Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Ne bis in idem. Clasare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recurs în casaţie
C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. i), art. 438 alin. (1) pct. 8
În ipoteza în care procurorul a dispus clasarea, procurorul ierarhic superior a infirmat ordonanţa de clasare şi a dispus redeschiderea urmăririi penale, iar judecătorul de cameră preliminară a constatat nelegalitatea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale şi a infirmat redeschiderea urmăririi penale, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru aceeaşi faptă, instanţa de apel nu poate dispune încetarea procesului penal în care s-a emis rechizitoriul, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., pe baza principiului ne bis in idem, întrucât ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, iar judecătorul de cameră preliminară nu s-a pronunţat cu privire la chestiuni de fond, ci cu privire la chestiuni de procedură.
În această ipoteză - în care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. - este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât existenţa ordonanţei de clasare şi a hotărârii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă cu privire la chestiuni de procedură nu determină aplicabilitatea principiului ne bis in idem, configurat în dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 147/RC din 3 aprilie 2017
Prin sentinţa penală nr. 970 din 10 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-au dispus următoarele:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea a trei infracţiuni de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior (persoane vătămate B., C. şi D.) şi a unei infracţiuni de exercitare fără drept a unei profesii prevăzută în art. 281 C. pen. anterior raportat la art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
S-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Prin decizia nr. 769/P din 29 iunie 2016, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a dispus, între altele, următoarele:
În baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a respins ca tardiv formulat apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 970 din 10 septembrie 2015 pronunţată de către Judecătoria Constanţa.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de către procuror împotriva sentinţei penale nr. 970 din 10 septembrie 2015 pronunţată de către Judecătoria Constanţa, desfiinţând în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, a dispus:
În baza art. 396 alin. (1) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal privind pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii prevăzută în art. 281 C. pen. anterior raportat la art. 26 din Legea nr. 51/1995, cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (1) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., a încetat procesul penal privind pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. (persoană vătămată D.), ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat.
În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune (persoană vătămată B.).
În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune (persoană vătămată C.).
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi b) C. pen. anterior.
În baza art. 81 C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. anterior.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi aplicată inculpatului pe durata termenului de încercare a suspendării executării pedepsei închisorii.
A înlăturat din cuprinsul sentinţei penale atacate dispoziţiile contrare deciziei penale şi a menţinut celelalte dispoziţii.
Instanţa de apel a reţinut, între altele, următoarele:
Constatând întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor, curtea de apel va dispune angajarea răspunderii penale a inculpatului, prin condamnarea acestuia, urmând ca în cazul infracţiunii comise în dauna persoanei vătămate D. să pronunţe o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., ţinând seama că în raport cu aceeaşi faptă s-a dispus clasarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit ordonanţei procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din 13 martie 2015.
Aşa cum rezultă din cuprinsul acestei ordonanţe, dar şi din conţinutul ordonanţei emisă de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, obiectul acestei cauze l-a constituit plângerea formulată la data de 14 septembrie 2012 de către numitul D. împotriva lui A., prin care s-a reclamat faptul că acesta din urmă, în perioada 2009 - 2010, a invocat în mod mincinos calitatea de avocat, solicitându-i persoanei vătămate sumele de 1.500 euro şi 1.000 lei, în scopul de a o reprezenta în cadrul unui proces penal, fapt care nu s-a materializat.
Ţinând seama de faptul că prin ordonanţa de clasare a fost analizat fondul cauzei şi că ordonanţa prim-procurorului adjunct, prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., a fost infirmată de către Judecătoria Constanţa, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 284 din 16 mai 2016, în cauză există un impediment ce împiedică exercitarea acţiunii penale faţă de inculpat, soluţia de clasare a procurorului având, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul unei hotărâri definitive, similară deciziei penale a unei instanţe, cu consecinţa împiedicării angajării răspunderii penale pentru aceeaşi faptă.
De altfel, principiul ne bis in idem, consfinţit şi de legislaţia internă, prin art. 6 C. proc. pen., prevede că o persoană nu poate fi urmărită şi nici judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică, în jurisprudenţa instanţelor de contencios european noţiunea de hotărâre penală definitivă primind o semnificaţie mai largă, prin includerea în această categorie şi a soluţiilor emise de procuror.
În acest sens s-a pronunţat atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, cu referire la modul de interpretare a art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei, cât şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a arătat că ordonanţa de netrimitere în judecată ce împiedică o nouă urmărire penală pentru aceleaşi fapte trebuie considerată drept o hotărâre definitivă, care împiedică desfăşurarea unei noi urmăriri penale pentru aceleaşi fapte.
După rămânerea definitivă a hotărârii, în cauză a formulat recurs în casaţie procurorul, invocând incidenţa cazului prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., respectiv greşita încetare a procesului penal în raport cu infracţiunea de înşelăciune săvârşită în dauna persoanei vătămate D.
În motivele scrise şi în susţinerile orale, procurorul arată că ordonanţa de clasare din 13 martie 2015, dispusă la o dată ulterioară finalizării prin rechizitoriu a primei cauze, nu are autoritate de lucru judecat.
Prima procedură derulată împotriva inculpatului A. nu a fost finalizată printr-o soluţie de neurmărire penală, dispunându-se întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a acestuia.
În cea de-a doua procedură, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa a dispus clasarea, astfel încât, eventual, în această ultimă procedură s-ar fi putut examina incidenţa principiului „ne bis in idem” şi nu în prima procedură.
Atât instanţa de apel, cât şi judecătorul de cameră preliminară învestit cu examinarea legalităţii ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale au reţinut - ca şi în motivare - existenţa unui proces penal pe rolul instanţei, fără a se fi pronunţat însă o soluţie pe fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în casaţie prin prisma dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
A. Principiul „ne bis in idem”, care are înţelesul „nu de două ori acelaşi lucru”, înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă.
Principiul enunţat este indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când şi-a executat pedeapsa, poate să-şi reia locul în societate fără a se putea declanşa, pentru aceeaşi faptă, o nouă procedură judiciară.
Principiul „ne bis in idem” răspunde, aşadar, unei duble cerinţe, de echitate şi de securitate juridică.
Principiul „ne bis in idem” este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cu care „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a acestui stat.”
Reglementări similare, ale aceluiaşi principiu, sunt identificate şi în art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS).
Astfel, potrivit textului, „o persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părţi contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost pronunţată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părţii contractante care a pronunţat sentinţa.”
Principiul „ne bis in idem” a fost încorporat, ulterior, în Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare, figurând printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului.
Atât art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 54 din CAAS, precum şi art. 3 pct. 2 din Decizia-cadru au în vedere o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare, noţiunea de „idem” având în vedere elementele care trebuie considerate ca fiind judecate definitiv.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bis”, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat condiţia conform căreia sancţiunea pronunţată de o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare”, în sensul că aceasta acoperă situaţia în care inculpatul a fost condamnat sau achitat chiar şi pentru lipsă de probe (Hotărârea Van Straaten, C-150/05).
În analiza aceluiaşi principiu, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil atunci când s-a pronunţat o decizie prin care autorităţile judiciare au dispus clasarea cauzei, în absenţa oricărei aprecieri pe fond (Hotărârea Miraglia, C-469/03).
Acest principiu nu este aplicabil nici în cazul unei decizii prin care autoritatea judiciară a dispus încetarea urmăririi penale, dacă această decizie nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte (Hotărârea Turansky, C-491/07).
Dintr-o altă perspectivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în analiza acestui principiu, are în vedere momentul încheierii unui proces penal.
Astfel, atunci când decizia este pronunţată în urma unui proces, jurisprudenţa a stabilit că principiul „ne bis in idem” se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau dimpotrivă condamnat. Acest lucru este valabil şi pentru situaţia judecării în lipsă a inculpatului (Hotărârea Bourquain, C-297/07), dar şi pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet (Hotărârea Van Straaten, C-150/05).
Aplicarea principiului „ne bis in idem” este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care trebuie să se pună capăt urmăririi penale şi să se stingă definitiv acţiunea penală şi trebuie să se verifice, în prealabil (...), dacă decizia în cauză este considerată definitivă şi obligatorie în sensul dreptului naţional (Hotărârea Turansky, C-491/07).
B. Reglementarea principiului „ne bis in idem” în dreptul intern:
În legislaţia anterioară, principiul „ne bis in idem” nu era reglementat în mod expres, făcându-se aplicarea directă a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, esenţa acestuia constând în aceea că autorităţile judiciare pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal.
Fiind nevoie de o reglementare explicită a acestui principiu, în categoria principiilor procesului penal român, prin Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală a fost introdus art. 6 C. proc. pen., potrivit cu care „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică.”
Principiul „ne bis in idem” este indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfăşurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracţiune.
În acest sens, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, în materie penală, se cere existenţa a două elemente identice între cauza judecată definitiv şi cauza ce urmează a fi soluţionată, şi anume: identitate de persoană şi identitate de obiect.
Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acţiunea penală a fost stinsă definitiv, nu şi atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale şi, ca atare, nu poate opera un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În ceea ce priveşte sintagma „hotărâre definitivă”, aceasta trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluţie prin care se stinge definitiv acţiunea penală.
Prin urmare, incidenţa principiului „ne bis in idem”, respectiv autoritatea de lucru judecat pot opera în cazul soluţiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acţiunea penală cum ar fi de pildă renunţarea la urmărirea penală reglementată în art. 318 C. proc. pen. sau încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în sensul art. 478 şi urm. C. proc. pen.
Prin urmare, nu toate soluţiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror se încadrează în noţiunea de „hotărâre definitivă” deoarece, în cele mai multe cazuri, soluţiile adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.
De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte (Cauza Turansky).
C. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportând exigenţele ce rezultă din dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - astfel cum au fost analizate anterior, art. 54 din CAAS, precum şi din art. 6 C. proc. pen. constată că instanţa de apel, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., nefiind incident principiul „ne bis in idem.”
Din actele cauzei rezultă că, prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa la 13 martie 2015, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea numitului D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
Ulterior, prin ordonanţa din 4 mai 2016 dată de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, s-a dispus admiterea plângerii formulată de petentul A. împotriva ordonanţei din 13 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, dispunându-se redeschiderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., în dauna persoanei vătămate D.
Se reţine, în conţinutul ordonanţei, faptul că faţă de petent au fost dispuse, de organele de urmărire penală, două soluţii contradictorii nedefinitive, ordonanţa din 13 martie 2015, respectiv rechizitoriul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa prin care s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceeaşi faptă.
Procurorul reţine că nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri definitive de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Ulterior, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 284 din 16 mai 2016, pronunţată în dosarul Judecătoriei Constanţa, s-a dispus respingerea cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa.
S-a constatat nelegalitatea ordonanţei din 4 mai 2016 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, fiind infirmată redeschiderea urmăririi penale.
În considerentele acestei hotărâri se reţine, în esenţă, că redeschiderea urmăririi penale ar fi „ilogică” în condiţiile în care se desfăşoară simultan două procese penale cu privire la aceeaşi faptă, dat fiind faptul că s-au făcut cercetări faţă de intimat cu privire la o faptă pentru care acesta a fost trimis în judecată într-un alt dosar aflat în cursul judecăţii în apel.
Se observă, aşadar, că prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară se au în vedere aspecte, esenţialmente, de procedură şi nu de fond.
În fine, anterior emiterii ordonanţei din 13 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., constând în aceea că a indus şi menţinut în eroare persoana vătămată D. cu prilejul încheierii unui contract de asistenţă juridică.
Prin sentinţa penală nr. 970 din 10 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a dispus achitarea inculpatului A., iar ulterior, prin decizia penală nr. 769/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, s-a dispus, între altele, încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (1) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., constatând incidenţa principiului „ne bis in idem”, fără a avea în vedere că ordonanţa de clasare nu a stins definitiv acţiunea penală.
Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că ordonanţa de clasare, dispusă de procuror, nu satisface exigenţele ce decurg din art. 6 C. proc. pen. şi nu se înscrie în categoria hotărârilor definitive astfel cum acestea sunt definite în dreptul intern, dar şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., recursul în casaţie declarat de procuror şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se pronunţa pe fondul cauzei în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului A., în dauna persoanei vătămate D.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în casaţie declarat de procuror împotriva deciziei nr. 769/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie privind pe inculpatul A., a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.