plății neefectuate.
La solicitarea instanței de a cuantifica penalitățile și de a achita taxa de timbru la valoarea pretențiilor, reclamanta a depus, la primul termen de judecată, precizări la acțiune, arătând că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 169.980,81 RON debit principal, 320.923,77 RON, penalități de întârziere, conform calcului anexat, pentru perioada 8 noiembrie 2007 - 9 iunie 2010 și penalități de 0,2% pe zi întârziere, de la data de 9 iunie 2010, până la achitarea integrală a debitului.
Prin Sentința civilă nr. 360 din 4 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a admis excepția insuficientei timbrări și s-a anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL) Bacău în contradictoriu cu pârâții C. și D., astfel cum a fost precizată.
Prin Decizia civilă nr. 78 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, s-a admis apelul promovat de SC A. SRL s-a anulat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se în decizie că prin cererea de chemare în judecată societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 169.980,81 RON, reprezentând debit principal și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere la plata debitului principal, calculate de la data de 8 noiembrie 2007 și până la achitarea integrală a debitului restant, penalități ce urmează a fi calculate de executorul judecătoresc în temeiul art. 3712 alin. (2) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată în rejudecare, la data de 29 noiembrie 2012 sub nr. x/110/2012.
La primul termen de judecată s-a depus, pentru reclamată certificat de soluție din care rezultă că față de SC A. SRL s-a deschis procedura insolvenței, fiind desemnat administrator judiciar CPI E., aceasta însușindu-și acțiunea.
Prin Încheierea din 30 ianuarie 2012 instanța a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea a fost înregistrată la data de 22 aprilie 2010.
Prin Încheierea din data de 27 februarie 2013 instanța a respins excepția lipsei calității de reprezentant al SC A. SRL, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D., excepția prematurității.
Prin Sentința civilă nr. 309 din 8 octombrie 2014 a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca nefondată, acțiunea având ca obiect "pretenții" formulată de reclamanta SC A. SRL, societate în faliment, reprezentă de lichidator judiciar "Cabinet de Insolvență E." în contradictoriu cu C. și D.
S-a dispus emiterea adresei către Biroul Local de expertize în vederea eliberării onorariilor de experți astfel:
- 1.850 RON către expert ing. F., achitat cu Chitanța CEC din 11 decembrie 2013;
- 1.500 RON către expert G. achitat cu Chitanța CEC din 11 decembrie 2013;
- 1.400 RON către expert G. achitat cu Chitanța CEC din 10 decembrie 2013.
S-a dispus darea în debit a reclamantei SC A. SRL, societate în faliment, reprezentă de lichidator judiciar "Cabinet de Insolvență E.", cu suma de 500 RON reprezentând diferență onorariu expert construcții (expert F.).
A fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 1.400 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.
S-a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantei la plata onorariului avocat, ca nedovedită.
Tribunalul a reținut, în esență, că între părți s-au stabilit raporturi comerciale, ceea ce înseamnă că pentru a face dovada executării prestațiilor invocate, reclamanta avea obligația să depună la dosar sau sa prezinte expertului facturi acceptate, așa cum prevăd dispozițiile art. 46 alin. (3) C. com.
Din examinarea actelor, instanța a constatat că între părți s-a încheiat un contract de prestări servicii, însă, pentru eventuale lucrări ce au fost executate, și care au depășit suma inițială de 200.000 RON nu a existat un acord scris între părți, nu s-a încheiat un act adițional cu privire la ajustarea prețului.
Pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe răspunderea contractuală, executarea obligațiilor contractuale trebuind să aibă la bază acordul de voință al ambelor părți, exprimat în formă scrisă (formă impusă în mod expres de lege, față de caracterul public al contractului de achiziție publică). Instanța nu neagă posibilitatea efectuării de lucrări suplimentare, dar acestea au fost executate în lipsa acordului scris al beneficiarului și nu au făcut obiectul unui act adițional, pentru înlăturarea dezechilibrului creat între patrimoniul executantului și cel al beneficiarului, putând fi formulată o acțiune bazată pe îmbogățirea fără just temei a pârâților în dauna reclamantei. Față de principiul disponibilității și față de precizarea expresă a reclamantei în sensul întemeierii acțiunii pe contractul părților instanța nu poate schimba cauza juridică a dosarului.
Instanța a reținut că dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, în conformitate cu dispozițiile art. 1073 C. civ., însă a considerat netemeinică acțiunea reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la achitarea debitului.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâții la plata penalităților de întârziere, instanța, din analiza contractului încheiat între părți, a reținut faptul că pârâții au achitat suma de 197.500 RON, însă, având în vedere situația expusă mai sus, a respins cererea de obligare a pârâților la plata penalităților de întârziere.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel E. SPRL în calitate de administrator judiciar al reclamantei SC A. SRL și SC A. SRL reprezentată prin administrator special - H.
Prin Decizia nr. 1.327 din 7 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-au admis cererile de apel promovate de E. SPRL - administrator judiciar SC A. SRL și de SC A. SRL - prin adm. H. împotriva Sentinței civile nr. 309 din 8 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău, reținându-se că asupra cheltuielilor de judecată efectuate de părți în prezentul apel se va pronunța instanța care va rejudeca acțiunea.
În motivarea deciziei s-a arătat că Tribunalul și-a motivat soluția de respingere a acțiunii exclusiv pe considerentul că reclamanta putea formula o acțiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.
Prin raportare la cele reținute de prima instanță, în susținerea respingerii acțiunii, instanța de apel a constatat că o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză (actio de in rem verso) poate fi declanșată doar în absența oricărui alt mijloc de recuperare a pagubei suferite de către reclamant. Altfel spus, această acțiune este una subsidiară, creditorul învestind instanța numai dacă nu a avut și nu are nicio altă cale de a-și valorifica dreptul său.
Or, în speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe Contractul de prestări servicii din 2 aprilie 2007.
În acest context și față de probele administrate, Tribunalul trebuia să soluționeze cauza în baza temeiului invocat - răspunderea civilă contractuală, neavând posibilitatea să îndrume părțile să promoveze o nouă acțiune. Dacă este sau nu fondată cererea formulată, instanța trebuia să verifice în baza amplului material probator, motivându-și soluția în raport de învestire.
În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. 1865 - forma în vigoare la 22 aprilie 2010, data învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată -, constatând că prima instanță a soluționat practic cauza pe o excepție, neintrând în cercetarea fondului și pentru garantarea drepturilor efective și nu iluzorii - art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Curtea de Apel a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond menținerea sentinței pronunțată de Tribunal ca fiind temeinică și legală.
Recurenții-pârâți arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
În speță, însă, prin cererile lor, părțile nu s-au manifestat în sensul cerut de text, astfel că, după ce admitea apelul, instanța trebuia să rețină cauza pentru judecata procesului, evocând fondul.
Neprocedând în acest mod și trimițând cauza spre rejudecare, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ce decurge din nesocotirea cerințelor unui text procedural, astfel încât, fiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
Mai mult, recurenții consideră că instanța de fond nu avea posibilitatea să invoce din oficiu eventuale motive de apel care nu au fost invocate de părți prin cererea de apel sau întâmpinare. Astfel se poate observa că nici una din părți nu a invocat faptul ca hotărârea instanței de fond s-a pronunțat pe o excepție, că nu a fost temeinic motivată și nici nu s-a solicitat trimiterea spre rejudecare. În speță, Curtea de Apel Bacău a mai trimis odată cauza spre rejudecare.
Recurenții mai susțin și că instanța de apel nu a analizat și interpretat în mod corect situația de fapt și probele administrate în cauză și a dat o interpretare eronată hotărârii instanței de fond, reținând în mod netemeinic și nelegal ca instanța de fond a soluționat practic cauza pe o excepție.
Pornind de la petitul acțiunii, recurenții arată că acțiunea pendinte este acțiune în răspundere contractuală astfel încât trebuie analizat dacă reclamanta a executat obligația contractuală, respectiv că a edificat, finalizat și predat la cheie către beneficiar a unei construcții casa regim P+1, împrejmuiri și construcții anexe și dacă beneficiarul a achitat suma prevăzută în acest contract-respectiv 200.000 RON.
În acest context, consideră că instanța urma să se pronunțe doar din perspectiva dispozițiilor art. 969 C. civ., având în vedere că convenția scrisă este "legea părților" nimeni neputând aduce atingere acestei convenții care poate fi completată sau modificată doar prin acte scrise, semnate, acceptate și însușite fără niciun dubiu de ambele părți așa cum de altfel este prevăzut în mod expres art. 4 pct. 2 și pct. 7 din contract. Prin urmare, în lipsa unui acord scris părțile contractante sunt obligate să respecte obligațiile din contract neputând invoca alte obligații, orice altă proba nefiind admisibilă conform art. 1191 C. civ.
Instanța de fond s-a pronunțat și a argumentat hotărârea tocmai din perspectiva celor invocate și solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, reținând în mod corect că pe tărâmul răspunderii contractuale, valoarea lucrărilor suplimentare solicitate trebuie să aibă la baza un raport juridic obligațional, respectiv un contract sau un act adițional care să exceadă obligațiilor din contractul inițial. Prețul contractului și obligația de predare a casei la cheie stabilite în mod imperativ de părți nu poate fi modificat nici de părți, nici de experți și nici de către instanța, contractul indicând limitele judecații și competența cu care a fost învestită instanța.
Referitor la fondul cauzei, recurenții arată că obligația reclamantei era de a executa pentru beneficiar o casa P+1, împrejmuiri și construcții anexe pe care trebuia să o predea "la cheie", mai exact o clădire complet finisată în interior și exterior cu anexele acesteia precum și împrejmuire și alei. De asemenea, dovada efectuării lucrărilor se face conform dispozițiilor contractuale completate cu dispozițiile legale în vigoare în materie de lucrări construcție, respectiv printr-un act de recepție finală prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 940/2006.
Mai arată că, în conformitate cu art. 4 pct. 5 din Contractul de Prestări Servicii din 2 aprilie 2007, valoarea lucrărilor prevăzută în contract a fost stabilită la 200.000 RON din care beneficiarul a plătit în avans 197.500 RON, iar după încheierea contractului și înainte de începerea lucrărilor prestatorul avea obligația să prezinte spre aprobare devizele de lucrări ce urmau a fi negociate și acceptate de beneficiar, pentru a putea face parte integrantă din contract însă acest lucru nu s-a întâmplat, în speță neexistând niciun deviz, situație de lucrări sau alt înscris acceptat sau însușit de beneficiar.
Conform art. 5 pct. 1 din contract termenul limită pentru încheierea și predarea integrală a lucrărilor "la cheie" a fost data de 31 octombrie 2007. După semnarea contractului reclamanta nu a mai prezentat niciun deviz de lucrări pentru a fi însușit și acceptat de beneficiar și fără a avea acceptul investitorului a început lucrările în lipsa ordinului de începere a lucrărilor din partea beneficiarului așa cum prevede art. 5 pct. 1 din contract. Ulterior, execuția lucrărilor a încetat în faza incipientă, reclamanta neexecutând lucrarea conform standardelor de calitate și fără a prezenta devize pentru a fi negociate și acceptate de beneficiar, iau pârâții au continuat construirea imobilului în regie proprie solicitând totodată restituirea sumei de bani plătită suplimentar ca urmare a neexecutării contractului.
Prin urmare, solicită instanței să observe că solicitările reclamantei cu privire la debitul pretins sunt nefondate întrucât contractul nu a fost respectat de către prestator, sens în care pârâții-recurenți au invocat excepția neexecutării contractului de către reclamantă.
Astfel, învederează instanței atât faptul că reclamanta și reprezentatul acesteia într-o prima fază, înainte de repunerea pe rol, nu s-au prezentat la interogatoriu, sens în care trebuia să se dea eficacitate dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., cât și reaua-credința a reclamantei în procedura de administrare a probelor respectiv amânări succesive, neplata onorariu expert, nedepunere obiective, nedepunerea înscrisurilor solicitate de pârâți etc.
În ceea ce privește înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea acțiunii, arată că din facturi și devize se poate deduce fără echivoc că lucrarea nu a fost executată și finalizată de reclamantă și că susținerile reclamantei nu sunt întemeiate. Consideră că din documentația atașată nu rezultă că materialele invocate ar fi fost primite de beneficiar neexistând nicio probă în acest sens, ceea ce denotă ca documentele sunt pro causa, iar conform avizelor de însoțire a mărfii depuse de reclamantă rezultă că acestea ar fi fost transportate în alte locații decât locul efectuării construcției.
Recurenții apreciază că pentru a putea reține astfel de documente este necesar ca acestea să fie documente contabile justificative în sensul legii și care pot sta la baza unei analize judiciare contabile conform Legii nr. 82/1991 și O.M.F. nr. 2.226 din 27 decembrie 2006 care reglementează condițiile în care un document poate avea calitate de document justificativ. Susțin că niciunul dintre avizele de însoțire a mărfii nu îndeplinește condițiile de formă pentru a putea sta la baza analizei judiciare, neavând elemente de identificare a beneficiarului, semnătură de primire, marfa transportată și predată efectiv, cantitatea, denumire, marca acestuia, locația exactă și destinația transportului, valoarea mărfii, factura, etc., iar la dosarul cauzei și nici în cazul expertizei nu s-au depus și nici identificat avizele care îndeplinesc calitatea de document justificativ în sensul legilor învederate. Astfel, în facturile și înscrisurile depuse nu se regăsesc materialele folosite în stadiul de finisaje, lipsind atât lucrările de manoperă cât și materialele aferente. De asemenea, deși se face referire la o piscină o asemenea lucrare nu este cuprinsă nici în proiectul casei, nici în devize și nici în contract sau altă situație de lucrări.
În acest sens, recurenții solicită instanței să constate că reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada efectuării lucrărilor la care s-a obligat prin contract, cu atât mai mult cu cât în speță nu există niciun înscris care să ateste un acord de voință a părților cu privire la valorile solicitate, un act adițional la contract prin care să se fi majorat valoarea lucrării sau suplimentarea lucrărilor și niciun alt înscris privind acceptarea de către beneficiar a costurilor invocate în deviz sau o dovadă ca reclamanta a efectuat lucrările pretins executate.
În ceea ce privește respectarea de către prestator a clauzelor Contractului de prestări servicii din 2 aprilie 2007 și respectiv buna-credință a acestuia în promovarea acțiunii învederează faptul că prestatorul nu a respectat art. 3 pct. 1 și pct. 3, precum și art. 3 alin. (II) pct. 6 și art. 4 pct. 1 din contract. Totodată, în temeiul art. 5 pct. 6 din contract, prestatorul dacă ajungea la finalizarea lucrării avea obligația să încheie cu beneficiarul un proces-verbal de recepție, înscris care nu există tocmai datorită faptului că lucrările nu au fost executate și finalizate. Totodată, în conformitate cu art. 4 pct. 2 și pct. 7 din contract, lucrările suplimentare se vor face la solicitarea beneficiarului cu acceptul și cu avizul acestuia și în baza unui acord de voință al ambelor părți - negociat înainte de începerea lucrărilor, ori în speță reclamanta nu a făcut dovada că a executat aceste lucrări și nici faptul că acestea au fost solicitate, acceptate și avizate de beneficiar, sau acceptate de ambele părți printr-un înscris (act adițional la contract). În ceea ce privește plata lucrărilor art. 4 pct. 4 din contract prevede în mod clar că plata se va face după prezentarea de către beneficiar a situațiilor de lucrări, după acceptarea acestor situații de către beneficiar și după emiterea facturilor fiscale, ori reclamanta nu a efectuat lucrările invocate, aceasta nu a prezentat o situație de lucrări care sa fie acceptată de beneficiar și nu a emis facturi pentru serviciile pentru care se solicită plata.
Cu privire la apărările și înscrisurile invocate de reclamantă în acțiunea principală, arată că deși a fost depus la dosarul cauzei un înscris intitulat Borderou Realizări Casa Dumbrava, care în opinia reclamantei atestă faptul că suma încasată de prestator este 197.500 RON, iar datoria pretins neonorată prin plata de către pârât este de 169.980,81 RON, acest înscris nu este semnat de beneficiarul C., ori expertul desemnat în cauza penală ce a avut ca obiect falsificarea semnăturii acestuia a stabilit prin expertiza grafologică ca semnătură din dreptul rubricii beneficiar nu este a pârâtului. Mai mult, înscrisul nu îndeplinește condițiile de formă pentru a produce efecte juridice în sensul că nu conține numele părților semnatare, numele beneficiarului, data semnării, locul semnării, martori etc. De asemenea, în ceea ce privește "devizele ofertă" depuse de reclamantă la dosar, acestea nu sunt semnate și nici acceptate de beneficiar, iar o parte din aceste "devize ofertă" au fost emise după termenul la care trebuia finalizată lucrarea.
Recurenții mai susțin și faptul că, în speță, reclamanta deși susține că a efectuat lucrările, nu a emis facturi fiscale pentru aceste servicii și nici nu a depus la dosar vreo situație de lucrări acceptată de beneficiar așa cum prevede art. 4 pct. 4 din contract și cum rezultă din dispozițiile imperative prevăzute de art. 1341 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 82/1990 și Ordinul nr. 1.943/2001.
În ceea ce privește "proforma" din data de 15 iunie 2009, recurenții arătă că nu au cunoștință de acest înscris, întrucât nu a fost acceptat și nici comunicat, acesta fiind comunicat prin poștă, dar nu la adresa de domiciliu a pârâților, iar delegatul menționat pe acest înscris este I., persoana care nu este una și aceiași cu pârâtul C.
În ceea ce privește expertiza contabilă, această probă se referă doar la înscrisuri care nu au legătură cu cauza, fiind precostituite în acest sens. Mai mult decât atât, contabilitatea reclamantei nu le este opozabilă și nu poate produce efecte față de pârâți, întrucât aceștia nu pot fi vinovați sau să răspundă de unele lipsuri în gestiunea reclamantei sau de neînregistrarea unor operațiuni. Operațiunile contabile sunt făcute de reclamantă și nu reprezintă un temei de opozabilitate având în vedere că pot exista lipsuri și greșeli care nu pot cădea în sarcina recurenților, cu atât mai mult cu cât înscrisurile depuse de reclamantă contrazic atât expertiza cât și situația contabilă.
Astfel, cu ocazia efectuării expertizei reprezentanții acestei societăți și experții desemnați au analizat și reținut înscrisuri care nu aveau legătură cu cauza și nu reprezentau documente justificative conform legii.
Invocă ca nelegalități atât luarea în evidență a Facturii din 15 iunie 2009, precum și faptul că în contabilitatea societății pârâtul figurează ca debitor, deși din fișa analitică a clientului (analizată de experți) rezultă în mod clar că la sfârșitul anului 2007 debitul clientului C. este 0 RON.
Deși aveau obligația legală să rețină în cadrul constatărilor doar documente justificativ contabile, experții pentru a susține concluziile fac referire la alte acte, expertul având obligația să facă referire la documentele contabile justificative în sensul legii și care pot sta la baza unei analize judiciare contabile conform Legii nr. 82/1991 și O.M.F. nr. 2.226 din 27 decembrie 2006 care reglementează condițiile în care un document poate avea calitate de document justificativ.
Recurenții consideră că susținerile experților sunt contradictorii cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, deoarece deși din înscrisurile depuse la dosar (cerere de chemare în judecată, precizări, borderou/chitanță) rezultă că societatea a încasat de la beneficiar suma de 197.500 RON, experții fac abstracție în mod voit de aceste acte și arată că în contabilitatea societății nu se găsește înregistrată aceasta sumă, deși înscrisurile certificate de această societate constată încasarea sumei respective. În mod paradoxal, cei doi experți au constatat că plata pârâtului către societatea SC B. SRL este doar în cuantum de 99.960 RON, fără a justifica de ce nu a reținut plata recunoscută chiar de SC B. SRL prin înscrisurile care au fost comunicate în vederea efectuării expertizei. Astfel, apreciază că se impune îndepărtarea acestei expertize din ansamblul probator.
În ceea ce privește expertiza construcții, arată că, expertul a constatat că susținerile pârâților sunt întemeiate în ceea ce privește neexecutarea lucrărilor de către reclamantă și a lămurit obligațiile contractuale ale reclamantei. Un aspect important îl reprezintă faptul că lucrările în domeniul construcției se efectuează în conformitate cu Regulamentul nr. 1.406/1994, H.G. nr. 273/1994, H.G. nr. 940/2006, acte normative care reglementează lucrările de construcții și care stabilesc ce acte trebuie întocmite pe parcursul lucrărilor precum și faptul că actul constatator al efectuării lucrării parțial sau total îl reprezintă actul de recepție finală sau parțială după caz, acte care lipsesc în prezenta cauză.
De asemenea, arată că prețul contractului nu poate fi stabilit de către experți ci este atributul exclusiv al părților contractante, prețul, contractual nefiind unul și același cu valoarea lucrării în funcție de standarde, valoare care nu poate fi reținută în sarcina beneficiarului în lipsa convenției dintre părți.
Prin urmare, cu privire la înscrisurile depuse la dosar, susțin că acestea nu sunt însușite prin semnătură de beneficiar, iar înscrisurile (semnate doar de reclamantă) depuse la dosar nu sunt relevante în cauză, deoarece nu rezultă din conținutul lor care sunt debitele sau facturile fiscale restante, iar un alt înscris însușit de pârâta care să recunoască debitul pretins de reclamantă nu există la dosarul cauzei. Contractul, singurul înscris semnat de părți se referă doar la valoarea de 200.000 RON, valoare pe care pârâtul a achitat-o în avans, așa cum recunoaște reclamanta și rezultă din înscrisurile semnate de aceasta.
Referitor la criticile ce privesc penalitățile, recurenții consideră că în mod temeinic și legal instanța de fond și-a argumentat hotărârea. Prețul contractului a fost achitat de pârâți deși executantul nu și-a respectat obligațiile contractuale. Pe lângă faptul că acestea depășesc valoarea debitului, atâta timp cât debitul nu există nu se poate discuta de calculul unor eventuale penalități. Conform dispozițiilor legale aplicabile la data semnării contractului, penalitățile nu pot depăși valoarea debitului, ceea ce este nelegal atâta timp cât contractul nu prevede în mod expres că penalitățile pot depăși valoarea debitului. Scadența debitului și calcularea penalităților de întârziere nu poate fi pusă în discuție atâta vreme cât reclamanta nu a eliberat o factură fiscală care să fie comunicată sau acceptată de beneficiar.
Intimata-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. SPRL și intimata-pârâtă H. în calitate de administrator special al SC A. SRL au depus întâmpinări prin care au invocat excepția nulității recursului, susținând că nu cuprinde indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază și care sunt prevăzute în mod limitative de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei cereri.
Luând în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului invocată de intimate, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, formulate în termenul legal, recurenții pârâți au arătat, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel, încadrând unele dintre motivele scrise în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Din motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de nelegalitate expres reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. SPRL și intimata-pârâtă H. în calitate de administrator special al SC A. SRL.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, urmând să îl admită pentru considerentele ce succed:
Cererea dedusă judecății, formulată la data de 22 aprilie 2010, are ca obiect pretenții, constând în obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 169.980,81 RON debit principal neachitat aferent Contractului de prestări servicii din 2 aprilie 2007 și penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate la debitul principal de la data de 8 noiembrie 2007 și până la data achitării integrale a debitului restant.
Prin Sentința civilă nr. 309 din 8 octombrie 2014, Tribunalul Bacău, în rejudecare, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, societate în faliment, reprezentată de lichidator judiciar Cabinet de Insolvență E., în contradictoriu cu pârâții C. și D.
În motivarea acestei hotărâri, prima instanță a arătat că între părți s-a încheiat un contract de prestări servicii, însă pentru eventualele lucrări ce au fost executate și care au depășit suma inițială de 200.000 RON nu a existat un acord scris între părți, nu s-a încheiat un act adițional cu privire la ajustarea prețului.
Astfel, s-a reținut că pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe răspunderea contractuală, însă lucrările suplimentare au fost executate în lipsa acordului scris al beneficiarului și nu au făcut obiectul unui act adițional. De aceea, pentru înlăturarea dezechilibrului creat între patrimoniul executantului și cel al beneficiarului, putea fi formulată o acțiune bazată pe îmbogățirea fără just temei a pârâților în dauna reclamantei, însă față de principiul disponibilității și față de precizarea expresă a reclamantei în sensul întemeierii acțiunii pe contractul părților instanța nu poate schimba cauza juridică a dosarului.
Prin Decizia civilă nr. 1.327 din 7 decembrie 2015, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelurile promovate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar E. SPRL și de pârâta H. în calitate de administrator special al SC A. SRL, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău cu îndrumarea de a soluționa cauza în baza temeiului invocat de reclamantă și anume, răspunderea civilă contractuală, întrucât, în mod greșit, Tribunalul și-a motivat soluția de respingere a acțiunii exclusiv pe considerentul că reclamanta putea formula o acțiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.
Având în vedere că prima instanță a fost învestită cu cererea de chemare în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.
Ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situații stricte și prevăzute limitativ, prima dintre ele făcând posibilă desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă prima instanță, soluționând cauza, nu a intrat în cercetarea fondului, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție.
Este de observat că, ipotezele prevăzute de textul legal enunțat nu se regăsesc în prezenta speță, deoarece Tribunalul a analizat fondul cauzei, pronunțându-se cu privire la cererea de chemare în judecată promovată și, constatând netemeinicia acțiunii reclamantei cu privire la obligarea pârâților la achitarea debitului și a penalităților de întârziere, a respins-o ca nefondată.
Tribunalul, pe baza probatoriului administrat (martori, interogatorii, expertize de specialitate) a reținut că, deși reclamanta a recunoscut inițial că s-a achitat suma de 197.500 RON, în casierie nu a înregistrat decât suma de 99.960 RON și, totodată, nu a înregistrat nici factura în sumă de 367.480 RON.
Prin urmare, se constată că prima instanță a stabilit că între părți s-au stabilit raporturi comerciale, ceea ce înseamnă că pentru a face dovada executării prestațiilor invocate, reclamanta avea obligația să depună la dosar sau să prezinte expertului facturi acceptate așa cum prevăd dispozițiile art. 46 alin. (3) C. com.
De asemenea, Tribunalul a mai arătat și faptul că pârâții nu au recunoscut că valoarea lucrărilor executate de reclamantă s-a ridicat peste suma stabilită inițial, de 200.000 RON, iar reclamanta nu recunoaște că nu a realizat în totalitate obiectivul.
Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată contrariul celor reținute de instanța de apel, în sensul că Tribunalul, pentru pronunțarea soluției adoptate a evocat fondul.
Cu privire la a doua condiție prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ce face posibilă desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, este de remarcat faptul că judecata pricinii în fața primei instanțe s-a făcut în condiții de procedură legal îndeplinită.
Așadar, în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu se regăsește niciuna din cele două situații expres și limitativ prevăzute de lege pentru care instanța de apel urmează să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate.
În această situație, instanța de apel în mod nelegal a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Bacău, cu motivarea că pricina a fost soluționată exclusiv pe considerentul că reclamanta putea formula o acțiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.
Cum Tribunalul s-a pronunțat pe fondul pricinii, în urma analizării temeiniciei acțiunii raportată la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, tranșând problema din perspectiva temeiului juridic invocat de reclamantă, respectiv răspunderea civilă contractuală, aprofundarea cercetării pe acest aspect poate fi făcută și în apel, în lumina dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dacă acest lucru se impune.
Curtea de Apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci în calitate de instanță de apel avea obligația legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță" și totodată, facultatea de a "încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi", potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.
Instanța de apel poate încuviința completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei. De aceea, este nelegală soluția instanței de a desființa hotărârea primei instanțe și a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată fondat primul motiv de recurs susținut de recurenta pârâtă - greșita aplicarea a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, drept urmare, întrunită teza de nelegalitate prevăzută la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la nelegala trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță; în consecință, raportând această constatare la decizia recurată, rezultă că devin incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat criticile reclamantei din cuprinsul motivelor de apel ce vizează fondul cauzei și dezlegările date de tribunal prin sentința apelată diferitelor aspecte litigioase ale pricinii.
În consecință, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului reclamantei.
Cu ocazia rejudecării pricinii vor fi avute în vedere și celelalte critici formulate prin motivele de recurs, a căror examinare nu se mai impune față de soluția pronunțată și se va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. SPRL și de intimata-pârâtă H. în calitate de administrator special al SC A. SRL.
Admite recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva Deciziei nr. 1.327 din 7 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2017.
Procesat de GGC - N