Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Prescripție extinctivă. Efectul întreruptiv. Recunoașterea de datorie. Compensația.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic : prescripție extinctivă

                         -compensaţia

 

 

                                                            Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. 1, art. 17 alin 2

Pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă, recunoaşterea de datorie poate fi cuprinsă atât într-un act juridic unilateral al debitorului, cât şi într-un act juridic bilateral încheiat între debitor şi creditor.

În condiţiile în care compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate avea şi natură convenţională, rezultă că părţile care încheie o astfel de convenţie pornesc de la premisa că au atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor.

Astfel, prin încheierea unei convenţii de compensare operează efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, ca urmare a recunoaşterii de către părţile convenţiei a datoriilor lor reciproce.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 780 din 4 mai 2017

 

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia Comercială, la 02 octombrie 2009, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4.355.068,97 lei reprezentând contravaloarea energiei electrice livrate în luna august 2005, neachitată, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente facturii nr. 5589102/31.08.2005, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare la 18 noiembrie 2009, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 17 din 12 ianuarie 2011, Tribunalul Dolj, Secţia Comercială a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.355.068,97 lei, reprezentând contravaloarea energiei electrice neachitate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.197.132,30 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate la debitul principal până la data de 31 iulie 2009 şi, în continuare, până la data plăţii efective, fără a se depăşi cuantumul sumei de 4.355.068,97 lei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 73.644 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că între S.C. C. S.A., în calitate de cedent şi reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de cesionar, a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii nr. 20E/01.02.2003, astfel cum a fost prelungit prin ultimul act adiţional nr. 9 până la 31 decembrie 2005, în baza căruia au fost cesionate reclamantei drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractele menţionate în lista prezentată în anexele la acest contract.

Ca urmare a acestei cesiuni, reclamanta a emis factura fiscală nr. 5589102/31.08.2008, reprezentând contravaloarea energiei electrice furnizate în luna august 2005, către pârâta S.C. B. S.A. care este succesoarea în drepturi a S.C. C. S.A.

S-a constatat că între părţile în litigiu a fost încheiat ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006, ocazie cu care a intervenit o stingere parţială a obligaţiei de plată, respectiv doar pentru suma de 70.000 lei, cu privire la factura fiscală nr. 5589102/31.08.2008, iar potrivit extraselor de cont existente la dosar, respectiv ultimul extras de cont înregistrat la pârâtă sub nr. 7870/19.03.2008, rezultă că aceasta din urmă a recunoscut datoria în sumă de 4.355.068,97 lei pe care o avea faţă de reclamantă la 31 octombrie 2007, reprezentând contravaloarea energiei electrice ce face obiectul facturii fiscale nr. 5589102/31.08.2008.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanţă a apreciat că această excepţie este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, prin ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006 a avut loc o stingere parţială a obligaţiei, iar pe de altă parte, pârâta a recunoscut datoria în cuantum de 4.355.068,97 lei pe care o avea faţă de reclamantă, conform extraselor de cont aflate la dosar, astfel încât a operat efectul întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive în baza dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la susţinerea pârâtei din cuprinsul întâmpinării, în sensul că a operat stingerea datoriei în baza art. 3 alin. 7 din O.U.G. nr. 114/2003, prima instanţă a înlăturat-o, ca nefondată, având în vedere că pârâta a confirmat, prin extrasele de cont existente la dosar, faptul că are o datorie faţă de reclamantă, iar ultima sumă recunoscută ca debit era de 4.355.068,97 lei.

În baza probatoriului administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ. din 1864 şi a prevederilor art. 13 din contractul nr. 590/2005, contract care se regăseşte printre contractele cesionate şi menţionate în  anexa nr. 10 la contractul de cesiune, prevederi conform cărora, valoarea totală a penalităţilor nu poate depăşi valoarea sumei datorate, prima instanţă a constatat că sunt întemeiate pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 4.355.068,97 lei, reprezentând contravaloarea energiei electrice livrate şi neachitate, precum şi la plata sumei de 2.197.132,30 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate la debitul principal până la 31 iulie 2009 şi, în continuare, până la data plăţii efective, cu condiţia ca valoarea totală a penalităţilor să nu  depăşească valoarea debitul principal de 4.355.068,97 lei, sume al căror  cuantum a fost verificat de expertul care a efectuat expertiza contabilă în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 17 din 12 ianuarie 2011 a Tribunalului Dolj, Secţia Comercială, a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând suspendarea executării sentinţei apelate până la soluţionarea irevocabilă a cererii şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 20 ianuarie 2017, apelanta S.C. B. S.A., prin apărător ales, a învederat instanţei de apel că, faţă de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 911 din 19 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/3/2014, referitor la incidenţa şi efectele art. 3 şi art. 7 din O.U.G. nr. 114/2003, înţelege să mai susţină doar primul motiv de apel, respectiv acela privitor la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond.

Prin decizia nr. 47/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă  S.C. B. S.A., împotriva sentinţei nr. 17 din 12 ianuarie 2011, pronunţate de Tribunalul Dolj, Secţia Comercială, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că pretenţiile invocate prin cererea de chemare în judecată decurg din factura fiscală nr. 5589102/31.08.2005, intimata-reclamantă invocând, în raport de momentul introducerii acţiunii – 02 octombrie 2009, faptul intervenirii unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă prin plata parţială a debitului consemnat în această factură fiscală, urmare a încheierii Ordinului de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006 şi prin extrasele de cont din 31 octombrie 2005, 05 decembrie 2006, 28 noiembrie 2007 şi 17 martie 2008.

Instanţa de apel a apreciat că reprezintă o recunoaştere a datoriei un act al debitorului, respectiv o acţiune a acestuia prin care renunţă la poziţia sa de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ.

În aceste condiţii, s-a apreciat că o plată parţială a debitului constituie un act prin care debitorul recunoaşte existenţa acestuia, esenţial pentru constatarea efectului întreruptiv al prescripţiei fiind recunoaşterea în sine a datoriei, iar nu a cuantumului acesteia.

Astfel, instanţa de apel a statuat că este nefondată susţinerea apelantei-pârâte privitoare la caracterul echivoc al recunoaşterii urmare a plăţii doar parţiale a debitului pretins, nefiind necesară o plată totală a debitului pentru ca termenul de prescripţie să fie întrerupt, atât timp cât atitudinea debitorului plătitor care prin plata făcută îşi părăseşte poziţia pasivă faţă de pretenţiile creditorului său este aceea care determină efectul întreruperii curgerii prescripţiei.

Apreciind, aşadar, că este corectă constatarea potrivit căreia plata parţială efectuată prin ordinul de compensare din 26 octombrie 2006 constituie o recunoaştere a debitului de natură să întrerupă termenul de prescripţie extinctivă şi reţinând că de la momentul acestei compensări curge un nou termen de prescripţie, Curtea de Apel Craiova a statuat că, prin raportare la momentul introducerii cererii – 02 octombrie 2009, acţiunea intimatei-reclamante nu este prescrisă.

În ceea ce priveşte invocarea extraselor de cont anterior menţionate, ca recunoaşteri ulterioare şi succesive a debitului pretins, instanţa de apel, observând conţinutul lor, a constatat că acestea poartă semnătura directorului apelantei-pârâte, acesta confirmând debite ce cuprind şi pe acela rezultând din factura fiscală invocată de către intimata-reclamantă ca temei al pretenţiilor sale.

În privinţa acestor extrase de cont, având ca efect întreruperea prescripţiei şi curgerea unui nou termen de prescripţie, Curtea de Apel Craiova a statuat că nu se poate susţine că aceste recunoaşteri nu şi-au produs efectul datorită împlinirii prescripţiei, susţinerile apelantei-pârâte privitoare la lipsa efectului întreruptiv al prescripţiei pentru extrasele de cont prezentate de către intimata-reclamantă fiind de asemenea nefondate.

Împotriva deciziei nr. 47/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă a formulat recurs pârâta S.C. D. S.A. (fostă S.C. B. S.A.) prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării, în tot, a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 274, art. 299 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că întocmirea Ordinului de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006 şi operarea acestuia în contabilitatea părţilor nu reprezintă o recunoaştere de datorie în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În sprijinul acestei susţineri, s-a învederat că părţile în litigiu au înţeles să stingă datoriile, cu excepţia sumei vizate de O.U.G. nr. 114/2003 pentru care au avut reprezentarea că este stinsă prin efectul legii, urmând ca părţile, împreună cu alte entităţi (E. şi Ministerul Finanţelor), să parcurgă anumite formalităţi care să se finalizeze printr-un document ce ar putea permite şi stingerea din punct de vedere scriptic, în contabilitate.

Cu privire la compensarea sumei de 70.000 lei, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta se referă la o sumă care excede sumei vizate de prezentul litigiu şi cum recunoaşterea de datorie trebuie să fie pură şi simplă, adică neafectată de vreo rezervă, precum cea anterior descrisă, rezultă că întocmirea ordinului de compensare şi operarea acestuia în contabilitatea părţilor nu echivalează cu o recunoaştere de datorie.

Astfel, s-a arătat că simpla plată a unei părţi din datorie nu produce efectul întreruptiv de prescripţie deoarece, fiind echivocă, nu are valoarea unei recunoaşteri integrale a datoriei, ci reprezintă doar stingerea parţială a unei datorii, cât timp cuantumul ei nu este recunoascut în chip neîndoielnic de debitor.

Totodată, prin cererea de recurs s-a arătat că Ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006 nu a fost semnat de niciun reprezentant al societăţii recurente, în dreptul ambelor părţi figurând semnătura doamnei F.  care nu era nici măcar angajata acestei societăţi la acea vreme, astfel încât în absenţa consimţământului dat prin reprezentantul său legal, respectivul ordin de compensare nu produce efectele unei recunoaşteri de datorie.

În plus, s-a învederat că recunoaşterea de datorie trebuie să fie un act unilateral de voinţă al emitentului, cerinţă care nu se confirmă cu privire la ordinul de compensare care are natura unui act juridic bilateral.

Totodată, s-a arătat că nici semnarea extraselor de cont nu s-a făcut în sensul unei recunoaşteri de datorie, ci strict din considerente de inventariere contabilă având în vedere că potrivit Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv aprobate prin Ordinele MFP nr. 1753/2004 şi nr. 2861/2009, extrasul de cont serveşte la comunicarea şi solicitarea de la debitor a sumelor pretinse, rămase neachitate, provenite din relaţii economico-financiare şi ca instrument de conciliere prearbitrală.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a învederat că nici chiar directorul general nu ar fi putut angaja societatea recurentă faţă de societatea intimată printr-un act juridic cu privire la o valoarea egală sau mai mare de 1.000.000 Eur, deoarece potrivit art. 18 din actul constitutiv al celei dintâi societăţi, aceste acte juridice, încheiate între părţi afiliate, erau de competenţa exclusivă a consiliului de administraţie.

Astfel, în condiţiile în care societatea intimată este considerată o persoană juridică afiliată societăţii recurente, rezultă că cea dintâi societate cunoştea limitele de competenţă ale semnatarilor extraselor de cont, precum şi atribuţiile angajaţilor celei din urmă societăţi.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă S.C. A. S.A., s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin apărările formulate, s-a arătat, în esenţă, că din Ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006, ce are pe verso semnătura şi ştampila reprezentantului legal al iniţiatorului de compensare, şi anume a societăţii C. S.A., rezultă că o parte din factura nr. 5589102/31.08.2005 a fost compensată, fapt pentru care termenul de prescripţie a fost întrerupt la data semnării acestui ordin, respectiv la 26 octombrie 2006.

Totodată, intimata-reclamantă a învederat că prin confirmarea extraselor de cont din 31 octombrie 2005, 5 decembrie 2006, 28 noiembrie 2007 şi 17 martie 2008, în care a fost menţionată în mod expres factura ce face obiectul litigiului, recurenta-pârâtă a recunoscut datoria, recunoaştere care a întrerupt termenul de prescripţie extinctivă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. (fostă S.C. B. S.A.) este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Textul de lege anterior evocat sancţionează hotărârea pronunţată în lipsa unui temei legal sau cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii de drept substanţial.

Din analiza criticilor formulate prin cererea de recurs, se constată că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită normelor de drept prevăzute la art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora, „prescripţia se întrerupe: prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”.

Cazul de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de textul de lege anterior evocat vizează situaţia în care debitorul recunoaşte expres sau tacit dreptul subiectiv civil al creditorului său.

Se constată că pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă, recunoaşterea de datorie poate fi cuprinsă atât într-un act juridic unilateral al debitorului, cât şi într-un act juridic bilateral încheiat între debitor şi creditor.

În condiţiile în care compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate avea şi natură convenţională, rezultă că părţile care încheie o astfel de convenţie pornesc de la premisa că au atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor.

Astfel, prin încheierea unei convenţii de compensare operează efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, ca urmare a recunoaşterii de către părţile convenţiei a datoriilor lor reciproce.

Prin raportare la aceste consideraţii, se constată că între părţile din prezenta cauză a fost încheiat Ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006, în temeiul căruia a intervenit o stingere parţială a obligaţiei recurentei-pârâte faţă de intimata-reclamantă, respectiv pentru suma de 70.000 lei.

Se reţine că prin încheierea ordinului de compensare anterior evocat, recurenta-pârâtă a recunoscut în mod implicit datoria aferentă facturii fiscale nr. 6132800/26.10.2006, în cuantum de 4.355.068,97 lei, pe care o avea faţă de intimata-reclamantă, producându-se astfel efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului material la acţiune prevăzut de dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la criticile din cererea de recurs, în sensul că părţile din prezentul litigiu au înţeles să stingă datoriile, cu excepţia sumei vizate de O.U.G. nr. 114/2003 pentru care au avut reprezentarea că este stinsă prin efectul legii, se constată că prin intermediul acestor critici, în realitate, recurenta-pârâtă pune în discuţie însăşi valabilitatea convenţiei de compensare a datoriilor, fiind invocată în mod implicit falsa reprezentare a împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea Ordinului de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006.

Având în vedere că pârâta nu a formulat, pe cale reconvenţională, o cerere având ca obiect anularea Ordinului de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006, prin care să invoce în faţa primei instanţe cauza de anulare anterior evocată, rezultă că manifestarea sa de voinţă exprimată la încheierea ordinului de compensare produce efecte juridice depline, inclusiv cel de recunoaştere a datoriei sale faţă de reclamantă.

În condiţiile în care dispoziţiile art. 294 prin raportare la cele ale art. 316 C. proc. civ. prevăd că în căile de atac nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu pot fi formulate cereri noi, criticile anterior menţionate vor fi înlăturate, ca fiind formulate cu depăşirea limitelor învestirii primei instanţe.

Cu privire la critica din cererea de recurs, în sensul că simpla plată a unei părţi din datorie nu are efect întreruptiv de prescripţie deoarece, fiind echivocă, nu are valoarea unei recunoaşteri integrale a datoriei, conducând doar la stingerea parţială a unei datorii, cât timp cuantumul ei nu este recunoscut în chip neîndoielnic de către debitor, se reţine că această critică este nefondată, întrucât pentru constatarea efectului întreruptiv de prescripţie este necesară recunoaşterea în sine a datoriei, iar nu a cuantumului acesteia.

Astfel, argumentul recurentei-pârâte nu poate fi primit întrucât, în cazul unei plăţi integrale a datoriei, nici nu s-ar mai pune în discuţie chestiunea stingerii dreptului material la acţiune, ci chiar stingerea datoriei prin plată.

Referitor la critica prin care recurenta-pârâtă a arătat că Ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006 nu a fost semnat de niciun reprezentant al acesteia, întrucât în dreptul ambelor părţi se află semnătura doamnei F. care nu era nici măcar angajata societăţii recurente în acea perioadă, lipsind astfel consimţământul reprezentantului legal al societăţii debitoare, se constată că prin intermediul acestei critici sunt antamate chestiuni de fapt care presupun reevaluarea materialului probator aflat la dosarul cauzei, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.

Având în vedere caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, critica de netemeinicie anterior evocată va fi înlăturată, neputând fi analizată în prezenta etapă procesuală.

Critica din cererea de recurs prin care s-a arătat că recunoaşterea de datorie trebuie să fie un act unilateral de voinţă al emitentului, cerinţă care nu se confirmă în raport de ordinul de compensare ce reprezintă un act juridic bilateral nu poate fi primită, având în vedere considerentul prin care s-a reţinut că recunoaşterea de datorie poate fi cuprinsă atât într-un act juridic unilateral al debitorului, cât şi într-un act juridic bilateral încheiat între debitor şi creditor.

În condiţiile în care întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune s-a produs la data încheierii Ordinului de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006, devin incidente atât dispoziţiile art. 17 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, „după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie”, cât şi dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc că termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Având în vedere că Ordinul de compensare seria B nr. 6132800 a fost încheiat la 26 octombrie 2006, iar reclamanta S.C. A. S.A. a formulat cererea de chemare în judecată la 02 octombrie 2009, deci înainte de împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, se constată că în prezenta cauză nu a intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Astfel, în condiţiile în care s-a stabilit deja că prin încheierea Ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26.10.2006 s-a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripţie extinctivă, acţiunea fiind introdusă înaintea împlinirii noului termen de prescripţie, se constată că nu se mai impune examinarea şi a criticilor din cererea de recurs referitoare la extrasele de cont cu privire la care prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că semnarea lor a condus la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, întrucât cercetarea acestor critici nu ar putea influenţa soluţia care se impune a fi pronunţată în prezentul recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. (fostă S.C. B. S.A.), ca nefondat.