Decizie nr. 77/RC/2017
Asupra recursului în casație de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 17 din data de 28 ianuarie 2016 pronunțată de Judecătoria Câmpina, s-au dispus următoarele:
I. În baza art. 2531 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese (faptă din 7 mai 2010). S-a făcut aplic. art. 71, 64 alin. (1) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969.
Conform art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare, prev. de art. 82 C. pen. de 2 ani și 6 luni. S-a făcut aplic. art. 71 alin. (5) C. pen. 1969.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind posibilitatea revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.
II. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea a trei infracțiuni de conflict de interese, prev. de art. 2531 C. pen. din 1969 (faptă din 11 aprilie 2011), art. 2531 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (fapte din 14 - 17 februarie 2012) și art. 2531 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (fapte din 18 martie -21 noiembrie 2013), faptele nefiind prevăzute de legea penală.
S-a reținut că, potrivit disp. art. 5 alin. (1) C. pen. "în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă". Identificarea legii penale mai favorabile se face din perspectiva a patru criterii: condițiile de incriminare, cerințele privind tragerea la răspundere penală, condițiile de sancționare și consecințele condamnării. Aplicarea interpretării legii penale mai favorabile presupune operațiuni de verificare a dispozițiilor ambelor legi pentru fiecare instituție în parte și o comparare finală, o evaluare și o alegere a uneia din cele două legi ca fiind mai favorabilă. Însă, totodată, potrivit Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale și în conformitate cu teoria aplicării unitare a legii mai favorabile, urmează a se aprecia că legea penală mai favorabilă pentru inculpat este vechea reglementare penală, respectiv Codul penal 1969 nu în raport de limitele de pedeapsă ci în raport de regimul juridic al concursului de infracțiuni, al aplicării pedepselor complementare, dar și în raport de modalitatea de executare a acesteia, întrucât prevederile vechiului C. pen. relative la suspendarea condiționată a executării instituie condiții de aplicare mai puțin restrictive decât art. 91 și urm. C. pen.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 7 octombrie 2015 publicată în M. Of. nr. 845/13.11.2015 a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată în Dosarul nr. x/277/2014 al Judecătoriei Pătârlagele și s-a constatat ca sintagmele "raporturi comerciale" din cuprinsul disp. art 301 alin. (1) C. pen. și "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul disp. art. 308 alin. (1) C. pen. cu raportare la art. 301 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale.
În esență, s-a reținut de către instanța constituțională că noțiunea de "raport comercial" nu este definita în cuprinsul Titlului X al Părții generale a C. pen. și nici prin legislația în vigoare și nici nu poate fi dedusa prin interpretarea dispozițiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt context și în mod izolat, astfel încât nu este posibilă determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, contravenind principiului legislației incriminării prev. de art. 1 C. pen., art 7 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și disp. art. 1 alin. (5) din Constituția României care se referă la calitatea legii.
Pentru aceste considerente Curtea Constituțională a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) C. pen. imprima un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese, situație în care destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii.
Potrivit disp. art. 31 din Legea 47/1992 decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale în vigoare este definitivă și obligatorie iar dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval organele legislative nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Conform disp. art. 4 C. pen. va exista dezincriminare atunci când o fapta determinata, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorita modificării elementare constitutive ale infracțiunii.
Așa fiind, pentru considerentele enunțate în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. și art. 4 C. pen. s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea a trei infracțiuni de conflict de interese, prev. de art. 2531 C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. (faptă din 11 aprilie 2011), art. 2531 C. pen. 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen., (fapte din 14 - 17 februarie 2012) și art. 2531 C. pen. 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 noul C. pen. (fapte din 18 martie - 21 noiembrie 2013) constând în aceea că în exercitarea atribuțiilor de serviciu a încheiat contracte cu persoane juridice cu care s-a aflat în raporturi comerciale în ultimii cinci ani, faptele nefiind prevăzute de legea penală.
Nu s-a reținut susținerea inculpatului prin apărătorul său ales, potrivit căreia prin Decizia nr. 603/2015 a Curții Constituționale a operat dezincriminarea faptei de conflict de interese prev. de art. 301 alin. (1) C. pen. în integralitatea ei, nefiind suficient să se constate că un singur element al conținutului infracțiunii contravine unei norme constituționale, pentru a se considera că norma penală care incriminează fapta contravine în întregul ei normei constituționale și ca nu mai produce efecte juridice dacă nu s-au adaptat măsuri de reformulare a normei penale, astfel încât conținutul său să nu mai contravină normei constituționale. Într-adevăr sintagma "raporturi comerciale" referitor la care s-a constatat ca nu are caracter previzibil în sensul art. 1 alin. (5) din Constituția României face parte din elementul material al infracțiunii prev. de art. 301 C. pen., dar reprezintă doar una din modalitățile alternative ale săvârșirii infracțiunii de conflict de interese, astfel încât nu se poate susține că este vorba de o dezincriminare integrală a acestei infracțiuni.
În ceea ce privește apărarea inculpatului potrivit căreia prin încheierea contractului de închiriere a unei suprafețe de teren surorii sale, aceasta nu a obținut un folos material întrucât aceasta a achitat chiria cuvenită, nu a construit un spațiu comercial așa cum intenționa și a reziliat contractul înainte de expirarea termenului, instanța a înlăturat-o ca fiind neîntemeiată, întrucât potrivit Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.
Pe cale de consecință, s-a reținut că în drept, fapta inculpatului A. constând în aceea că la data de 8 iunie 2010 în calitate de primar al orașului Băicoi, în exercitarea atribuțiilor de serviciu a încheiat contractul de închiriere nr. 28 din 7 mai 2010 surorii acestuia B., pentru un teren aparținând domeniului privat al or. Băicoi, pe o perioadă de 10 ani, prin care s-a realizat, în mod direct, un folos material, constând în folosința terenului închiriat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 253 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplic. art. 5 C. pen.
La individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 253 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. s-au avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestui cod, gradul concret de pericol social al infracțiunii săvârșite, iar conform art. 74 C. pen., au fost avute în vedere împrejurările și modul de comitere al infracțiunii, starea de pericol creată pentru valorile sociale ocrotite de norma penală incriminatoare, natura și gravitatea rezultatelor produse, mobilul și scopul faptelor dar și circumstanțele personale ale inculpatului care este în vârstă de 43 de ani, absolvent de studii superioare, este căsătorit, are doi copii minori, ocupă funcția de primar al orașului Băicoi și nu are antecedente penale, considerente în raport de care instanța a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea, într-un cuantum corespunzător dozat, de natură a asigura scopul educativ-preventiv al pedepsei.
Pe durata executării pedepsei principale cu închisoarea, în baza art. 71 alin. (3) C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), urmând a înlătura interzicerea celorlalte drepturi prev. de art. 64 C. pen., în raport de împrejurările cauzei, natura și gravitatea infracțiunii săvârșite dar și persoana inculpatului, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 74 din 5 noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost valorificată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârile Sabău Pârcălab contra României și Hirst contra Marii Britanii.
În temeiul art. 81 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prev. de art. 82 C. pen., fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru această modalitate de individualizare, atât cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale, dar și existența convingerii ca scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969 modificat prin Legea nr. 278/2006, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind posibilitatea revocării suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare.
Împotriva hotărârii instanței de fond, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina și inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 1041 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina și de inculpatul A.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În esență, în ceea ce privește infracțiunea de conflict de interese constând în aceea că inculpatul, în calitate de primar al orașului Băicoi, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a încheiat contractul nr. 28 din 7 mai 2010 prin care i-a închiriat surorii sale, martora B., un teren aparținând domeniului privat al orașului Băicoi, realizând, în mod direct, un folos material pentru sora sa, respectiv folosirea terenului, s-a constatat că printr-o justă evaluare și interpretare a mijloacelor de probă administrate pe parcursul procesului penal, în raport de dispozițiile cuprinse în art. 103 alin. (1) C. proc. pen., în mod corect judecătorul fondului a stabilit că fapta imputată inculpatului există, a fost comisă de acesta în împrejurările arătate în actul de sesizare, și cu vinovăția cerută de lege, respectiv intenție directă, prev. de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen. din 1969, așa încât soluția de condamnare s-a apreciat că este temeinică și legală și în egală măsură conformă disp. art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. cu referire la art. 103 alin. (2) din același cod.
Astfel, s-a reținut că pe baza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, reținute de instanța de fond și care nu se impun a fi reluate, a rezultat că la data de 03 mai 2010 B., sora inculpatului A. a formulat către Primăria Orașului Băicoi, cerere de închiriere a unui teren situat în orașul Băicoi, pe o perioadă de 10 ani, în vederea desfășurării unor activități comerciale, cererea fiind aprobată direct de către inculpatul A., care deținea calitatea de primar.
După aprobarea cererii, la data de 04 mai 2010 a fost încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr. 28 din 07 mai 2010 prin care Primăria Orașului Băicoi reprezentată de inculpatul A., în calitate de locator, i-a închiriat martorei B., în calitate de chiriaș, un teren ce aparține domeniului privat al orașului Băicoi, în suprafață de 92 mp situat în Băicoi. Conform acestui contract, terenul închiriat urma a fi folosit de chiriaș în vederea desfășurării de activități comerciale, sens în care s-a prevăzut posibilitatea amplasării, de către chiriaș, a unei construcții cu caracter provizoriu numai după obținerea unei autorizații de construire. Terenul a fost închiriat pe o perioadă de 10 ani cu începere de la data de 15 mai 2010 până la data de 15 mai 2020, iar chiria a fost stabilită la suma de 92 euro/lună. Ulterior, martora B. a solicitat, prin cererea înregistrată sub nr. x din 28 iunie 2011 la Primăria Orașului Băicoi, emiterea unui certificat de urbanism în scopul amplasării unei construcții cu caracter provizoriu - spațiu comercial pe terenul care a făcut obiectul contractului nr. 28 din 07 mai 2010, fiindu-i eliberat certificatul de urbanism nr. 120 din 12 iulie 2011. La data de 25 august 2011, sub nr. x, a fost înregistrată la Primărie cererea martorei B. prin care a solicitat emiterea unei autorizații de construire pe imobilul descris mai sus, în vederea executării lucrărilor de amplasare construcție cu caracter provizoriu - spațiu comercial, cerere căreia i s-a dat curs la data de 31 august 2011 când a fost emisă autorizația de construire nr. 117. La data de 09 ianuarie 2012 martora B. a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. 28 din 07 mai 2010, cerere aprobată de către inculpatul A. Printr-o altă cerere înregistrată sub nr. 21700 din 28 septembrie 2012 la Primăria Orașului Băicoi martora B. a solicitat rezilierea contractului nr. 28 din 07 mai 2010, cererea fiind aprobată de către inculpatul A.
În acord cu argumentele expuse de judecătorul fondului și contrar criticii de netemeinicie invocată de apelantul inculpat, prin încheierea contractului de închiriere între sora inculpatului, martora B., și Primăria orașului Băicoi, reprezentată de inculpatul A., primar la acel moment, s-a reținut că inculpatul a îndeplinit un act, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin care a realizat, în mod direct, un folos material pentru ruda sa, constând în folosința terenului închiriat.
Curtea a reținut că prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurarea a activității de către un funcționar public activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice; relațiile sociale cu privire la corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu presupune și abținerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere direct sau indirect, ori unei terțe persoane un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor.
Or, în cauză, s-a reținut că inculpatul, prin încălcarea principiilor imparțialității și supremației interesului public în exercitarea unei funcții publice a înțeles ca în calitate de primar să semneze contractul prin care sora sa a obținut un avantaj material, constând în folosința terenului care aparținea domeniului privat al orașului Băicoi, fiind îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de conflict de interese.
Referitor la proba privind expertiza financiar contabilă solicitată de inculpat, în raport cu obiectul probațiunii, constatând că nu este relevantă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 100 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. s-a apreciat că, în mod legal prima instanță a dispus respingerea cererii privind administrarea acestei probe.
În ceea ce privește critica apelantului inculpat în sensul că a operat dezincriminarea faptei ca urmare a Deciziei nr. 603/2015 a Curții Constituționale, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial și de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile constituționale cu dispozițiile cuprinse în Constituție.
Cu toate că în intervalul de 45 de zile textul declarat neconstituțional nu a fost pus în acord cu dispozițiile Constituției, s-a arătat că această împrejurare nu duce la concluzia susținută de apelantul inculpat în sensul că fapta de conflict de interese pentru care a fost condamnat de prima instanță a fost dezincriminată, întrucât prin decizia instanței de contencios constituțional s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei "raporturi comerciale", în considerentele deciziei menționându-se că doar această sintagmă imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii, fără însă a exista o concluzie similară și cu privire la celelalte modalități alternative ale elementului material al infracțiunii.
Prin urmare, Curtea a constatat că declararea ca neconstituțională a sintagmei "raporturi comerciale" nu poate avea ca și consecință abrogarea întregului text legal cu consecința dezincriminării infracțiunii de conflict de interese, așa cum a susținut apelantul inculpat.
Raportat la cele ce preced, Curtea apreciind că mijloacele de probă susțin pe deplin acuzația adusă inculpatului și prin urmare, contrar criticii invocate de apelantul inculpat, sentința de condamnare a acestuia pentru comiterea infracțiunii de conflict de interese este temeinică și legală și nu se impune achitarea sa, așa cum s-a solicitat.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen. în interpretarea dată prin Decizia nr. 265/2015 a Curții Constituționale, în acord cu argumentele expuse de prima instanță, s-a constatat că în ansamblu constituie lege penală mai favorabilă inculpatului dispozițiile din vechiul C. pen.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a sancțiunii, Curtea a constatat, contrar criticii de netemeinicie invocată de către unitatea de Parchet, că pedeapsa principală stabilită de instanța de fond a fost just individualizată, atât sub aspectul cuantumului acesteia cât și în privința modalității de executare aleasă.
Așa cum rezultă din art. 72 C. pen. din 1969, la stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În acord cu argumentele avute în vedere de instanța de fond și contrar criticii de netemeinicie susținute de unitatea de parchet, Curtea a constatat că judecătorul fondului a avut în vedere atât criteriile legale anterior menționate cât mai ales, circumstanțele reale și personale ale inculpatului, just analizate și interpretate, stabilind, în mod pe deplin întemeiat, că reeducarea inculpatului în spiritul îndreptării comportamentului său și al respectării normelor legale, se poate realiza prin aplicarea unei pedepse minime prevăzute de lege, având în vedere că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, că a trecut deja un interval de timp de la momentul comiterii faptei timp în care inculpatul a avut o atitudine corespunzătoare, astfel că nu se impunea majorarea acestei pedepse cum s-a solicitat de către unitatea de Parchet.
Contrar criticii invocate de unitatea de Parchet, împrejurarea că inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea altor infracțiuni de același gen și în privința cărora s-a dispus achitarea ca urmare a dezincriminării parțiale, s-a apreciat că nu poate fi reținută ca o perseverență a inculpatului în comiterea aceluiași gen de fapte, întrucât nu mai există o pluralitate de infracțiuni.
Totodată, raportat la circumstanțele reale de comitere a faptei, relațiile sociale încălcate, circumstanțele personale ale inculpatului care pe parcursul procesului penal a dat dovadă că nu a conștientizat importanța valorilor sociale lezate, s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 181 C. pen. din 1969, astfel cum a solicitat apelantul inculpat.
În ceea ce privește critica vizând neaplicarea pedepsei complementare prev. de art. 64 lit. c) C. pen. din 1969, s-a constatat că potrivit art. 65 alin. (2) C. pen. din 1969, aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă, iar pentru infracțiunea de conflict de interese legiuitorul prevede pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.
Potrivit alin. (3) al aceluiași articol condiția arătată în alin. (1) cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care aplicarea pedepsei prevăzute în acel alineat este obligatorie.
Față de dispozițiile legale menționate mai sus, s-a constatat că aplicarea pedepsei complementare este obligatorie ori de câte ori este prevăzută de lege, cu condiția ca pedeapsa principală să fie închisoarea de cel puțin 2 ani.
În cauza de față, întrucât s-a apreciat că pedeapsa de 6 luni închisoare este aptă să contribuie la reeducarea inculpatului, nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 65 alin. (3) C. pen. pentru a se dispune față de inculpat pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. din 1969 așadar, s-a apreciat că nici această critică formulată de Parchet nu este întemeiată.
Împotriva hotărârii instanței de apel la data de 14 noiembrie 2016, a formulat cerere de recurs în casație, inculpatul A., care, invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a solicitat achitarea, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În esență, a susținut că nu este îndeplinită cerința esențială impusă de norma de incriminare pentru realizarea elementului material al infracțiunii de conflict de interese, respectiv decizia sau actul funcționarului public să intre în sfera atribuțiilor sale de serviciu, fapta acestuia rămânând în afara sferei ilicitului penal calificat drept conflict de interese.
Astfel, a arătat că, Consiliul Local al orașului Băicoi nu a emis nicio hotărâre referitoare la închirierea terenului de 92 mp, la procedura în care urma să se realizeze această operațiune și nu l-a împuternicit pe inculpat sau alte persoane să încheie contractul. De aceea a solicitat să se constate că inculpatul a decis închirierea terenului în afara atribuțiilor de serviciu.
De asemenea, a susținut că nici faptul că a semnat contractul de închiriere alături de alte persoane nu poate fi considerat a fi efectuat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, întrucât nu s-a realizat pe baza unei hotărâri a Consiliului Local. În acest sens, a făcut trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, din considerentele căreia se desprinde ideea că în situația infracțiunilor de serviciu faptele funcționarului public trebuie raportate la obligația prevăzută în legislația primară, iar comportamentul interzis "nu poate fi dedus, eventual din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice".
Drept urmare, a solicitat achitarea sa sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.
Prin încheierea din 11 ianuarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1041 din data de 21 septembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2014 și s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.
Pentru a dispune admiterea în principiu, instanța, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 1041 din data de 21 septembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2014 face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434 - 436 C. proc. pen.
Totodată, s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) și 438 C. proc. pen.
Examinând pe fond recursul în casație, declarat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) Înalta Curte, constată următoarele:
În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.
În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație" exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.
Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală, recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.
Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizează, așadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel și nu vizează temeiul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând că soluția de condamnare dispusă față de acesta de instanța de fond și menținută de instanța de control judiciar este nelegală.
În dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 C. pen. din 1969.
Astfel, a arătat că infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C. pen. din 1969, trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 15 alin. (1) C. proc. pen., opinie exprimată de literatura de specialitate, dar și practica judiciară care, în mod constant s-a reținut că pentru a putea fi reținută drept infracțiune, trebuie să îndeplinească cumulativ trei cerințe, respectiv: actul pe care-l îndeplinește funcționarul public să intre în atribuțiile acestuia, actul sau decizia funcționarului public să determine în concret un folos pentru el, rudă până la gradul doi, afin sau soț, precum și o condiție negativă, obținerea folosului să nu fie realizat în legătură cu un act normativ.
De asemenea, a susținut că fiind o infracțiune de serviciu și în cazul conflictului de interese, având în vedere mutatis mutandis, argumentele expuse în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale - paragraful 60 și urm. din care rezultă importanța determinantă pentru existența oricărei infracțiuni de serviciu a raportării faptei la atribuțiile funcției publice, precis stabilite prin lege sau acte normative cu putere egală. Per a contrario, dacă fapta funcționarului public nu are legătură cu atribuțiile sale, este evident că neintrând în tiparul normei de incriminare a infracțiunii de serviciu nu poate subzista ca atare și rămâne după caz, în sfera ilicitului comercial, administrativ sau disciplinar.
Totodată, a făcut trimitere la dispozițiile art. 63 din Legea nr. 215/2001 care nu conțin nicio atribuție de natură a-i conferi acestuia, direct sau indirect, puterea de decizie asupra închirierii bunurilor imobile din patrimoniul local.
Deopotrivă, a arătat că, prin dispozițiile cuprinse în art. 36 alin. (2) lit. c) și art. 123 alin. (1) și (2) din Legea nr. 215/2001 se stabilește că închirierea sau concesionarea bunurilor din domeniul public sau privat al localităților se decide de Consiliul Local care emite hotărâri în acest sens, pentru fiecare bun în parte.
Or, în acest context, a arătat că rezultă că fapta recurentului se plasează în afara sferei atribuțiilor de primar.
În acest sens, a solicitat să se constate că din perspectiva art. 15 alin. (1) C. pen. fapta recurentului inculpat A. nu se încadrează în tiparul normativ al infracțiunii de conflict de interese sau a altei infracțiuni de serviciu.
Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.
Astfel, se constată că recurentul inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, pentru infracțiunea de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
În considerentele deciziei recurate s-a reținut faptul că activitatea infracțională a inculpatului A. constă în aceea că la data de 07 mai 2010, în calitate de primar al orașului Băicoi, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a încheiat contractul de închiriere nr. 28 din 07 mai 2010 prin care i-a închiriat sorei sale, B., un teren aparținând domeniului privat al orașului Băicoi, în suprafață de 92 mp, situat în Băicoi, pe o perioadă de 10 ani, act prin care s-a realizat astfel în mod direct un folos material pentru ruda sa, constând în folosirea terenului.
Prin urmare, s-a opinat de către instanțele inferioare că, fapta imputată inculpatului există, a fost comisă de acesta în împrejurările arătate în actul de sesizare, și cu vinovăția cerută de lege, respectiv intenție directă, prev. de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen. din 1969.
Ca atare, din analiza motivelor de recurs în casație invocate se constată că, în realitate acestea nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.
Prin urmare, solicitarea recurentului inculpat A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.
Referitor la critica recurentului inculpat întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că prin această decizie a instanței de contencios constituțional au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen., iar în argumentarea soluției s-a precizat că scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, de a apăra valori sociale identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Totodată, din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, Curtea Constituțională a mai arătat că nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală. Ca atare, dispozițiile acestei decizii nu sunt aplicabile situației recurentului inculpat chiar dacă și în ipoteza susținută de acesta, în sensul că infracțiunea de conflict de interese pentru care acesta a fost condamnat face parte din categoria infracțiunilor de serviciu.
Critica recurentului inculpat privind lipsa folosului material obținut, cerință necesară pentru existența infracțiunii și care se circumscrie elementelor de tipicitate ale infracțiunii, trebuie analizată din perspectiva Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 prin care Curtea Constituțională a statuat că, fapta de conflict de interese nu presupunea doar obținerea unor foloase necuvenite ci orice tip de folos, scopul urmărit de legiuitor prin incriminarea faptei vizând protejarea valorilor sociale și atunci când exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.
Or, raportat la împrejurările faptice reținute de către instanța de fond și de instanța de control judiciar, respectiv, că în calitate de primar, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a încheiat un contract de închiriere prin care i-a închiriat sorei sale, un teren aparținând domeniului privat, se constată că în mod justificat s-a apreciat de către instanța de apel că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese și a fost menținută soluția de condamnare a inculpatului A. pentru această faptă.
În consecință, pentru toate aceste argumente și având în vedere că situația de fapt reținută în cauză, corespondența și susținerea acesteia de probatoriul administrat dată faptelor nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație, Înalta Curte apreciază criticile recurentului inculpat ca fiind neîntemeiate.
În realitate, prin motivele relevate în susținerea cazului de casare invocat, recurentul vizează pronunțarea unei soluții de achitare urmare reaprecierii probatoriului, analiză ce excede verificărilor ce pot fi efectuate în cadrul căii de atac a recursului în casație, și ca atare, Înalta Curte, urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1041 din 21 septembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2014.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1041 din 21 septembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 februarie 2017.
Procesat de GGC - CT