Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 355/2017

Şedinţa publică din 3 aprilie 2017

Decizia nr. 355/2017

I. Analizând cererea formulată de contestatoarea condamnată E. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (2) din aceeași lege, excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

Alineatul 3 al aceluiași articol stipulează că nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigențelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea sus menționată.

Analiza se realizează, în cazul de față, de către judecătorul în fața căruia a fost ridicată excepția și presupune verificarea calității de parte a autorului excepției, a împrejurării dacă legea sau ordonanța în care este inserată acea dispoziție se află în vigoare, a legăturii dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului și, în final, a deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate presupune, în egală măsură, și examinarea unei cerințe implicite de admisibilitate care, deși nu este prevăzută, în mod expres, în conținutul art. 29 din Legea nr. 47/1992, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării și funcționării Curții Constituționale.

În acest sens, judecătorul este obligat să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la investirea Curții cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Obligația judecătorului de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Or, în cauza de față, se constată că nu este îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate anterior enunțate, întrucât norma a cărei constituționalitate este criticată nu are, în substanța ei, legătură cu soluționarea fondului cauzei.

În acest sens, se observă că excepția de neconstituționalitate invocată vizează dispozițiile art. 474 alin. (4) C. proc. pen. (potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I), prevederile legale a căror neconstituționalitate se invocă neavând legătură cu soluția în prezenta cale de atac.

Criticile invocate de contestatoarea condamnată conduc, în esență, la o modificare a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen., în sensul aplicării retroactive a acestora, ceea ce, în mod evident, nu poate constitui obiectul unui examen de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, se va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatoarea condamnată E. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen.

II. Asupra contestației de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 16 din 7 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/42/2016, a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de condamnata E., privind executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, conform art. 81, 82 C. pen. anterior, stabilită prin Decizia penală nr. 23/A din 26 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a modificat Sentința penală nr. 139 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești.

A fost obligată contestatoarea condamnată la 200 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/42/2016, la data de 24 noiembrie 2016, contestatoarea E. a formulat contestație la executare privind executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, conform art. 81, 82 C. pen. anterior, stabilită prin Decizia penală nr. 23/A din 26 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a modificat Sentința penală nr. 139 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești.

În motivarea cererii, contestatoarea condamnată a susținut că această contestație este întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 20 din Constituția României (republicată 2003) și art. 20, art. 21 alin. (1), art. 49, precum și art. 50 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ("Carta"), cu valoare de tratat, de directă aplicabilitate în dreptul intern, precum și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenție"), art. 7 parag. 1 din Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

A învederat contestatoarea că există o cauză de stingere a pedepsei, întrucât fapta de înșelăciune pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni nu există, fiind vorba în realitate despre fapta de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prev. de art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, pentru care s-a aplicat o altă pedeapsă, respectiv închisoarea de 3 ani.

Astfel, s-a arătat că, prin hotărârea contestată, s-au aplicat două pedepse penale, pentru una și aceeași faptă dedusă judecății, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 C. proc. pen., a principiului ne bis in idem, consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, raportat la art. 6 paragraf. 1 din Convenție, în dimensiunea dreptului la un proces echitabil în materie penală, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Convenție, sub aspectul predictibilității și legalității incriminării și pedepsei, dar și cu încălcarea prevederilor dreptului european de aplicare imediată și prioritară, respectiv art. 20, art. 21 alin. (1), art. 49, precum și art. 50 alin. (1) din Cartă.

În acest sens, s-a arătat că, prin hotărârea contestată, s-au aplicat două pedepse concurente pentru fapta de folosire de documente ori declarații inexacte, incorecte sau false, ce a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, reținută în hotărârea de condamnare, respectiv pedeapsa închisorii de 3 ani, precum și pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni.

Pentru a proceda astfel, instanța de judecată a încadrat una și aceeași faptă în două prevederi legale diferite, și anume art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 (cu modificările până la data de 01 februarie 2014), precum și art. 215 alin. (1), (3) și 5 C. pen. din 1968, or, în realitate, fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național, reprezintă numai infracțiunea de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.

S-a susținut că împrejurarea potrivit căreia există o infracțiune unică ar fi fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat decizia de condamnare, prin Decizia (RIL) nr. 4/04.2016, prin care s-a reținut explicit că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. de la 1969, respectiv art. 244 alin. (1) și (2) și art. 306 C. pen., stabilește că: Fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă."

S-a arătat că, deși Decizia nr. 4/2016, sus citată, este ulterioară pronunțării hotărârii de condamnare, contestate, aceasta oferă o interpretare asupra unor dispoziții preexistente, care au stat la baza pronunțării soluției de condamnare a contestatoarei. Cu privire la încălcarea principiului ne bis in idem, contestatoarea a arătat că hotărârea contestată violează principiul menționat, câtă vreme s-a ajuns la aplicarea, peste lege, a două pedepse penale pentru ceea ce reprezintă o faptă unică.

Curtea de Apel Ploiești, examinând contestația, în raport cu susținerile contestatoarei, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 598 C. proc. pen., a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se poate formula contestație la executare "când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei".

În esență, prin contestația formulată, practic, contestatoarea a solicitat schimbarea încadrării juridice din cele două infracțiuni de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. anterior și fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prev. de art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, într-o singură infracțiune, cea prev. de art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, or această solicitare nu se circumscrie niciuneia dintre modalitățile alternative prevăzute de cazul de contestație la executare invocat de către condamnată, respectiv art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., dar nici celorlalte cazuri de contestație la executare stabilite imperativ de același articol 598 C. proc. pen.

Împotriva Sentinței penale nr. 16 din 7 februarie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a formulat contestație condamnata E., solicitând admiterea căii de atac, desființarea sentinței penale atacate și, pe fond, admiterea contestației la executare.

Examinând contestația formulată de condamnata E., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru următoarele considerente:

Contestația la executare este un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea, art. 598 C. proc. pen. prevăzând expres cazurile în care poate fi folosită contestația la executare, iar prin limitarea acestora, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive, putând fi vizate exclusiv aspecte ce se referă la executarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, fără a se putea aduce modificări în ceea ce privește soluția.

În speța de față, se reține că persoana condamnată E. a formulat contestație privind executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, conform art. 81, 82 C. pen. anterior, stabilită prin Decizia penală nr. 23/A din 26 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a modificat Sentința penală nr. 139 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, în drept fiind invocate dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Conform prevederilor legale anterior menționate, contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

În speță, Înalta Curte constată că criticile formulate de condamnata E. în susținerea contestației la executare, reluate cu prilejul căii de atac a contestației, vizând împrejurarea că aceasta ar fi fost condamnată de două ori pentru aceeași faptă, nu sunt întemeiate, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond, contestatoarea urmărind practic, pe calea contestației la executare, schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost condamnată din două infracțiuni de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. anterior și fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prev. de art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, într-o singură infracțiune, prev. de art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000.

Raportat la criticile formulate de către condamnată, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi circumscrise cazului de contestație la executare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În plus, se impune a fi avut în vedere că Decizia nr. 4/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii [prin care s-a statuat că fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă], este ulterioară condamnării definitive a contestatoarei, iar potrivit dispozițiilor art. 474 C. proc. pen., deciziile pronunțate în recurs în interesul legii produc efecte pentru viitor.

Prin urmare, în mod corect s-a dispus ca persoana condamnată E. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, criticile formulate pe calea contestației la executare, reluate cu prilejul susținerii căii de atac, fiind neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata E.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea condamnată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatoarea condamnată E. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 474 alin. (4) C. proc. pen.

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata E. împotriva Sentinței penale nr. 16 din 7 februarie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu drept de apel în 48 de ore de la pronunțare, în ceea ce privește soluția referitoare la cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 3 aprilie 2017.

Procesat de GGC - GV