Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe. Drumuri publice
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra siguranţei publice. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
Indice alfabetic: Drept penal
- conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
C. pen., art. 336
Conducerea pe drumurile din interiorul porturilor maritime a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) C. pen., întrucât drumurile din interiorul porturilor maritime constituie „drumuri publice”, în sensul art. 6 pct. 14 din O. U. G. nr. 195/2002, reprezentând căi de comunicaţie terestră special amenajate pentru traficul pietonal şi rutier, deschise circulaţiei publice.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 254/RC din 20 iunie 2017
Prin sentinţa nr. 356 din 25 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa, Secţia penală, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută în art. 336 alin. (1) C. pen. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în baza art. 92 alin. (1) C. pen., s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani. În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., a fost obligat inculpatul să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Potrivit art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii la una din următoarele unităţi: societatea B. sau Serviciul Public de Gospodărire Comunală C., pe o perioadă de 60 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.
Prin decizia nr. 1255/P din 8 decembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile formulate de procuror şi apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 356 din 25 martie 2016 a Judecătoriei Constanţa.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat prezentul recurs în casaţie inculpatul A.
Prin încheierea din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 1255/P din 8 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Examinând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Examinarea efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate decât cele limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Această limitare a recursului în casaţie doar la anumite probleme de drept nu îngrădeşte accesul la justiţie prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia şi-a putut susţine toate apărările, atât în fapt, cât şi în drept. Instanţa europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant; ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăşi existenţa ei (Vilvarajah şi alţii c. Regatului Unit).
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.
Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”:
Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Recurentul inculpat a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, şi a motivat, în esenţă, că nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii, întrucât în mod greşit instanţa de apel a apreciat că drumurile din incinta portului Constanţa sunt drumuri deschise circulaţiei publice, deoarece acestea nu sunt cuprinse în anexele actualizate la Hotărârea Guvernului nr. 540/2000. De asemenea, a susţinut că art. 222 din Regulamentul portuar, potrivit căruia circulaţia pe drumurile tehnologice de incintă se efectuează în conformitate cu O. U. G. nr. 195/2002, nu poate produce efecte juridice, deoarece acest Regulament portuar nu a fost publicat în Monitorul Oficial.
Examinând recursul în casaţie, se constată că în cuprinsul acestuia se formulează critici cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului sub aspectul elementului material, în sensul că nu a condus un vehicul pe drumul public.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, pentru săvârşirea infracţiunii de „conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe” prevăzută în art. 336 alin. (1) C. pen. Prin sentinţa penală nr. 356 din 25 martie 2016, Judecătoria Constanţa a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) C. pen. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, iar în baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 92 alin. (1) C. pen. stabilind un termen de supraveghere de 2 ani, soluţie ce a fost menţinută prin respingerea apelurilor procurorului şi inculpatului, ca nefondate, prin decizia penală nr. 1255/P din 8 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului constă în aceea că, la data de 26 noiembrie 2014, a condus în incinta portului Constanţa ansamblul auto încărcat cu cereale, având o îmbibaţie alcoolică de 2,20 g/l alcool pur în sânge, respectiv 1,95 g/l alcool pur în sânge, conform Buletinului de Analiză Toxicologică Alcoolemie din data de 5 decembrie 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta inculpatului, care a condus în incinta portului Constanţa un ansamblu auto, având o îmbibaţie alcoolică de 2,20 g/l alcool pur în sânge, respectiv 1,95 g/l alcool pur în sânge realizează elementul material al infracţiunii, iar legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă în cauză din materialitatea faptei, aceasta din urmă constând în atingerea adusă relaţiilor sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi crearea unei stări de pericol din cauza aflării pe drumurile publice.
Susţinerea apărării în sensul că nu ar fi condus pe un drum public este contrazisă de dispoziţiile art. 6 pct. 14 din O. U. G nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care definesc drumul public ca fiind orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile care sunt închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în acord cu instanţele anterioare, ca fiind relevantă în cauză adresa emisă de Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime” S.A. Constanţa, în care se precizează că în conformitate cu prevederile art. 222 alin. (1) din Regulamentul portuar al porturilor maritime româneşti aflate în administrarea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” S.A. Constanţa în vigoare de la 22 noiembrie 2012 „drumurile aflate în interiorul porturilor sunt drumuri tehnologice de incintă, circulaţia pe aceste drumuri efectuându-se în conformitate cu prevederile prezentului regulament, O. U. G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, precum şi a celorlalte prevederi legale.” De asemenea, conform prevederilor din Regulamentul portuar al porturilor maritime româneşti aflate în administrarea Companiei Naţionale, pe data de 26 noiembrie 2014, autovehiculele care se deplasau pe arterele de circulaţie din portul Constanţa se supuneau prevederilor O. U. G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
De asemenea, şi Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, la art. 3, prevede că din punct de vedere al destinaţiei drumurile se împart în: drumuri publice - drumuri de utilitate publică şi/sau de interes public destinate circulaţiei rutiere şi pietonale, în scopul satisfacerii cerinţelor generale de transport ale economiei, ale populaţiei şi de apărare a ţării; acestea sunt proprietate publică şi sunt întreţinute din fonduri publice, precum şi din alte surse legal constituite. Art. 4 prevede că din punct de vedere al circulaţiei drumurile se împart în drumuri deschise circulaţiei publice, care cuprind toate drumurile publice şi acele drumuri de utilitate privată care asigură, de regulă, accesul nediscriminatoriu al vehiculelor şi pietonilor; drumuri închise circulaţiei publice, care cuprind acele drumuri de utilitate privată care servesc obiectivelor la care publicul nu are acces, precum şi acele drumuri de utilitate publică închise temporar circulaţiei publice.
Faţă de critica apărării în sensul că Regulamentul portuar al porturilor maritime româneşti aflate în administrarea Companiei Naţionale „Administraţia Porturilor Maritime” S.A. Constanţa nu era publicat în Monitorul Oficial, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar că prin Ordinul nr. 636/2010, publicat în Monitorul Oficial, s-a instituit obligativitatea în sarcina porturilor de a-şi întocmi un regulament portuar propriu, iar acest ordin prevede în anexa sa, la Capitolul VII, faptul că porturile trebuie să reglementeze accesul şi circulaţia în port.
În sfârşit, se mai constată că Regulamentul de exploatare a porturilor maritime („Regulamentul portuar”) - aşa cum se menţionează în preambul - a fost întocmit în conformitate cu art. 24 alin. (2)-(5) din O. G. nr. 22/1999.
În consecinţă, este neîntemeiată critica recurentului în sensul că norma de drept nu era previzibilă, nu era cunoscută ori nu era clară.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constata că, în cauză, în mod corect au reţinut instanţa de fond şi instanţa de control judiciar că acţiunea inculpatului care a condus în incinta portului Constanţa se circumscrie noţiunii de „drum public”, în sensul O. U. G. nr. 195/2002, fiind o cale de comunicaţie terestră special amenajată, fiind deschisă circulaţiei publice, ce are căi special amenajate pentru traficul pietonal şi rutier.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta astfel cum a fost reţinută de ambele instanţe întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzută în art. 336 alin. (1) C. pen., este prevăzută de legea penală, iar criticile formulate de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu sunt fondate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1255/P din 8 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.