Hotărâre a instanței penale de achitare a persoanei trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și distrugere din culpă. Lipsa vinovăției. Acțiune în despăgubiri formulată în temeiul dreptului comun. Începutul termenului de prescripție.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : prescripție
- hotărâre penală
- faptă ilicită
- despăgubiri
Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8
Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011
Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art.8 alin.(1) din Decretul nr. 167/ 1958, termenul de prescripţie extinctivă are o durată de trei ani şi curge, în ceea ce priveşte repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, cunoaşterea pagubei şi cunoaşterea persoanei care se face vinovată de producerea acesteia sunt două elemente distincte care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a determina curgerea termenului de prescripţie.
Ca atare, în situația în care prin hotărâre definitivă a instanței penale persoana trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare din culpă, distrugere din culpă și omisiunea de a raporta imediat orice accident major, dacă a fost de natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală, a fost achitată, neputându-se stabili vinovăția sa în producerea exploziei, invocată ca fapt cauzator de prejudicii, nu se poate considera că data la care persoanele vătămate s-au constituit părţi civile în dosarul penal reprezintă momentul la care au cunoscut şi pe cel responsabil de producerea prejudiciului.
În acest caz, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în despăgubiri potrivit dreptului comun, nu a început să curgă anterior datei la care, prin hotărâre penală definitivă, reclamanţii au luat cunoştinţă de împrejurarea că inculpatul nu este autorul faptei ilicite.
Secția I civilă, decizia nr. 847 din 19 mai 2017
Prin recursul declarat la data de 4.07.2016 împotriva deciziei nr. 666 din 30.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă şi înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13.07.2016, recurenta - pârâtă Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeş, prin primar, a solicitat casarea deciziei recurate şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei civile nr. 514 din 10.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bacău.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art.3 şi 8 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că, raportat la momentul suferirii prejudiciului şi la momentul introducerii acţiunii principale, dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris întrucât pretenţiile acestora îşi au izvorul în prejudiciul suferit ca urmare a exploziei survenite la data de 7/8.12.2010, în zona locuinţei acestora.
În opinia recurentei-pârâte, faţă de dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de introducere a acţiunii a început să curgă de la data de 8.12.2010 şi s-a împlinit la data de 8.12.2013.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14.05.2015, a fost introdusă cu depăşirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în condiţiile în care nu a existat nicio cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.
Recurenta-pârâtă a susţinut că în mod corect instanţa de fond a reţinut că din declaraţiile date de reclamanţi în cursul urmăririi penale, la data de 1.03.2011, reiese fără echivoc faptul că aceştia cunoşteau situaţia de fapt invocată în susţinerea pretenţiilor, respectiv alunecările de teren, acumularea de gaze, amplasarea sondelor şi cuantumul prejudiciului; data constituirii ca parte civilă echivalează cu momentul cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, situaţie în raport de care data introducerii acţiunii ar fi fost 1.03.2014.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă întrucât instanţa, în mod greşit, a considerat că reclamanţii au luat cunoştinţă că A. S.A nu este vinovată de producerea accidentului după pronunţarea sentinţei penale, deşi nu se poate aprecia că în acest mod a fost întrerupt cursul prescripţiei.
Situaţia din speţă este identică cu cea din dosarul nr. x/110/2012, aflat pe rolul Curţii de Apel Bacău, dosar în care alte persoane s-au îndreptat împotriva UAT Zemeş încă din anul 2012.
Un argument în sensul că reclamanţii au considerat că UAT Zemeş se face vinovată de producerea evenimentului îl reprezintă faptul că au protestat în faţa sediului acesteia şi au solicitat despăgubiri după producerea exploziei.
Pentru motivele expuse recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi admiterea apelului, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei nr. 514 din 10.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
Prin raportul întocmit conform art.493 alin. (3) C.proc.civ. s-a reţinut că decizia atacată este susceptibilă de recurs, recursul a fost declarat în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 485 alin. (1) C.proc.civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Raportul a fost comunicat părţilor cu menţiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile, care curge de la comunicare; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din data de 24.03.2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeş, prin primar, împotriva deciziei nr. 666/2016 a Curţii de Apel Bacău, Secţia I civilă şi a acordat termen de judecată în şedinţă publică.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.05.2015, reclamanţii B., C., D., E. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. SA, UAT Zemeş, Judeţul Bacău şi Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, obligarea pârâţilor la plata sumei de 870.200 euro, reprezentând daune morale şi materiale, compusă din 200.000 euro daune materiale şi 50.000 euro daune morale pentru B., 1.000 euro daune materiale şi 50.000 euro daune morale pentru C., 114.000 euro daune materiale, 400 euro/lunar pentru compensarea reducerii capacităţii de muncă şi 350.000 euro daune morale pentru D., 3.500 euro daune materiale şi 150.000 euro daune morale pentru F., 1.500 euro daune materiale, 200 euro lunar contribuţie până la vindecare şi recăpătarea capacităţii totale fizice şi psihice şi 150.000 euro daune morale pentru E.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii unei locuinţe situate în comuna Zemeş, în baza autorizaţiei de construire din 11.07.1983, amplasată în partea stângă a DJ 117, iar în data de 8.12.2010, la ora 3.24, s-a produs o explozie de mare amploare care a avut ca rezultat distrugerea locuinţei şi a bunurilor, vătămarea corporală a reclamantului D., care a suferit arsuri deosebit de grave, şi afectarea psihică iremediabilă a tuturor reclamanţilor.
Au precizat reclamanţii că locuinţa acestora este situată la baza alunecării de teren care a avut loc în anul 1992 în zona exploatării petroliere X.; prin expertiza efectuată în dosarul penal nr. x/110/2012, s-a reţinut că producerea exploziei a fost cauzată de gazele provenite din straturile purtătoare de hidrocarburi, iar, raportat la acumulările de gaze, era inevitabilă producerea unei explozii.
Reclamanţii au invocat faptul că pârâta A. are calitatea de proprietară a zăcămintelor de petrol. Or, cunoscând că un zăcământ conţine atât petrol, cât şi gaze, trebuia să procedeze la evacuarea persoanelor din zonă, imediat ce a apărut situaţia de risc. Cu toate acestea, şi-a continuat activitatea fără a efectua nicio lucrare care să împiedice acumularea de gaze.
Cu referire la pârâta UAT Zemeş, reclamanţii au susţinut că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de control asupra modului în care este folosit domeniul privat, acordând în mod ilegal aviz favorabil de amplasare a sondelor şi autorizaţii de construire pentru locuinţe. Aceeaşi atitudine culpabilă au avut-o şi pârâţii Judeţul Bacău şi Preşedintele Judeţului Bacău.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art.1000 alin.(1) din Codul civil de la 1864.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta UAT Zemeş a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta A. a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei, excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Această pârâtă a precizat că alunecările de teren din 1992 au fost determinate de umiditatea naturală existentă şi de precipitaţiile abundente din 10 - 25 iunie 1992 şi că, în noaptea de 7 - 8 decembrie 2010, orele 3.15, la locuinţa familiei reclamanților a avut loc o explozie, urmată de un incendiu. Pârâta a prezentat concluziile studiului întocmit în luna ianuarie 2011 de către Catedra de Geologie Geofizică din cadrul Universităţii Petrol - Gaze Ploieşti, concluziile Studiului SC G. SA şi modul de derulare al dosarului penal nr. x/110/2012. A menţionat că, în cadrul dosarului penal, reclamanţii din prezenta cauză s-au constituit părţi civile, iar prin sentinţa penală nr. 268/2013 au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile civile pentru lipsa faptei ilicite.
Pârâtul Judeţul Bacău a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa nr. 514 din 10.12.2015, Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia autorităţii lucrului judecat în privinţa cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâta SC A., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii UAT Zemeş, prin primar, Judeţul Bacău şi Preşedintele Consiliului Judeţean şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia autorităţii lucrului judecat sub aspectul cererii formulate în contradictoriu cu A. SA, prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.431 C.proc.civ., conform cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Astfel, analizând acţiunea civilă formulată în dosarul penal nr. x/260/2012 şi cererea de chemare în judecată, prima instanţa a apreciat faptul că există identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind vorba de aceleaşi părţi care încearcă valorificarea aceleiaşi pretenţii, invocând acelaşi temei juridic.
În ceea ce priveşte părţile, s-a reţinut că acestea sunt B., C., D., E. şi F., în calitate de reclamanţi, şi A. SA, în calitate de pârâtă.
În ceea ce priveşte obiectul, în ambele dosare acesta este reprezentat de cererea de reparare a prejudiciului suferit de reclamanţi, ca urmare a antrenării răspunderii delictuale a pârâtei; în ambele dosare, fundamentul pretenţiilor îl reprezintă răspunderea civilă delictuală.
Considerentele sentinţei penale nr 268/2013, pronunţată de Judecătoria Moineşti, au fost în sensul ca nu se poate imputa inculpatei A. SA vreo acţiune sau inacţiune ilicită constând în neîndeplinirea unor obligaţii legale sau contractuale care să fi determinat producerea exploziei din locuinţa părţilor vătămate din noaptea de 7/8 decembrie 2010, reţinându-se că explozia a fost urmarea unei calamitări naturale.
Principiul puterii de lucru judecat este expresia principiului securităţii juridice, iar problemele de drept dezlegate în mod definitiv de o instanţă nu mai pot fi readuse în discuţie, respectiv nu mai pot fi contrazise într-un proces ulterior. Atât timp cât prin sentinţa penală nr. 268/2013, pronunţată de Judecătoria Moineşti, s-a statuat cu caracter definitiv asupra neîntrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, prin prisma neîndeplinirii condiţiei existenţei faptei ilicite, instanţa sesizată ulterior nu poate repune în discuţie verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii UAT Zemeş, Judeţul Bacău şi Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pretenţiile reclamanţilor au ca obiect contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a exploziei produse în data de 7/8.12.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil raporturilor juridice stabilite între părţi, termenul prescripţiei este de 3 ani, iar potrivit dispoziţiilor art. 8 din acelaşi act normativ: „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.
S-a reţinut că din examinarea acestui text de lege rezultă faptul că în raporturile juridice de natură delictuală s-a instituit un termen de 3 ani pentru acoperirea prejudiciului, legiuitorul considerând că un asemenea termen este suficient pentru a proteja interesele persoanei vătămate în raport cu cerinţele principiilor securităţii juridice; nu au fost identificate cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripţie.
Prima instanţă a arătat că, astfel cum rezultă din conţinutul declaraţiilor prezentate de părţile civile în cursul urmării penale la data de 1.03.2011, aceştia cunoşteau situaţia de fapt invocată în susţinerea pretenţiilor, respectiv alunecările de teren, acumularea de gaze, amplasarea sondelor şi cuantumul prejudiciului, data constituirii de parte civilă reprezentând momentul la care reclamanţii au cunoscut întinderea pagubei şi persoana care răspunde de ea. Susţinerile reclamanţilor în sensul că data cunoaşterii celor două elemente este reprezentată de data rămânerii definitive a sentinţei penale nu au fost primite de tribunal care a apreciat că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr.167/1958 nu condiţionează naşterea dreptului la acţiunea în răspunderea civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Or, atât timp cât în cursul urmăririi penale reclamanţii au determinat în mod exact paguba suferită şi împrejurările în care s-a produs explozia, luând la cunoştinţă de raportul de expertiză efectuat, prin intermediul căruia au fost informaţi asupra cauzei evenimentului, prescripţia dreptului la acţiune formulată în contradictoriu cu autorităţile publice locale a început să curgă de la data constituirii de parte civilă.
Prin raportare la data începerii cursului prescripţiei, la data introducerii cererii de chemare în judecată (14.05.2015), la data producerii exploziei (7/8.12.2010) şi data declaraţiilor de parte civilă (1.03.2011), prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, în consecinţă, acţiunea.
Prin decizia nr. 666 din 30.05.2016, Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă a admis apelul principal formulat de reclamanţi şi apelul incident formulat de pârâţii Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău şi Judeţul Bacău împotriva sentinţei civile nr. 514/2015, pronunţată de Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC A. SA, Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeş - prin primar şi Unitatea Administrativă Teritorială Judeţeană Bacău; a fost anulată, în parte, sentinţa civilă nr. 514/2015, pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost trimisă cauza Tribunalului Bacău, spre rejudecarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâţii UAT Zemeş şi Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău. A fost menţinută dispoziţia cu privire la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea, ca efect al admiterii acestei excepţii, a cererii formulate în contradictoriu cu pârâta SC A. SA.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat curtea de apel a constatat că, în ceea ce o priveşte pe pârâta A. SA, cauza s-a mai judecat, o instanţă de judecată apreciind asupra pretenţiilor apelanţilor-reclamanţi din prezenta cauză în dosarul penal nr. x/260/2012 al Judecătoriei Moineşti, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr.268/2013.
Reţinând că, potrivit art.431 C.proc.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect şi verificând acţiunea civilă în dosarul penal menţionat, instanţa de apel a constatat că există identitate de părţi, de obiect şi de cauză cu cele din prezenta cauză, în speţă solicitându-se repararea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a exploziei produse în locuinţa acestora în noaptea de 7/8.12.2010, în contradictoriu cu pârâta A. SA.
Criticile privitoare la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune au fost găsite fondate de instanţa de apel care a reţinut că, potrivit art. 8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Astfel, s-a considerat că este adevărat că explozia s-a produs la 7/8.12.2010 şi că părţile civile au dat declaraţii la data de 1.03.2011 când au cunoscut situaţia de fapt, însă la acea dată au apreciat că persoana care răspunde de pagubă este A. SA, aspect care nu s-a confirmat în raport de cele reţinute prin sentinţa penală. Prin urmare, s-a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă în raport de alte persoane de la data soluţionării deciziei definitive a cauzei penale întrucât la acel moment apelanţii-reclamanţi au cunoscut că A. SA nu este autorul faptei.
Apelul incident a fost admis cu motivarea că apelanţii-pârâţi au invocat la judecata în fond, prin întâmpinare, excepţia reiterată prin motivul de apel, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Preşedintelui Consiliului Judeţean Bacău şi a Judeţului Bacău, asupra căreia tribunalul nu s-a pronunţat.
Cercetând recursul din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform încadrării criticilor expuse în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 3 şi 8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958.
Astfel, recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeş, prin primar, împotriva deciziei nr. 666/2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, pune în discuţie interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora: “Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”
În vreme ce recurenta-pârâtă a susţinut că în speţă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai târziu la data de 1.03.2011, dată la care intimaţii-reclamanţi s-au constituit părţi civile în dosarul penal care a fost deschis ca urmare a producerii exploziei care reprezintă sursa prejudiciului invocat de aceştia, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data soluţionării, prin decizie definitivă, a cauzei penale în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva A. SA, deoarece numai de la acel moment reclamanţii au cunoscut că A. SA nu este autorul faptei cauzatoare de prejudiciu.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/ 1958, termenul de prescripţie extinctivă are o durată de trei ani şi curge, în ceea ce priveşte repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, cunoaşterea pagubei şi cunoaşterea persoanei care se face vinovată de producerea acesteia sunt două elemente distincte care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a determina curgerea termenului de prescripţie.
În speţă, la data la care s-au constituit părţi civile în dosarul penal, intimaţii-reclamanţi au cunoscut existenţa pagubei, aspect care nu este contestat.
În condiţiile particulare ale cauzei rezultate din instrumentarea din oficiu de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti a dosarului penal nr. x/260/2012, dosar în care a fost întocmit rechizitoriu nr. x/P/2010, prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a A. SA, pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă faţă de părţile vătămate D. şi F., distrugere din culpă şi omisiunea de a raporta imediat orice accident major, dacă a fost de natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală, pretenţiile care au format obiectul laturii civile nu puteau fi îndreptate decât împotriva A. Nu se poate însă considera că data de 1.03.2011 (dată la care intimaţii-reclamanţi s-au constituit părţi civile în dosarul penal) reprezintă momentul la care intimaţii-reclamanţi au cunoscut şi pe cel responsabil de producerea prejudiciului.
În acest sens se constată că prin sentinţa penală nr.268 din 27.05.2013, pronunţată de Judecătoria Moineşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.156 din 31.01.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, s-a reţinut că inculpatei A. SA nu i se poate imputa vreo acţiune sau inacţiune care să fi dus la producerea exploziei, aceasta fiind achitată în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 184 alin.(1) şi (3), art. 184 alin.(2) şi 4 şi art. 219 alin.(1) C.pen., constatându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
Prin aceeaşi sentinţă penală s-a reţinut şi faptul că în legătura cu unul dintre elementele care au contribuit la producerea exploziei, respectiv alunecările de teren din anul 1992, autorităţile locale nu au luat nicio măsură, precum şi faptul că evacuarea persoanelor din zonă nu putea fi dispusă de o persoană juridică de drept privat, ci de autorităţile publice locale.
Înalta Curte subliniază că este corectă susţinerea recurentei-pârâte în sensul că aceasta nu a fost parte în procesul penal. Prin urmare, prin hotărârea penală menţionată nu s-a stabilit vinovăţia sa în producerea exploziei, acest lucru urmând a face obiectul cercetării judecătoreşti cu prilejul reluării judecăţii la Tribunalul Bacău; însă, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în circumstanţele particulare ale cauzei, în cauză nu se poate face abstracţie de aspectele sus-menţionate din hotărârea penală.
În consecinţă, intimaţii-reclamanţi, pe de o parte, nu aveau posibilitatea de a exercita concomitent mai multe acţiuni civile pentru repararea aceluiaşi prejudiciu, iar, pe de altă parte, cauzele complexe ale producerii exploziei au fost stabilite pe baza unui probatoriu specific în dosarul penal.
Cum persoana vinovată de producerea prejudiciului nu se poate determina în lipsa elementelor care au reprezentat cauza producerii exploziei în discuţie, iar prin hotărârea penală definitivă au fost identificate drept cauză şi alunecările de teren din anul 1992, eveniment în legătură cu care instanţa penală a menţionat o serie de obligaţii care revin autorităţilor locale, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se, ca moment la care intimaţii-reclamanţi au cunoscut sau trebuiau să cunoască pe cel care răspunde de pagubă în sensul art. 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, la data de 31.01.2014, data soluţionării, prin decizia penală nr.156 din 31.01.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, a recursurilor declarate împotriva sentinţei penale nr.268 din 27.05.2013, pronunţată de Judecătoria Moineşti.
În ceea ce priveşte criticile prin care recurenta-pârâtă a arătat că în speţă nu s-a făcut dovada vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, Înalta Curte reţine că sunt lipsite de relevanţă întrucât instanţa de apel nu a admis apelul declarat de reclamanţi pentru un asemenea considerent; în speţă, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu a început să curgă anterior datei de 31.01.2014, dată la care, prin hotărâre penală definitivă, intimaţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de împrejurarea că A. SA nu este autorul faptei ilicite; or, cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 14.05.2015 se situează înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani.
Existenţa unui alt dosar cu obiect similar, dar având alte părţi (nr. x/110/2012), invocat de recurenta-pârâtă cu titlu de exemplu, ca şi o pretinsă cerere de acordare de despăgubiri adresată de intimaţii-reclamanţi autorităţii locale pe fondul unui protest, ulterior momentului exploziei, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în recurs.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., în temeiul dispoziţiilor art.496 alin.(1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.