Decizia nr. 1429/2017
Deliberând, asupra conflictului de competență, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 18 iulie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanta A., domiciliată în Serbia, și cu domiciliul procesual ales la avocat B., în municipiul Oradea, județul Bihor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. Timișoara, cu sediul în municipiul Timișoara, județul Timiș: obligarea pârâtului la plata sumei de 6.700 euro reprezentând contravaloarea ultimelor 4 salarii neachitate; obligarea pârâtului la plata penalităților de 15 euro/zi de întârziere pentru neplata la timp a salariilor prevăzute în contract, penalități calculate începând cu data scadenței celor 4 salarii, până la data plății efective a tuturor debitelor restante; obligarea pârâtului la plata sumei de 763,6 euro, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru hrană aferente ultimelor 4 luni contractuale; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.600 ron, reprezentând contravaloarea cheltuielilor curente aferente ultimelor 4 luni contractuale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiata pe dispozițiile C. muncii.
Pârâtul C. Timișoara nu a formulat întâmpinare.
Prin Sentința civilă nr. 9426 din 24 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței generale a instanțelor române, a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
Pentru a se hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că raportul juridic dedus judecății îmbracă forma unui contract individual de muncă, astfel cum este definit de art. 266 C. muncii - Legea nr. 53/2003, raportat la art. 10 din același act normativ.
Cu privire la competența generală, materială și teritorială a Tribunalului București, această instanță a reținut că reclamanta are domiciliul în Republica Serbia și că aceasta a activat ca jucătoare profesionistă la clubul pârât, care are sediul în județul Timiș, municipiul Timișoara.
De asemenea, a reținut că, din motivarea cererii și din actele depuse la dosar, nu rezultă faptul că reclamanta a încetat colaborarea cu pârâtul, cu atât mai mult cu cât termenul contractului este nedefinit/nedeterminat, fiind încheiat pe o durată determinată de minim 8 luni, cu posibilitatea de prelungire până la finalizarea ultimului meci oficial din sezonul regulat, play-off sau competiții internaționale în care pârâtul este angrenat.
Totodată, această instanță a constatat că la dosar nu se află nicio dovadă a reședinței reclamantei în București, că potrivit pct. VI din contract părțile au convenit ca judecarea litigiilor determinate de acest contract să fie judecate de instanțele competente din Oradea, iar potrivit alin. (3) din același contract, părțile au încheiat o clauză compromisorie, indicând ca instanță arbitrală Tribunalul Arbitral de Baschet (BAT) din Geneva, Elveția.
Tribunalul București a reținut că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamantă, în calitate de salariat, în contradictoriu cu angajatorul - club sportiv, are caracterul unui conflict individual de muncă în sensul art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 alin. (1) C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în raport de care cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul,
În ceea ce privește clauza atributivă de competență stabilită de părți, Tribunalul București a apreciat că este caducă, în raport de dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se aplică în prezenta cauză.
Referitor la clauza compromisorie, Tribunalul București a reținut că nu este aplicabilă întrucât nu a fost invocată conform art. 1069 lit. a) C. proc. civ.
Tribunalul București a subliniat că, în speță, dat fiind faptul că reclamanta este salariata pârâtului, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, normă față de care competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, în funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantei.
În aplicarea acestor dispoziții legale, Tribunalul București a statuat că, deși în cauză intervine un element de extraneitate determinat de naționalitatea și domiciliul reclamantei, în stabilirea instanței competente trebuie luat ca punct de reper locul de muncă al reclamantei, care este în județul Timiș.
Pentru ipoteza în care la momentul înregistrării prezentei acțiuni contractul încetase, deci nu mai exista un loc de muncă, Tribunalul București a reținut că și dacă nu ar fi existat prevederea imperativă cuprinsă în art. 210 din Legea 62/2011, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, competența de soluționare a cauzei ar fi aparținut tot Tribunalului Timiș, ca instanță de drept comun (aceasta fiind instanța de la sediul pârâtului, conform dispozițiilor art. 107 C. proc. civ.).
Tribunalul București a mai reținut că în raport de data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată, respectiv 18 iulie 2016, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care, în Cartea a VII-a reglementează procedura procesului civil internațional, și care au înlocuit dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Astfel, a reținut incidența în cauză și a dispozițiilor art. 1066 alin (1) C. proc. civ., care dispun că: "sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii".
Coroborând aceste dispoziții legale cu cele de competență teritorială exclusivă, Tribunalul București a conchis că, în materia litigiilor de muncă cu elemente de extraneitate, în care pârâtul are sediul pe teritoriul României, competența de soluționare aparține tribunalului de la sediul acestuia.
În consecința, față de împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la plata unor drepturi bănești derivate dintr-un raport de muncă, iar normele de procedură care reglementează competența materială a instanțelor în ceea ce privește conflictele de muncă și asigurări sociale atribuie tribunalelor plenitudine de competență în această materie, această instanță a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș,
Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 23 noiembrie 2016, sub același număr de dosar.
Prin Sentința civilă nr. 199/PI din 1 martie 2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Timiș a reținut că prevederile art. 210 teza a II-a din Legea 62/2011 privind dialogul social trebuie interpretate în sensul că acțiunea este de competența tribunalului în a cărui circumscripție se află locul de muncă al reclamantului, însă numai în ipoteza în care raporturile de muncă nu au încetat.
Sub acest aspect, Tribunalul Timiș a constatat că, din notele scrise depuse de reclamantă la dosar pentru termenele de judecată din 18 ianuarie 2017 și 1 martie 2017, rezultă ca raporturile de munca dintre părți au încetat la 29 martie 2015, astfel că la data introducerii acțiunii (18 iulie 2016) reclamanta nu mai avea locul de muncă în cadrul clubului sportiv pârât. Prin urmare, această instanță a statuat că, în speță, nu este îndeplinită condiția impusă de art. 210 teza a II-a din Legea 62/2011 privind dialogul social.
De asemenea, Tribunalul Timiș a reținut că nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 210 teza I din Legea 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul (...) reclamantul," deoarece reclamanta este cetățean sârb, având domiciliul în Republica Serbia.
Prin urmare, Tribunalul Timiș a constatat, pe de o parte, că prezenta cauză prezintă elemente de extraneitate, iar, pe de altă parte, că nu poate fi stabilită competența teritorială potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011.
În aceste condiții, Tribunalul Timiș a făcut aplicarea prevederilor art. 1081 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. raportat la art. 1072 alin. (2) din același act normativ.
Pentru considerentele expuse, Tribunalul Timiș a apreciat că este competent să soluționeze cauza în primă instanță Tribunalul București, întrucât domiciliul reclamantei nu se află în România, iar aceasta nu mai are locul de muncă la clubul sportiv pârât; în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe.
Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului Timiș, în considerarea dispozițiilor legale și a argumentelor ce succed:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. Timișoara, obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale derivate dintr-un raport de muncă.
Potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată și înscrisurilor atașate în susținerea cererii, reclamanta A. are domiciliul în Serbia; aceasta și-a desfășurat activitatea (a activat ca jucătoare profesionistă de baschet) în cadrul pârâtului C. Timișoara, cu sediul în municipiul Timișoara, județul Timiș,
Această cerere se circumscrie, din perspectiva naturii cererii, unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat.
În acest sens Înalta Curte reține că, întrucât prin cererea dedusă judecății reclamanta tinde la dobândirea unor drepturi bănești rezultate dintr-un contract de muncă, devin incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantei să-și exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.
Conform art. 1 și art. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003, Codul muncii reglementează domeniul raporturilor de muncă și se aplică cetățenilor străini încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României.
Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 63/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.
Prin urmare, litigiului referitor la soluționarea conflictului de muncă dedus prezentei judecăți i se aplică legea materială și procesuală română.
În principiu, competența teritorială internă (art. 107 C. proc. civ.) se stabilește în raport cu domiciliul, respectiv sediul pârâtului. Regula generală este că "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediu)." Pentru cazul în care domiciliul/sediul este necunoscut, se recurge la instanța reședinței/reprezentanței pârâtului, iar dacă nu are reședință/reprezentanță cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reprezentanța, după caz.
Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care reglementează o excepție de la această regulă, are următorul conținut: "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care reclamantul este persoană fizică.
Așadar, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, respectiv 18 iulie 2016, în cauză sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" (în mod imperativ) exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.
Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizica sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.
În speță, în aplicarea art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 rămân aplicabile în sensul că în lipsa domiciliului situat pe teritoriul României (al reclamantei) este competentă exclusiv să soluționeze conflictul de muncă instanța în a cărei circumscripție s-a aflat locul de muncă al acesteia, respectiv Tribunalul Timiș.
Regula instituită de art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabilă în speță, întrucât are ca situație premisă ipoteza în care nu poate fi identificata instanța competentă să soluționeze cauza în conformitate cu prevederile cuprinse în Codul de procedură civilă sau în legile speciale.
Or, așa cum s-a arătat în precedent, în conformitate cu dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, există o instanță care are competența de a soluționa cererea dedusă judecății, respectiv Tribunalul Timiș.
Întrucât competența Tribunalului București poate fi stabilită în condițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. numai în subsidiar, adică numai în situația în care nu pot fi utilizate regulile generale cuprinse în Codul de procedură civilă ori cele cu caracter derogatoriu cuprinse în legile cu caracter special, Înalta Curte reține că reclamanta nu are un drept de opțiune între instanța în a cărei circumscripție s-a aflat locul său de muncă și Tribunalul București, astfel că introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, nu are semnificația alegerii instanței competente.
În consecință, cum reclamanta, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu avea domiciliul sau reședința pe teritoriul României, competența de soluționare a cererii sale, având ca obiect un conflict individual de muncă, revine Tribunalul Timiș, în a cărui circumscripție a avut locul de muncă în perioada indicată în cererea de chemare în judecată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.
Procesat de GGC - GV