Decizia nr. 1428/2017
Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 august 2016, pe rolul Judecătoriei Roman, secția civilă, sub nr. x/291/2016, reclamanta A., domiciliată în satul și comuna B., județul Neamț a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., domiciliat în satul și comuna B., județul Neamț și cu reședința în orașul D., județul Iași, ca instanța să dispună: desfacerea căsătoriei încheiată la data de 26 iulie 1987, din culpa pârâtului; reclamanta să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv E.; lichidarea comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, constând într-o casă de locuit, în suprafață de 92,60 mp și dreptul de folosință asupra suprafeței de teren de 150 mp, situată în satul B., comuna B., județul Neamț, cu reținerea unei cote de 50% pentru fiecare, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ., art. 355 și urm. C. civ., art. 979 și urm.C. proc. civ.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin Sentința civilă nr. 1113 din 10 mai 2017, Judecătoria Roman, secția civilă, în baza art. 130 alin. (2) raportat la art. 915 alin. (1) și art. 123 C. proc. civ., a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.
Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că este competentă să soluționeze cererea de divorț judecătoria în circumscripția căreia are locuința pârâtul, întrucât la ultimul domiciliu comun nu mai locuiește niciunul din soți, reclamanta fiind plecată în Italia, iar pârâtul domiciliind în orașul D., județul Iași, localitate aflată conform H.G. nr. 337/1993 în circumscripția teritorială a Judecătoriei Iași.
Cât privește cererea de partaj, Judecătoria Roman a reținut că, potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă să soluționeze cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești.
Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, secția civilă, la data de 12 iunie 2017, sub același număr de dosar.
Prin Sentința civilă nr. 9884 din 12 iulie 2017, Judecătoria Iași, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
La adoptarea acestei soluții, Judecătoria Iași a apreciat că dispozițiile art. 915 C. proc. civ. reglementează competența materială și teritorială a cererii de divorț, norma juridică fiind imperativă, părțile neputând deroga, nici chiar cu încuviințarea instanței, de la aplicarea acesteia.
Prin urmare, textul de lege menționat instituie o competență teritorială exclusivă și nu una alternativă, competența fiind stabilită în ordinea enunțată în cuprinsul art. 915 C. proc. civ.
Judecătoria Iași a constatat că, în prima ipoteză reglementată de legiuitor prin norma legală invocată, competența teritorială revine judecătoriei în a cărei circumscripție se află cel din urma domiciliu comun al soților dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește în această circumscripție.
Pe baza înscrisurilor de la dosar, Judecătoria Iași a reținut că locuința reclamantei este în B., sat B., județul Neamț.
De asemenea, a reținut că și pârâtul a solicitat în fața Judecătoriei Roman respingerea excepției de necompetență a acestei instanțe și a arătat, prin intermediul întâmpinării, că ultima dată s-a întâlnit cu reclamanta în luna iulie 2016 la locuința din comuna B. Acest ultim aspect este confirmat și de Sentința civilă nr. 2000 din 26 iulie 2017, aflată la dosarul Judecătoriei Roman, unde se statuează, în considerente, că "reclamanta locuiește în fostul domiciliu comun din satul și comuna B.". Or, în acest context, simpla afirmație a pârâtului, conform căreia reclamanta locuiește în Italia, nu poate prevala față de celelalte elemente care dovedesc că locuința acesteia este, în continuare, la fostul domiciliu comun al părților.
Totodată, această instanță a constatat că reclamanta a depus personal cererea de chemare în judecată, că a achitat personal taxa de timbru, că a semnat împuternicirea avocațială și că procedurile de citare au fost semnate, pentru ambele părți, de către persoane majore din familie sau care locuiesc cu părțile.
Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că, în cauză competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Constanța, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., situat în Cartea a VI-a "Proceduri speciale", Titlul I, Procedura divorțului: "Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul".
Rezultă că, în materie de divorț, competența teritorială este absolută, fiind reglementată prin dispozițiile imperative ale art. 915 alin. (1) C. proc. civ., de la care nu se poate deroga.
În aplicarea corectă a normei enunțate, urmează a se reține că, atunci când soții au avut domiciliu comun și cel puțin unul dintre ei mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competența de soluționare a cererii de divorț revine judecătoriei de la ultimul domiciliu comun.
În cauza de față, se constată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 10 august 2016, conform mențiunilor cuprinse în cartea de identitate, aflată la fila 9 în dosarul Judecătoriei Roman, eliberată la data de 4 octombrie 2007, reclamanta avea domiciliul în comuna B., sat B., județul Neamț.
În speță, părțile au avut ultimul domiciliu comun în B., sat B., județul Neamț, fapt necontestat, iar în prezent în acea locație a rămas reclamanta, pârâtul locuind în orașul D., județul Iași.
În raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că împrejurarea potrivit căreia părțile au afirmat că reclamanta lucrează în Italia nu are niciun efect cât privește determinarea instanței competente, întrucât la dosar nu sunt dovezi în sensul că aceasta ar avea domiciliul în străinătate. Într-adevăr, reclamanta a afirmat că lucrează în Italia, aspect învederat și de către pârât, însă din datele speței reiese că aceasta se reîntoarce în fostul domiciliu conjugal. De altfel, pârâtul s-a opus admiterii excepției de necompetență teritorială a Judecătoriei Roman, menționând, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, faptul că ultima dată s-a întâlnit cu reclamanta în luna iulie 2016 la locuința din comuna B.
În această situație, în speța de față este incidentă ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ. și, prin urmare, constatând îndeplinite condițiile stipulate norma invocată, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.
Procesat de GGC - GV