Decizia nr. 125/A/2017
Deliberând asupra cauzei de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 212/F din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 459 alin. (5) rap. la art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de revizuientul A., condamnat prin sentința penală nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă prin decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2004. În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuientul condamnat la plata către stat a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
S-a reținut că prin cererea formulată la data de 05 octombrie 2016 și înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11 octombrie 2016, condamnatul A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 72 din 12 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 5459 din 28 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, invocând exclusiv cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., cu motivarea că există mai multe hotărâri judecătorești definitive care nu se pot concilia.
În susținerea cazului de revizuire invocat, revizuientul a arătat că, prin sentința penală anterior menționată, pronunțată de o instanță română, a fost definitiv condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare, în condițiile participației improprii, la subminarea puterii de stat, prevăzută de art. 31 alin. (2) rap. la art. 162 alin. (2) din C. pen. 1969, că judecata în recurs s-a realizat în lipsa lui și că soluția definitivă de condamnare a avut un caracter politic, fapt constatat prin două decizii ale unor instanțe austriece, care i-au acordat și apoi recunoscut calitatea de refugiat politic.
Astfel, revizuientul a solicitat să se constate că hotărârea definitivă de condamnare a instanței române nu se conciliază cu cele două decizii ale instanțelor austriece la care a făcut referire (una a Oficiului Federal de Azil din Austria, aprobată de Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați și una a Curții de Apel pentru Azilanți din Viena) și să se dispună anularea primei hotărâri și rejudecarea cauzei în care aceasta a fost pronunțată.
S-a mai reținut că revizuientul, căruia prin adresa transmisă de Curte după înregistrarea cererii i s-a pus în vedere să depună, potrivit art. 456 alin. (3) C. proc. pen., înscrisurile de care înțelege să se folosească în acest proces, certificate pentru conformitate cu originalul și traduse în limba română de un traducător autorizat, a invocat, în susținerea cererii formulate, două hotărâri ale unor instanțe austriece, și anume în ordinea cronologică a emiterii lor: decizia din data de 27 ianuarie 2012 a Tribunalului de Azil din Republica Austria, în limba germană și cu dispozitivul tradus în limba română - prin care, admițându-se un apel al acestuia, s-a dispus rejudecarea cauzei sale de către Oficiul Federal de Azil și decizia din data de 08 noiembrie 2015 a Oficiului (Biroului) Federal de Azil din Republica Austria, Sucursala Traiskirchen, în limba germană și tradusă în limba română - prin care i s-a acordat azil în țara respectivă și i-a fost recunoscută calitatea de refugiat.
Prin sentința penală nr. 72 din 12 decembrie 2003 Curtea de Apel București, secția I penală, a hotărât, în primă instanță, între altele, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și la pedepsele complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen. 1969, pe o perioadă de 3 ani și, respectiv, în degradarea militară, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare, în condițiile participației improprii, la subminarea puterii de stat, prevăzută de art. 31 alin. (2) rap. la art. 162 alin. (2) din C. pen. 1969.
În sarcina inculpatului, s-a reținut, în fapt, că, în perioada 18-22 ianuarie 1999, împreună cu alți cinci coinculpați (condamnați pentru aceeași infracțiune la pedepse privative de libertate cuprinse între 5 ani și 10 ani închisoare), pe traseul Defileul Jiului (Bumbești) - Târgu Jiu - Costești (jud. Vâlcea) - Mânăstirea Cozia, cu ocazia deplasării minerilor din Valea Jiului și a altor persoane, de la Petroșani către București (eveniment cunoscut drept „Mineriada a 5-a”), cu intenție, a condus și a determinat mase mari de oameni ce au acționat fără vinovăție, fiind manipulați (mineri și alți civili care li s-au alăturat), înarmați cu bâte, răngi, topoare și alte asemenea obiecte, să comită mai multe infracțiuni (distrugere, ultraj, vătămare corporală, tentativă la omor, lipsire de libertate, tâlhărie, furt, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni), care au avut drept urmări vătămarea gravă a unui număr mare de cadre ale Ministerului de Interne, cauzarea de importante pagube materiale, crearea unei stări de haos și sfidare a legii și, de asemenea, să anihileze, prin acțiuni violente, forțele de ordine care au acționat în teren, urmărind obiective politice (înlăturarea Guvernului, demisia Președintelui și organizarea de alegeri anticipate), cu consecința slăbirii puterii de stat și punerii în pericol a siguranței naționale.
Prin decizia nr. 5459 din 28 septembrie 2005 (definitivă), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis, între altele, recursul declarat de inculpatul A., numai în ceea ce privește pedeapsa accesorie, interzicându-i, cu acest titlu, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. 1969, pe durata și în condițiile art. 71 din același cod.
Pentru punerea în executare a pedepsei de 5 ani închisoare, la data de 28 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a emis, pe numele condamnatului A., mandatul nr. 229/2003, care nu a putut fi executat, întrucât, din verificările efectuate, a rezultat că acesta a părăsit teritoriul României la data de 27 aprilie 2005, prin Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, astfel că a fost dat în urmărire generală la data de 29 septembrie 2005 și, respectiv în urmărire internațională la data de 30 septembrie 2005.
Prin sentința penală nr. 33/F din data de 24 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, Curtea de Apel București, secția I penală, a hotărât, în primă instanță, respingerea, ca nefondată, a contestației la executare prin care condamnatul A. a solicitat să se constate că a intervenit prescripția executării pedepsei de 5 ani închisoare.
Prin decizia nr. 598 din data de 27 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale anterior menționate.
Condamnatul A. a fost încarcerat, în executarea pedepsei de 5 ani închisoare, la data de 24 februarie 2016.
Prin cererea formulată, condamnatul A., invocând dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a solicitat revizuirea hotărârii definitive de condamnare pronunțate de instanța română, susținând că aceasta nu se conciliază cu hotărârea prin care, ulterior, în faza de executare, o instanță austriacă i-a acordat azil în Austria și i-a recunoscut calitatea de refugiat, reținând caracterul predominant politic al condamnării sale.
Potrivit art. 452 alin. (1), (2) C. proc. pen., hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii cu privire la latura penală, iar, în cazul când o hotărâre privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori. Conform art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (unicul temei juridic invocat de revizuient în susținerea cererii deduse judecății), revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută, între altele, când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. Potrivit art. 453 alin. (5) C. proc. pen., în cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii. Conform art. 460 alin. (4) C. proc. pen., în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existența unor hotărâri care nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunțate se reunesc în vederea rejudecării.
Analizând și interpretând dispozițiile legale anterior citate, Curtea a reținut că obiect al unei cereri de revizuire, indiferent de cazul invocat, pot face numai hotărârile definitive prin care s-a dat o rezolvare acțiunii penale, instanța sesizată hotărând asupra acuzației aduse unei persoane inculpate prin pronunțarea unei soluții de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, iar, în raport cu legea actuală, și de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei.
S-a reținut că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept penal substanțial dedus judecății, sens în care a statuat, în jurisprudența sa, și Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 17/2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii). Per a contrario, hotărârile judecătorești prin care nu s-a rezolvat fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii.
În speță, s-a constatat că nu există cel puțin două hotărâri judecătorești definitive prin care să fi fost soluționat fondul cauzei, ci una singură, și anume hotărârea de condamnare pronunțată de instanța română, în timp ce, prin hotărârile invocate ale instanțelor austriece, nu s-a realizat o rezolvare a unui raport juridic de drept penal substanțial, astfel că, potrivit legii române, hotărârile respective nu sunt supuse revizuirii și, drept urmare, nu se poate analiza, în cadrul procedurii inițiate de revizuient în prezenta cauză, pretinsul lor caracter inconciliabil cu hotărârea prin care s-a dispus, în mod definitiv, condamnarea sa.
Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a reținut, potrivit art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., că faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată prezenta cerere nu conduc la stabilirea existenței unui temei legal care permite revizuirea hotărârii definitive de condamnare (care, conform însuși conținutului cererii respective, constituie unicul deziderat al revizuientului), astfel că, în temeiul art. 459 alin. (5) din același cod, a constatat inadmisibilitatea acestei cereri, cu consecința respingerii sale ca atare.
Pe de altă parte, s-a reținut că referirea revizuientului la împrejurarea că judecata în recurs s-a realizat în lipsa lui nu constituie motiv de revizuire a hotărârii definitive de condamnare, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen., ci împrejurarea respectivă putea fi invocată, teoretic, ca temei al unei alte cereri, de redeschidere a procesului penal, însă numai în termenul de o lună prevăzut de art. 466 alin. (1) din același cod, care era deja împlinit la data formulării prezentei cereri, motiv pentru care Curtea nici nu i-a dat o astfel de calificare, cu atât mai mult cu cât voința autorului său a fost clar exprimată, în scris și verbal, acesta dorind să obțină revizuirea hotărârii prin care a fost definitiv condamnat, pe motiv că nu s-ar concilia cu hotărârile invocate ale instanțelor austriece.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 459 alin. (5) rap. la art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul A.
Împotriva sentinței penale nr. 212/F din data de 23 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, în termen legal, condamnatul A. a formulat apelul de față.
În motivarea apelului, în esență, a solicitat admiterea apelului, cu consecința desființării hotărârii curții de apel și rejudecând, să se constate că cererea de revizuire este admisibilă, având în vedere că trei instanțe internaționale s-au pronunțat asupra invalidării mandatului european de arestare. Întrucât același judecător s-a pronunțat pe cererea de contestație la executare, cât și pe cererea de revizuire, a apreciat că cele două cauze sunt reunite și fac parte din același dosar, privind calitatea de azilant politic, calitate care îi conferă dreptul de a fi rejudecat. A mai arătat că la pronunțarea hotărârii instanței de fond a participat și procurorul de caz care, probabil a influențat luarea unei decizii, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Totodată, la termenul din 11 aprilie 2017, apelantul revizuient A., prin apărător desemnat din oficiu, a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 lit. e) C. proc. pen., cu motivarea că în textul anterior menționat nu se inserează o cauză de rejudecare referitoare la necorelarea deciziilor românești cu cele austriece.
I. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 lit. e) C. proc. pen. formulată de apelantul revizuient A., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:
- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în cauzele în care participă;
- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;
- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, întrucât Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, iar în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că, în speță, excepția de neconstituționalitate formulată de apelantul revizuient A. nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.
Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale, ceea ce în cauză apelantul revizuient A. nu a indicat. Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată, apelantul revizuient prin motivele invocate, respectiv concilierea deciziilor românești cu cele austriece, tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin completarea acestora, aspecte ce nu țin de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative.
Prin urmare, se constată că, în speță, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea prezentei cauze, deoarece aspectele invocate de apelantul revizuient nu constituie chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci se dorește adăugarea, modificarea textului într-un sens care i-ar permite să beneficieze de un caz de revizuire fundamentat pe existența și a unor hotărâri care nu sunt pronunțate în penal și prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, renunțarea la aplicarea acesteia.
Față de aceste aspecte invocate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 lit. e) C. proc. pen. formulată de apelantul revizuient A.
II. Examinând apelul formulat de revizuentul A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce vor fi expuse:
Potrivit art. 452-459 C. proc. pen., revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat.
De asemenea, din coroborarea dispozițiilor art. 453 raportat la art. 459 C. proc. pen., revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, respectiv cele prin care s-a dezlegat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal, în actualul cod penal.
În același sens este și decizia nr. 42 din 14 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte, completul de 9 judecători, prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă, decizia păstrându-și valabilitatea și în raport de dispozițiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 și art. 465 C. proc. pen. reluând în esență cazurile de revizuire C. proc. pen. anterior.
În speță, condamnatul A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, și a invocat cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., cu motivarea că există mai multe hotărâri judecătorești definitive care nu se pot concilia. A susținut că, prin sentința penală anterior menționată, pronunțată de o instanță română, a fost definitiv condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare, în condițiile participației improprii, la subminarea puterii de stat, prevăzută de art. 31 alin. (2) rap. la art. 162 alin. (2) din C. pen. anterior și a solicitat să se constate că hotărârea definitivă de condamnare a instanței române nu se conciliază cu cele două decizii ale instanțelor austriece la care a făcut referire, respectiv a Oficiului Federal de Azil din Austria, aprobată de Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați și a Curții de Apel pentru Azilanți din Viena, solicitând astfel să se dispună anularea primei hotărâri și rejudecarea cauzei în care aceasta a fost pronunțată.
Înalta Curte constată că pentru a reține incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia, este necesară existența a două hotărâri penale definitive prin care a fost soluționat fondul cauzei și prin dispozițiile pe care acestea le conțin, se exclud între ele.
Prin urmare, se constată că, în speță, nu poate fi reținută incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., având în vedere că nu există două hotărâri judecătorești definitive prin care să fie soluționat fondul cauzei, ci doar hotărârea de condamnare pronunțată de instanța română, iar prin hotărârile invocate de revizuient pronunțate de instanțele austriece nu s-a realizat o rezolvare a unui raport de drept penal substanțial, respectiv să se fi dispus condamnarea, achitarea sau încetare a procesului penal, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei.
În ceea ce privește susținerile revizuientului referitoare la faptul că la pronunțarea hotărârii de fond a participat procurorul de caz, că judecata în recurs s-a realizat în lipsa lui și că soluția definitivă de condamnare a avut un caracter politic, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 453 C. proc. pen., constată că motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de dispozițiile mai sus menționate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul A. împotriva sentinței penale nr. 212/F din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2016 și va obliga revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 lit. e) C. proc. pen. formulată de apelantul revizuient A.
Cu drept de apel în 48 de ore de la pronunțare.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul A. împotriva sentinței penale nr. 212/F din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2016.
Obligă apelantul revizuient la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 aprilie 2017.