Decizia nr. 919/2017
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2011 reclamanții A. București, B. și C., prin mandatar B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București prin primarul general, Primăria Municipiului București prin primarul general ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 477.720 euro (echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plații) reprezentând lipsa de folosință în perioada 01 mai 2008 - 01 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamanților situat în București, sectorul 1, precum și obligarea pârâților la plata unei chirii viitoare în cuantum de 13.270 euro/lună (1 euro/mp/luna). Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1075-1077 C. civ., art. 998-999 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României.
Prin sentința civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Municipiul București prin primar general la plata către reclamanți a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013 și la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 5000 lei reprezentând onorariu de expert.
În pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut că reclamantei A. București și numiților D. și E. li s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot 30 situat în intravilanul Municipiului București, sectorul 1, în suprafață de 13.270 mp în baza titlului de proprietate eliberat de Prefectura Municipiului București la data de 15 aprilie 2002 în baza Ordinului prefectului nr. 244 din data de 15 aprilie 2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar și art. 34 din Legea nr. 1/2000 și a procesului verbal eliberat la data de 21 mai 2002 de Primăria sectorului 1 București.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 141 la data de 01 februarie 2005 de către B.N.P., F., D. i-a vândut reclamantei B. cota indiviză de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4 976,25 mp. E. a decedat și a fost moștenită de către reclamantul C. așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 14 aprilie 2003 și din certificatul de moștenitor suplimentar, ambele eliberate de B.N.P., F.
Potrivit adresei din 17 octombrie 2008, Planul urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 încadrează suprafața de teren de 13.270 mp situat în sector 1, în zona spațiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice, zonă în cadrul căreia sunt admise numai funcțiunile de spațiu plantat public.
Pentru a putea deroga de la prevederile Planului Urbanistic General, prin schimbarea folosinței și destinației terenului, în vederea edificării unui imobil, reclamanții au întocmit prin intermediul G., Planul urbanistic zonal „sector 1, București” potrivit căruia suprafața actuală a spațiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4.000 mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcții (5.300 mp) și alei, terase și parcaje (3.970 mp). În vederea aprobării ulterioare a Planului Urbanistic Zonal de mai sus, reclamanții au obținut avizul favorabil de urbanism din 14 mai 2003 a cărui valabilitate a fost stabilită de emitent la 5 ani, până la data de 14 mai 2008, fără însă ca între timp planul să fie aprobat de Consiliul General al Municipiului București. Ulterior, prin sentința civilă nr. 3385 din 3 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, definitiva și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 539 din 26 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru Planul Urbanistic Zonal „sector 1”. Prin Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au admis recursurile declarate de reclamanții din prezenta cauză împotriva sentinței civile nr. 1435 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, a fost modificată în tot sentința, fiind obligată pârâta Autoritatea Regională pentru Protecția Mediului București să emită avizul de mediu pentru Planul Urbanistic Zonal - Birouri, locuințe cu privire la imobilul situat în sector 1, București.
Reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului București - Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Direcției Asistență Tehnică și Juridică a Consiliului General al Municipiului București emiterea hotărârii de aprobare a Planului Urbanistic Zonal pentru imobilul litigios însă proiectul de hotărâre nu a fost adoptat pe motiv ca terenul în discuție, în conformitate cu Planul Urbanistic General capitalei, este încadrat în zona V1-a zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat.
Ca atare, Tribunalul a reținut că, în pofida demersurilor întreprinse de către reclamanți aceștia nu și-au putut exercita atributele dreptului de proprietate, fiind limitată de Planul Urbanistic General actual la a utiliza terenul potrivit funcțiunilor de spațiu plantat public. Astfel, prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață, se poate reține existența unei ingerințe în dreptul exclusiv de proprietate al reclamanților, care datorită restrângerii excesive a posibilității de exercitare (în condițiile în care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio modalitate de valorificare), echivalează cu o privare de proprietate, expropriere în fapt a reclamanților fără a exista o justă și prealabilă despăgubire.
Instanța de fond a reținut că deși dispozițiile vizând interzicerea schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerii suprafețelor acestora ori strămutării lor, indiferent de regimul juridic al acestora este impusă de un interes general pentru apărarea căruia statul are competența de a reglementa folosința unor bunuri proprietate privată, totuși se impune păstrarea unui just echilibru între protejarea intereselor implicate în cauză.
Apărarea pârâtei în sensul că nu există o privare de proprietate pentru că dreptul de proprietate al reclamanților nu este în prezent contestat a fost înlăturată ca neîntemeiată, întrucât privare de proprietate nu presupune contestarea dreptului, ci și imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate. Practic, reclamanții, deși au redobândit proprietatea unui bun imobil, acest lucru nu a produs niciun efect întrucât acest teren nu poate fi folosit nici de aceștia în mod direct, și nici nu le poate aduce venituri prin transmiterea folosinței către alte persoane datorită interdicției construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață.
Prin interdicțiile indicate, bunul pe care îl dețin reclamanții devine gol de conținut putând fi folosit numai pentru asigurarea funcțiunilor de spațiu plantat public, afirmațiile pârâtei în sensul că proprietarul poate dispune liber de bunul său în sensul utilizării, ipotecării, donării, vânzării, cedării sau transmiterii pe cale succesorală nefiind valide atâta vreme cât oricare dintre operațiunile indicate ar privi un drept precar de proprietate, care, dacă ar putea fi transmis, transmiterea s-ar face la un preț inferior prețului unuia similar neafectat de interdicții. Astfel, interdicția de construire, pierderea posibilității de a vinde imobilele în condiții normale de piață, deși lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune de bunurile lor și de a le folosi, sunt totuși în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita.
Având în vedere argumentele expuse, instanța de fond a reținut că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că interdicția schimbării destinației terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, deși neamenajat ca spațiu verde este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Sub acest aspect, Tribunalul a reținut ca valide argumentele folosite de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în cadrul Deciziei civile nr. 2489 din 30 noiembrie 2009, irevocabilă. Astfel, bunul proprietatea reclamanților este inclus în zona spațiilor publice cu acces nelimitat, iar cele două situații nu pot coexista. Folosință publică a bunului, accesul nelimitat al publicului la bunul respectiv face imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
O privare de proprietate aparținând celei de-a doua norme nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, pe care Tribunalul a reținut-o prin raportare la faptul că interdicțiile tind la ocrotirea și garantarea dreptului la un mediu sănătos, prevăzut de art. 35 din Constituție. În plus, orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă criteriului proporționalității. O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (între altele, cauza Sporrong și Lonnroth, paragraful 69). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, fiind necesar să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare a prejudiciului.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare efectuat în cauză, Tribunalul reține că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013, criteriul proporționalității ar fi respectat, motiv pentru care urmează a admite în parte acțiunea în acest sens.
În acest sens, instanța de fond a avut în vedere varianta 1 reținută de expertul desemnat în cauză, față de care părțile nu au înțeles să formuleze obiecțiuni, prin care s-a evaluat contravaloarea lipsei de folosință prin simpla închiriere a terenului needificat, dar cu potențial edificabil conform parametrilor urbanistici specifici zonei.
Tribunalul a înlăturat variantele 2 și 3 ale raportului de expertiză ce presupun edificarea și vânzarea terenului și edificiului sau edificarea și exploatarea terenului și edificiului prin închiriere întrucât prejudiciul acoperit nu trebuie să fie unul eventual, iar în speță nu s-au făcut probe sub aspectul deținerii disponibilităților bănești în vederea efectuării investițiilor ce constituie ipoteza variantelor 2 și 3 avute în vedere de expert și nici a celorlalte variabile implicate de edificarea terenului, vânzarea sau închirierea edificiului.
Instanța de fond a respins, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților de obligare a pârâtei la plata contravalorii de folosință și pe viitor, în condițiile în care prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual în condițiile în care pot interveni schimbări în situația juridică a terenului.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâții au fost obligați la plata către reclamanți a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, la data de 12 noiembrie 2013 au declarat apel reclamanții A. București, B. și C., iar la 13 noiembrie 2013 pârâtul Municipiul București prin primarul general.
Prin Decizia nr. 305/A din 11 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul București, reprezentat prin primarul general împotriva sentinței civile nr. 1352 din 19 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și a admis apelul formulat de apelanții A. din cadrul Universității București, B. și C., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 13.270 mp, situat în București, sector 1, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20 iunie 2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Apelantul-pârât a fost obligat la plata sumei de 2503 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți B. și C.
Instanța de apel a avut în vedere că apelantul-pârât a contestat însăși întrunirea în cauză a condițiilor antrenării răspunderii sale, aspecte care au fost analizate cu prioritate față de cele care vizează numai întinderea răspunderii.
Relativ la criticile privind îndeplinirea cerințelor angajării răspunderii pârâtului, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a făcut o amplă și corectă expunere a situației de fapt, semnalând cu titlu suplimentar împrejurarea că, la data preluării de către stat a imobilului în litigiu, acesta nu avea afectațiunea specială (spațiu verde) existentă în prezent.
Totodată, s-a reținut că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.
Curtea a constatat fondate susținerile apelantului-pârât referitoare la neîntrunirea în cauză a unora dintre elementele răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., cu referire la inexistența unei fapte ilicite și, implicit, a vinovăției pârâtului, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu, impus potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 și măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanți, respectă prevederile O.U.G. nr. 195/2005.
Ceea ce nu a observat apelantul-pârât este faptul că hotărârea primei instanțe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale decurgând din prevederile art. 998-999 C. civ. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Fără a face trimitere expresă la aceste prevederi constituționale, tribunalul a făcut aplicarea lor. Astfel, în condițiile în care reclamanții pretindeau existența unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de legislația internă (art. 44 din Constituția României, art. 480 C. civ.), dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar obținerea unei reparații nu era posibilă în baza legii interne, instanța de apel a examinat cauza din perspectiva blocului reprezentat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene.
Instanța de apel a reținut calitatea reclamanților de titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în privința terenului litigios, imobil care, potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 a fost încadrat în zona spațiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice care permite numai funcțiunile de spațiu plantat public.
Aprecierea tribunalului, în sensul existenței unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților, rezultată din impunerea unui regim juridic impus de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 ce îngrădește opțiunea firească a proprietarilor de a construi pe terenul lor s-a reținut a fi corectă.
Contrar susținerilor apelantului, Curtea de Apel a apreciat că nu se află în prezența unei simple limitări a folosinței bunului, câtă vreme regimul juridic al acestuia îngrădește exercițiul tuturor atributelor dreptului de proprietate. Astfel, reclamanții sunt împiedicați să folosească bunul potrivit propriilor interese și să îi culeagă fructele, atât prin destinația acestuia de spațiu cu acces public nelimitat, cât și prin funcțiunea restrânsă permisă de lege. În aceste condiții, exercițiul atributului dispoziției devine iluzoriu întrucât, deși nu a fost scos în mod formal din circuitul civil, bunul nu mai poate participa în mod efectiv și eficient la acest circuit, în condiții normale de piață, aspect corect sesizat de prima instanță.
În condițiile arătate, este legitimă concluzia tribunalului referitoare la existența unei privări de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere de fapt, circumstanțele cauzei fiind similare celor constatate și sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile în cauzele Vergu c. României, Sporrong și Lonnroth c. Suediei, James și alții c. Regatului Unit, Burghelea c. României, Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei.
În cauză, deși pârâtul nu a transformat terenul proprietatea reclamanților în parc public, i-a impus un regim juridic similar acestor parcuri, lăsând reclamanților numai posibilitatea teoretică de exercitate a atributelor dreptului lor de proprietate.
Constatând existența unei adevărate privări de proprietate a reclamanților, tribunalul a verificat, corespunzător cerințelor tezei a doua a primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului.
În cadrul acestui raționament, tribunalul a constatat în mod corect existența unei reglementări legale vizând interzicerea schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerii suprafețelor acestora ori strămutării lor, indiferent de regimul juridic al acestora, precum și cauza de utilitate publică a acestei reglementări, întrucât interdicțiile tind la ocrotirea și garantarea dreptului la un mediu sănătos, prevăzut de art. 35 din Constituție. Tribunalul a sancționat însă, prin hotărârea pronunțată, lipsa echilibrului just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului fundamental al reclamanților, apreciind în mod corect că sarcina disproporționată suportată de reclamanți se impune a fi compensată printr-o reparație rezonabilă.
Cu referire la criticile apelantului legate de nesocotirea principiului puterii lucrului judecat, Curtea a reținut că susținerile nu sunt întemeiate. Obiectul litigiului în care a fost pronunțată Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 nu l-a constituit acordarea de daune, ci obligarea Autorității Regionale pentru Protecția Mediului București să emită avizul pentru Planul Urbanistic Zonal cu privire la imobilul situat în, sector 1 București. Pe de altă parte considerentele invocate de apelantul pârât ale deciziei nu demonstrează faptul că instanța care a pronunțat-o a tranșat chestiunea acordării despăgubirilor „în situația în care limitele impuse reduc semnificativ posibilitatea practică de exercitare a dreptului reclamanților”, ci doar că s-a limitat a aprecia că „în lipsa unei exproprieri formale posibilitatea reclamanților de a obține despăgubiri în instanță este mai mult decât incertă, neexistând dispoziții legale exprese în acest sens și nici o practica judiciara care sa susțină o astfel de opinie".
Contrar susținerilor apelantului-pârât, în cauză este lipsită de relevanță împrejurarea că regimul juridic restrictiv al imobilului în litigiu exista la data emiterii titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 eliberat de Prefectura Municipiului București și putea fi cunoscut de reclamanți/autorii lor la acel moment, ca urmare a publicării în M. Of. al României a Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000. Astfel cum corect au arătat apelanții reclamanți, titlul lor de proprietate a fost emis în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate. La acel moment (ca de altfel și în prezent, conform Legii nr. 165/2013), regula în cadrul acestei proceduri o reprezenta restituirea în natură a terenurilor, excepțiile nefiind lăsate la aprecierea solicitanților. Așadar, beneficiarii titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 nu au avut un drept de opțiune între terenul în litigiu și un teren neafectat de restricții urbanistice.
În acord cu prima instanță, Curtea de apel a apreciat că reclamanții pot obține numai repararea unui prejudiciu cert, sigur. Categoric, imobilul ar fi fost unul cu potențial construibil în lipsa regimului juridic instituit de pârât. Însă ipoteza construirii efective pe acest teren a edificiilor afirmate de reclamanți și a închirierii acestora este dependentă de numeroase variabile care exclud certitudinea.
Astfel, întocmirea unui plan urbanistic zonal și solicitarea aprobării acestuia de către Consiliul General al Municipiului București nu sunt elemente suficiente pentru ca, în lipsa restricțiilor urbanistice ce afectează imobilul, construcțiile să se fi realizat. Existența unor disponibilități bănești în contul bancar al Universității București afectat „moștenirii E.” nu conduce automat la concluzia utilizării acestora pentru investiții imobiliare pe terenul în litigiu. Reclamanta A. nu are în prezent personalitate juridică, având din partea Universității București numai un mandat de administrare (astfel cum rezultă și din adresa din 27 mai 2014 emisă de facultate) în privința activelor rezultate din „moștenirea E.” Or, realizarea unei investiții imobiliare atât de ample și care comportă riscuri considerabile, nu poate reprezenta un act de administrare, astfel că decizia demarării unei astfel de investiții și toate deciziile necesare pe parcursul implementării sale aparține Consiliului de Administrație al Universității București.
Nici în privința reclamantului C. nu s-a făcut dovada existenței resurselor financiare care să poată fi afectate unui astfel de proiect de dezvoltare imobiliară, iar asocierea cu alte persoane sau obținerea de credite, invocate de apelanții-reclamanți sunt soluții lipsite de certitudine.
Curtea a mai notat că Universitatea București era obligată să respecte prevederile Legii nr. 34/2006 privind achizițiile publice (abrogată în prezent art. 238 din Legea nr. 98/2016) în toate fazele legate de întocmirea documentației tehnice pentru emiterea autorizației de construire, încheierea contractelor de antrepriză, de execuție, de aprovizionare cu materiale, împrejurare ce sporește dificultatea implementării unui asemenea proiect. În același sens, se pot reține fluctuația pieței imobiliare și riscul concret (diferit de cel mediu) de neocupare a imobilelor oferite spre închiriere.
În plus, deși înscrisurile depuse la dosar demonstrează că, în considerarea „moștenirii E.”, au fost redobândite în proprietate numeroase terenuri, reclamanții nu au dovedit că ar fi finalizat pe cel puțin unul dintre acestea un proiect imobiliar, cu atât mai puțin unul de anvergura celui afirmat în prezenta cauză. Chiar în adresa din 27 mai 2014 a A. se menționează doar faptul că unele imobile redobândite au fost vândute, fără nicio referire la derularea unor proiecte de dezvoltare imobiliară. Această situație conduce la concluzia că susținerile reclamanților sunt pur conjuncturale, făcute exclusiv în scopul maximizării cuantumului despăgubirilor.
În schimb, instanța de apel a apreciat a fi fondate criticile apelanților reclamanți îndreptate împotriva soluției de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru viitor.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, iar terenul proprietatea reclamanților a fost încadrat în zona VI-A prin planul urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000.
Astfel, până la o eventuală modificare a art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 sau până la înlocuirea exproprierii de fapt constatate cu o expropriere care să respecte formele impuse de lege, va persista ingerința publică asupra dreptului de proprietate al reclamanților, pentru compensarea căreia s-a apreciat anterior că se impune acordarea de despăgubiri. Or, perspectivele îndoielnice ale unei astfel de modificări legislative precum și lipsa oricărui demers al pârâtului în vederea aplicării Legii nr. 255/2010 conferă prejudiciului viitor invocat de reclamanți caracter cert. Pe de altă parte, în cazul confirmării oricăreia dintre cele două ipoteze anterior expuse, pârâtul ar fi îndreptățit să solicite sistarea obligației de plată a despăgubirilor.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul București, reprezentat prin primarul general și a admis apelul formulat de apelanții A. din cadrul Universității București, B. și C., cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 13.270 mp, situat în București, sector 1, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20 iunie 2013, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Reținând culpa procesuală a apelantului-pârât, în baza dispozițiilor art. 274, 276 C. proc. civ. s-a dispus obligarea pârâtului la plata către apelanții-reclamanți B. și C. a sumei de 2503 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Această sumă înglobează 2/3 din onorariul pentru expertiza tehnică imobiliară pus în sarcina tuturor celor trei apelanți reclamanți și suma de 1.500 lei, reprezentând parte a onorariului avocațial achitat de cei doi apelanți corespunzătoare părții din criticile formulate în apel, care au fost considerate fondate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București prin primar general solicitând modificarea în tot a deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, formulând următoarele critici:
1.Instanța de apel a pronunțat o deciziei cu încălcarea prevederilor legale care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia.
Făcând trimitere la cuprinsul art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, se susține că instanțele de fond au omis aceste dispoziții legale care permit ingerința statului în prerogativele dreptului de proprietate ale unei persoane (fizice sau juridice) în scopul protejării unui interes general, context în care în mod eronat s-a apreciat faptul că, prin actele sale, Municipiul București a lipsit reclamanții de folosința terenului litigios.
Din această perspectivă, se arată că instanțele nu au verificat dacă limitarea dreptului de proprietate a fost determinată de o situație specială, respectiv dacă a fost menținut un just echilibru între exigențele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a dreptului fundamental al solicitantului, deoarece interesul general (protejarea mediului) este unul major care îndreptățește statul, prin autoritățile administrației publice, să ia masuri necesare pentru protejarea acestuia.
Includerea terenului reclamanților în zona spațiilor verzi amenajate - subzona IVA - parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate public nu reprezintă o privare de proprietate, ci o limitare a folosinței bunurilor, în sensul tezei a III-a, consemnată în alineatul 2 al art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, limitare ce are un scop legitim, respectiv acela de protejarea mediului, fiind respectată și exigența de proporționalitate în materie de limitare a dreptului de proprietate referitoare la justul echilibru ce trebuie să fie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de protejare a individului.
Recurentul face referire la Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2008 în cuprinsul căreia instanța reține, reține cu putere de lucru judecat faptul că: „nu se poate reține motivarea instanței de fond care a considerat că în situația în care limitele impuse reduc semnificativ posibilitatea practică de exercitare a dreptului reclamanților au deschisă calea unei acțiuni în despăgubiri. Plata unor astfel de despăgubiri este posibilă doar în situația exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ceea ce presupune declanșarea acestei proceduri în mod explicit. În lipsa unei exproprieri formale posibilitatea reclamanților de a obține despăgubiri în instanță este mai mult decât incertă neexistând dispoziții legale exprese în acest sens și nicio practică judiciară care să susțină o astfel de opinie".
Solicită a se observa că instanța de fond, cât și cea de apel, depășind cadrul legal, au apreciat greșit ca fiind întemeiată cererea reclamanților de solicitare a lipsei de folosință, deși nu există nicio reglementare legală care să permită acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, în cazul în care în temeiul și în spiritul legii se iau măsuri în acord cu legea, cu privire la modalitatea de exercitare a folosinței unor terenuri proprietate privată în scopul protejării unui interes general.
2. Instanțele au apreciat eronat cu privire la faptul că, în speță, se identifică ipoteza unei adevărate exproprieri.
Recurentul susține că instanța de judecată nu poate să echivaleze situația din speță cu o expropriere și să dea aplicabilitate, indirect, normelor legale care reglementează aceasta procedură și care îndreptățește persoana al cărei imobil este declarat de utilitate publică să poată solicita despăgubiri. Niciun moment imobilul reclamanților nu a fost scos din circuitul civil, nefiind atins dreptul lor de dispoziție și administrare a imobilului, iar limitarea folosinței terenului nu este de natură să conducă la lipsa efectivă a dreptului de proprietate, drept care poate fi exercitat cu respectarea normelor legale în vigoare.
3.Instanța de apel a înlăturat eronat apărarea potrivit căreia regimul juridic actual al imobilului din litigiu exista și la data emiterii titlului de proprietate din 15 aprilie 2002 eliberat de Prefectura Municipiului București și putea fi cunoscut de reclamanți/autorii lor la acel moment, ca urmare a publicării în M. Of. al României a Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000.
Se arată că Planul Urbanistic General aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000, încadrează suprafața de teren din litigiu în zona spațiilor verzi amenajate, hotărâre a fost publicată în M. Of. al României, astfel încât nu se poate invoca necunoașterea de către reclamanți a acestui regim juridic, cu atât mai mult cu cât solicitarea acestora de restituire a imobilului în baza Legii fondului funciar a fost soluționată doar la nivelul anului 2002 prin emiterea titlului de proprietate din 15 aprilie 2002, pentru ca la nivelul anului 2004 să formuleze o acțiune în revendicare care viza imobilul din sector 1, acțiune soluționată prin sentința civilă nr. 626 din 28 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București.
4. În mod greșit instanța de apel a dispus obligarea sa la plata unui prejudiciu viitor, respectiv la plata contravalorii de folosință a terenului și pentru viitor, atât timp cât regimul juridic al terenului nu este schimbat.
Consideră eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia până la o eventuală modificare a art. 71 din O.U.G nr. 195/2005 sau până la înlocuirea exproprierii de fapt constatate cu o expropriere care să respecte formele impuse de lege, va persista ingerința publică asupra dreptului de proprietate al reclamanților, pentru compensarea căreia s-a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri și, că, din perspectivele îndoielnice ale unei astfel de modificări legislative, precum și lipsa oricărui demers al pârâtului în vederea aplicării Legii nr. 255/2010 prejudiciul viitor invocat de reclamanți are caracter cert.
Recurenta pretinde că raționamentul juridic prin care instanța de apel a dispus obligarea la plata unui prejudiciu viitor este greșită.
Un prim aspect semnalat de recurent vizează temeiul de drept al obligării sale la plata oricărui tip de prejudiciu.
Conform C. civ. român, o persoană fizică sau juridică, poate fi obligată la plata unei despăgubiri în situația în care produce unei alte persoane fizice sau juridice un prejudiciu, în baza răspunderii civile contractuale sau în baza celei delictuale. Este evident faptul că, în speță, nu poate fi vorba de o răspundere civilă contractuală, iar pentru a putea discuta însă de o răspundere civilă delictuală, trebuie îndeplinite condițiile imperative și cumulative referitoare la prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
Or, în cauză, nu ar fi întrunite condițiile răspunderii delictuale, iar o despăgubire poate fi acordată numai în temeiul acestei răspunderi. Or, instanța de apel nu a verificat întrunirea condițiilor răspunderii delictuale, iar acordarea unor despăgubiri pot fi acordate numai în temeiul acestei forme de răspundere.
Emiterea Planului Urbanistic General Municipiul București nu constituie o faptă ilicită, ci emiterea unui act în acord cu dispozițiile art. 71 din O.U.G. 195/2005 pentru asigurarea unui mediu de viața sănătos, deoarece crearea cadrului necesar pentru punerea în aplicare a unui act normativ nu poate fi apreciat ca o faptă ilicită.
Cu privire la crearea unui prejudiciu, se arată că nu a fost creat vreun prejudiciu real reclamanților, prerogativele dreptului lor de proprietate nu au fost afectate în materialitatea lor, deoarece reclamanții dețin atât ius utendi, ius fruendi, cât și ius abutendi. Faptul că folosința terenului poate fi exercitată doar în anumite limite, nu echivalează cu exproprierea sau scoaterea din circuitul civil al imobilului.
Arată că instanțele trebuie să verifice în examinarea unei cereri de despăgubiri pentru un prejudiciu cauzat de interdicția instituită de lege dacă sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, care să justifice admiterea unei astfel de cereri, iar motivarea în drept a unei asemenea cereri trebuie să fie în mod imperativ făcuta pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Subliniază că din analiza întregii legislații, se desprinde ideea că nu există temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, exceptând situația răspunderii civile delictuale, ale cărei condiții imperative și cumulative, nu sunt îndeplinite în cauză. Din considerentele decizie apelate, rezultă că instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale decurgând din prevederile art. 998-999 C. civ., însă deși nu s-a făcut trimitere expresă, tribunalul a avut în vedere și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Invocă faptul că instanțele de judecată nu își pot depăși rolul impus de lege, acela de aplicare și interpretare corectă a acesteia, hotărârile judecătorești în mod obligatoriu vor avea motivare în fapt și în drept, însă din analiza deciziei recurate reiese faptul că lipsește temeiul de drept în baza căruia s-a dispus obligarea pârâtului la plata despăgubirilor singura acțiune prevăzută de lege pentru obligarea la plata unor despăgubiri, fiind cea în răspundere civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ., ale cărei condiții nu sunt îndeplinite.
De asemenea, recurentul a dezvoltat critici și din perspectiva modului greșit în care instanța de apel a conferit caracter cert unui prejudiciu viitor.
Intimații-reclamanții A. București, B. și C. au formulat întâmpinare la recursul declarat de Municipiului București prin primarul general solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică a deciziei atacată, întrucât s-a reținut corect faptul că limitele care au fost impuse dreptului lor de proprietate prin O.U.G. nr. 195/2005 și Planul urbanistic general, aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000, ce încadrează terenul din litigiu în zona spațiilor verzi amenajate - subzona IVA - sunt de natura să aducă atingere însăși substanței acestuia, ceea ce echivalează cu o adevărată expropriere de fapt, contrar nu numai art. 44 alin. (2) și alin. (3) din Constituție, ci și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, context în care se află în imposibilitatea folosirii terenului ceea ce echivalează practic cu scoaterea acestuia din circuitul civil.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general este fondat, urmând a fi admis având în vedere următoarele considerente:
În cauză, reclamanții A. București, B. și C. prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea pârâților Municipiului București prin primarul general și Primăria Municipiului București, prin primarul general la plata unor sume de bani reprezentând lipsa de folosință a imobilului proprietatea reclamanților situat în intravilanul Municipiului București, sectorul 1, în suprafață de 13.270 mp aferentă perioadei 01 mai 2008 - 01 mai 2011, precum și obligarea pârâților la plata unei chirii viitoare.
Reclamanții și-au fundamentat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1075-1077 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general la plata către reclamanți a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 - 19 iunie 2013 și la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 5.000 lei reprezentând onorariu de expert.
În pronunțarea soluției instanța de fond a reținut, în esență, faptul că exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă a fost limitată de PUG-ul actual la utilizarea terenului potrivit funcțiunilor de spațiu public plantat, astfel încât prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine și pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață, s-a constatat existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților, care datorită restrângerii excesive a posibilității de exercitare echivalează cu o privare de proprietate, respectiv o expropriere în fapt fără a exista o justă și prealabilă despăgubire a reclamanților.
Instanța de fond a reținut că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că interdicția schimbării destinației terenului care, deși neamenajat ca spațiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului București, reprezintă o privare a reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând criteriul de proporționalitate pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, a avut în vedere modalitățile de compensare a prejudiciului, sens în care Tribunalul a reținut că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013, criteriul proporționalității fiind astfel respectat.
Exercitând calea de atac a apelului, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a invocat, printre altele, nelegalitatea hotărârii atacate întrucât au fost nesocotite dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate și limitele exercitării acestuia și, contestând întrunirea condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, a invocat lipsa temeiului de drept a obligării sale la plata de despăgubiri.
Sub aspectul examinării îndeplinirii cerințelor angajării răspunderii pârâtului, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu, impus potrivit planului urbanistic general aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 și măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanți, respectă prevederile O.U.G. nr. 195/2005 instanța de apel a reținut că, într-adevăr, nu sunt întrunirea în cauză elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., făcând referire la inexistența unei fapte ilicite și a vinovăției pârâtului. Cu toate acestea, înlăturând apărările formulate în cauză, instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale decurgând din prevederile art. 998-999 C. civ., însă instanța de fond - deși nu a făcut referire expresă la dispozițiile constituționale - a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României potrivit cărora „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
În condițiile în care reclamanții pretindeau existența unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de legislația internă (art. 44 din Constituția României, art. 480 C. civ.), dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat necesar a examina cauza doar din perspectiva blocului reprezentat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței europene.
Procedeul judiciar a fost contestat în cuprinsul cererii de recurs, pârâtul invocând nelegalitatea soluției pronunțată de instanța de apel întrucât din analiza deciziei recurate se constată că lipsește temeiul de drept în baza căruia s-a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință atât timp cât instanțele de fond au reținut neîndeplinirea condițiilor cumulative și imperative ale răspunderii civile delictuale.
Examinând legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica referitoare la greșita obligare a recurentului la plata de despăgubiri pentru lipsa unui temei legal, urmând a constata că susținerile pârâtului sunt fondate.
Analiza temeiniciei și legalității pretențiilor reclamanților efectuată de instanța de apel a fost realizată atât din perspectiva verificării și aplicării dispozițiilor legale consacrate de dreptul intern, respectiv art. 998 C. civ. - a căror condiții s-a reținut a nu fi îndeplinite, cât și a normelor europene consacrate în art. 1 din primul Protocol, a căror cerințe s-a apreciat a fi întrunite, în baza cărora pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate.
Din această perspectivă este de observat că reclamanții au solicitat verificarea pretenției dedusă judecății doar din perspectiva cadrul legal intern reprezentat de dispozițiile art. 998 C. civ., temei juridic care a fost invocat de aceștia în cuprinsul acțiunii cu care au învestit instanța de fond având ca obiect obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General la plata unor sume de bani. Cauza juridică a acțiunii reclamanților - înțeleasă ca scop către care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție - constă în intenția obținerii de către aceștia de despăgubiri bănești ca urmare a faptei, negative, imputabilă pârâtului de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică să își exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, teren.
Prin urmare, sumele de bani solicitate de reclamanți își au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ. potrivit căruia „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanța de apel deși reține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, constată corect procedeul judiciar realizat de instanța de fond sub aspectul aplicării directe a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional fără însă ca raționamentul juridic îmbrățișat atât de instanța de fond, cât și cea de apel să fi fost justificat sub aspectul înlăturării normei interne și al aplicării directe, pe baza priorității, a Convenției europene a drepturilor omului si a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Aplicarea contradictorie în cauză atât a normei legale din dreptul intern în examinarea pretenției privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosință având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât și a normei convenționale înscrisă în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană denotă împrejurarea că instanțele de fond nu au fost identificat neechivoc temeiul de drept al acțiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți.
Fiind investite cu soluționarea unei cereri în pretenții ce implică incidența dispozițiilor art. 998 C. civ., instanțele de fond aveau obligația de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispozițiilor din legea națională cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența contenciosului european.
Fiind exclusiv o chestiune de aplicare a legii, exercițiul atributului instanțelor de apreciere și evaluare reclamă, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, o analiză a efectelor concrete ale normei juridice interne asupra părților între care se derulează prezentul raportul juridic obligațional. Or, în contextul în care sunt invocate de către părți încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, această examinare se impunea tocmai pentru a verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
Or, numai în ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispozițiile Convenției europene, instanțele de judecată sunt îndreptățite a da eficiență priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg) în sensul inaplicabilității normei interne și al aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecății.
Prin urmare, în raport de contradicțiile semnalate, se impune ca instanța de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport de norma juridică pe care o va reține ca aplicabilă cauzei.
Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., precum și pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului acestuia, urmând ca după clarificarea aspectelor semnalate, în scopul soluționării raportului juridic litigios, să fie verificate și celelalte critici formulate prin cererile de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva Deciziei nr. 305/A din 11 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2017.