Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1431/2017

Ședința publică din 3 octombrie 2017

Decizia nr. 1431/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 3 februarie 2012, A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu B., SC C. SA și A.N.C.P.I. - O.C.P.I. București Sector 1 - să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 229/112/1996 și anularea încheierii de intabulare emise de O.C.P.I. București sub nr. 14253/1 pentru imobilul din sector 1.

În motivare, se arată că prin Sentința civilă nr. 16018 din 04 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1229 mp situat în sector 1, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă. Prin aceeași sentință a fost anulat certificatul de succesiune vacantă nr. 518/1987.

O parte din imobilul situat în sector 1 a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 229/1996 către pârâtul B., respectiv o construcție, terenul în suprafață de 1229 mp, fiindu-i transmis în folosință.

Prin acordarea în beneficiul pârâtului a dreptului de folosință asupra terenului, susține reclamantul, îi este îngrădit dreptul de proprietate.

Mai arată reclamantul că pârâtul B. a întocmit documentație cadastrală pentru apartamentul nr. 1, precum și pentru terenul în suprafață de 1229 mp. În consecință s-a solicitat anularea încheierii de intabulare.

Prin cererea modificatoare formulată la 18 octombrie 2012 reclamantul a arătat că formulează acțiune în revendicare și că renunță la capetele de cerere formulate prin acțiunea introductivă.

A mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1810 din 27 februarie 1904 autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, autorul său D. a cumpărat imobilul din București, și că la decesul acestuia imobilul a fost partajat între fiica defunctului E. și fiul F., fiecare primind câte un lot conform actului de partaj, autentificat sub nr. 26652 din 12 octombrie 1925.

La decesul lui F. au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare G., fiii D., H. și fiica E.

La decesul lui G. partea de moștenire de ¼ din imobil a revenit Statului Român potrivit certificatului de succesiune vacantă nr. 294/1963 când imobilul a fost înscris ca proprietate mixtă - de stat și particulară - titulari ai acesteia fiind H. și D.

În urma decesului tatălui său D., reclamantul a dobândit cota de ¼ din imobil astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 858/1977. La decesul mamei sale I., cota de ¼ din imobil a revenit de asemenea reclamantului, conform certificatului de moștenitor nr. 2980 din 19 noiembrie 1992.

La decesul numitei J. cota de ¼ din imobil a revenit unchiului reclamantului, numitul H. așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 1165/1980.

În urma decesului lui H., Statul Român a devenit proprietar pe cota de ½ din imobil, astfel cum rezultă din certificatul de succesiune vacantă nr. 518/1987. Acest certificat a fost anulat prin Sentința civilă nr. 16018/2008, iar cota de ½ din moștenire a revenit reclamantului.

În consecință, susține reclamantul, el deține o cotă de 3/4 din imobilul situat în sector 1, ceea ce corespunde suprafeței de 1229 mp din suprafața totală de 1638 mp (suprafață înscrisă în certificatul de succesiune vacantă nr. 294/1963); în prezent, limitele de hotar ale imobilului sunt la fel cum erau în urmă cu 50 de ani, iar cu privire la acest teren nu au existat pretenții din partea altor persoane, toți cei care au deținut terenul l-au stăpânit sub nume de proprietar, pașnic și netulburați.

În drept, cererea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 563 C. civ. Reclamantul a invocat și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale.

Învestit în primă instanță (după declinarea cauzei, prin Sentința civilă nr. 21263 din 16 noiembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București), Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 156 din 5 februarie 2014, a respins acțiunea, astfel cu, a fost modificată reținând, în esență, că imobilul revendicat este unul preluat abuziv în proprietatea statului și prin urmare intră sub incidența Legii nr. 10/2001, făcând obiectul unei proceduri speciale, derogatorie de la dreptul comun.

Ca atare, se conchide, reclamantul avea obligația de a parcurge procedura administrativă obligatorie, prin formularea în termenul legal a notificării adresate Primăriei Municipiului București.

În analiza probatoriului administrat, tribunalul a mai reținut că Sentința civilă nr. 16018 din 04 decembrie 2008 invocată de reclamant, nu constituie titlu de proprietate, deoarece instanța a fost investită cu o acțiune în anulare, pronunțându-se cu privire la valabilitatea certificatului de vacanță succesorală nr. 5189 din 06 mai 1987 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București.

S-a constatat de asemenea că nici certificatul de moștenitor nr. 40/2007 emis în baza Sentinței civile nr. 16018/2008 nu reprezintă titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind un act care constată calitatea de moștenitor a reclamantului în ce privește succesiunea unchiului său F., decedat în 1982, în calitate de nepot de frate predecedat.

Nici actul de vindere anexat la dosar nu reprezintă titlu de proprietate pentru imobilul revendicat; acest act cu toate că se referă la imobilul din sector 1 și la cumpărătorul D., nu cuprinde mențiuni clare referitoare la suprafața imobilului, sau la dimensiunile laturilor. În consecință nu se poate stabili dacă înscrisul se referă la imobilul în litigiu.

Dar, se arată, și în ipoteza în care actul ar fi descris imobilul teren prin suprafață, dimensiuni, reclamantul nu a făcut dovada transmiterii succesive a moștenirii de la un autor la altul; astfel certificatele de moștenitor anexate, referitoare la succesiunile numiților D., H., I. nu sunt însoțite de acte de stare civilă, astfel că instanța nu a putut stabili dacă reclamantul este sau nu rudă cu D. și cu persoanele sus menționate.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 222A din 9 martie 2017, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că imobilul în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 întrucât trecerea în proprietatea statului, de la autorul reclamantului, H., s-a făcut ca urmare a constatării vacanței succesorale.

Or, se arată, o asemenea transmisiune nu poate fi considerată ca având caracter abuziv, în înțelesul art. 2 al Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun este admisibilă, neputând fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin raportare la cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În schimb, curtea de apel a constatat că este fondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată atât de intimații-pârâții, cât și de instanță din oficiu, ca motiv de ordine publică.

Preliminar, s-a reținut incidența în cauză a Noului C. civ., conform art. 6 alin. (6) potrivit cu care "dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Potrivit art. 563 alin. (1) noul C. civ. "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept."

Ca atare, legitimarea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare aparține posesorului sau persoanei care deține bunul fără drept.

În cauză, se arată, intimații-pârâți au dobândit dreptul de folosință asupra terenului revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 229/112/1996 încheiat cu SC C. SA.

Prin urmare, aceștia nu pot fi considerați că dețin posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei "puteri de fapt", cu intenția și voința de a se comporta, față de ceilalți, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Intimații-pârâți sunt detentori precari, ei deținând bunul în lipsa elementului intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul, și nu pentru sine.

De asemenea, intimații-pârâți nu pot fi considerați că dețin bunul fără drept, câtă vreme folosința a fost transmisă în baza unui contract de vânzare cumpărare valabil, care este în ființă. Modalitatea de deținere a bunului, din perspectiva art. 563 alin. (1) teza finală noul C. proc. civ. putea fi stabilită doar dacă se analiza și în contradictoriu cu cel care a transmis dreptul de folosință; or, deși prin cererea de chemare în judecată inițială reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare în privința suprafeței de teren revendicate, ulterior au renunțat la această cerere, modificându-și acțiunea în sensul că au revendicat terenul de la persoanele care îl dețin în folosință.

Prin urmare, intimații-pârâți nu justifică legitimare procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamantul A. cât și pârâții K. și B.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, reclamantul A., prin mandatar L. critică decizia din apel, arătând că motivarea instanței de control judiciar (care, a reținut că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001) este în flagrantă contradicție cu soluția la care se oprește Curtea, în condițiile în care intimații-pârâți, nemulțumiți la rândul lor de motivarea primei instanțe, puteau să solicite substituirea acestei motivări întrucât și prin întâmpinarea depusă la fond au invocat lipsa calității lor procesual pasive.

Ca atare, conchide recurentul-reclamant, i s-a creat în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, contradicția fiind evidentă.

În virtutea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. civ., se mai arată, instanța de apel avea obligația să verifice dacă Legea nr. 112/1995, în virtutea căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare al locuinței, are vreo prevedere care să permită transmiterea terenului în folosință, și să facă trimitere inclusiv la prevederile art. 563 - 564 C. civ., cu atât mai mult cu cât chiar pârâții și-au calificat dreptul ca pe un drept real imobiliar.

Fundamentându-și calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, pârâții critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- în mod eronat, pronunțând o soluție de admitere a apelului formulat de reclamant, în contradictoriu cu pârâții, instanța a respins acțiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, soluționând astfel cauza atât pe excepție, cât și pe fond.

Astfel, instanța de apel, odată ce a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, nu mai putea proceda la soluționarea cauzei pe fond.

- decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, se arată, soluția de admitere a apelului este vădit contradictorie cu soluția de respingere a acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În condițiile în care, chiar instanța a constatat lipsa unui cadru procesual pasiv (ceea ce lipsește acțiunea reclamantului de caracterul contencios al acesteia) instanța de control judiciar avea obligația de a respinge, în integralitate apelul, ca neîntemeiat.

- hotărârea este greșită și prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv Decretul nr. 111/1951, raționând, în interpretarea unei acțiuni în revendicare formulată în baza dreptului comun, că aceasta este admisibilă întrucât nu poate fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, se conchide, imobilul revendicat intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat de către stat drept moștenire vacantă, cu certificatul nr. 518 din 6 mai 1987 emis de către fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București, legea aplicabilă la acea dată, inclusiv în cazul moștenirilor vacante, fiind Decretul nr. 111/1951.

Făcând trimitere la practica instanței europene recurenții-pârâți mai arată că reclamantul nu a produs în instanță dovada pronunțării vreunei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului, singura sentință invocată în sprijinul cererii introductive, fiind cea care vizează (Sentința civilă nr. 16016 din 14 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosar nr. x/299/2008) anularea certificatului de vacanță succesorală.

Recursul pârâților se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

Este de observat că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost reținută, din oficiu, de către instanța de control judiciar, în condițiile în care pârâții, prin avocat, au renunțat la această apărare, înțelegând să invoce doar inadmisibilitatea cererii și făcând trimitere la principiul "specialia generalibus derogant". (a se vedea încheierea din 12 iunie 2013 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, Dosar nr. x/3/2013).

Deși a dezvoltat un raționament menit să justifice reținerea vizând lipsa unui cadru procesual pasiv, ulterior, în cuprinsul aceleiași hotărâri, instanța a trecut la analizarea admisibilității acțiunii formulate de reclamant la 3 februarie 2012, respectiv la soluționarea pe fond a apelului, pronunțând o soluție contradictorie în raport cu excepția peremptorie, dirimantă a lipsei calității procesuale pasive care făcea de prisos, cercetarea fondului dreptului.

Or, față de probele administrate în cauză, raționamentul care a fundamentat soluția respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, este greșit, în contextul în care pârâții au demonstrat că dețin bunul în baza unui titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 229/112/1996, încheiat cu SC C. SA.

Greșită este și reținerea vizând admisibilitatea acțiunii fondată pe dreptul comun, pe considerentul că imobilul ce face obiectul demersului judiciar, nu ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât trecerea în proprietatea statului de la autorul reclamantului H., s-a făcut ca urmare a constatării vacanței succesorale.

Astfel, potrivit art. 2 (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 republicată, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, se regăsesc și imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .

Or, imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat de către stat, pe considerentul că aparține unei succesiuni vacante, prin certificatul nr. 518 emis la 6 mai 1987, de fostul Notariat de Stat al Raionului 1 București, dată la care era pe deplin aplicabil Decretul nr. 111/1951.

Ulterior, acest certificat a fost anulat prin Sentința civilă nr. 16018 din 4 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, ceea ce întărește concluzia că preluarea a fost una abuzivă.

La dosar, a fost depusă și dispoziția nr. 15220 din 9 decembrie 2011, emisă de Primarul Municipiului București, ce are ca obiect terenul proprietatea lui M., situat tot în Sector 1, preluat de asemenea abuziv, tot în baza Decretului nr. 111/1951, imobil ce a intrat sub incidența Legii nr. 10/2001.

Ca atare, în condițiile preluării abuzive a nemișcătorului, reclamantul nu a urmat, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială făcând obiectul unei practici devenită constantă a instanțelor care, au statuat asupra faptului că Legea nr. 10/2001 a creat un sistem derogator de la dreptul comun în care redobândirea dreptului de proprietate era asigurată pe calea acțiunii în revendicare, în favoarea aceluia ce-și dovedea dreptul prin înfățișarea unui titlu, mai bine caracterizat.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa constantă (se vedea și decizia din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotrivi României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă "sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Tot astfel, prin aceeași decizie pilot (parag. 140 și 143) s-a statuat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului litigios, poate valora doar o recunoaștere a unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

În speță, prin hotărârea judecătorească invocată, (Sentința civilă nr. 16018 din 4 decembrie 2008, dată de Judecătoria Sectorului 1 București) reclamantul a obținut doar anularea certificatului de vacanță succesorală nr. 5018 din 6 mai 1987, fără ca instanța să fi dispus și asupra restituirii imobilului.

Ca atare, în condițiile în care reclamantul nu a probat că este beneficiarul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raționamentul instanței de apel vizând admisibilitatea acțiunii fondată pe dispozițiile dreptului comun, în lipsa parcurgerii procedurii speciale instituită prin prevederile Legii nr. 10/2001, este greșit.

Aceleași considerente, vin și în sprijinul respingerii recursului formulat de reclamantul A..

Astfel, în contextul inexistenței unui "bun actual" în sensul Convenției și a neurmării procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială, este inutil a mai analiza calitatea posesiei exercitate de către pârâți și respectiv modul de interpretare/aplicare al Legii nr. 112/1995, prevalent acestor aspecte fiind, așa cum s-a arătat, lămurirea asupra admisibilității unei acțiuni fondată pe dreptul comun și a concursului dintre acesta și legea specială, din perspectiva statuărilor instanței supreme naționale cât și a instanței europene.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul declarat de către pârâți, urmează a se admite, cu consecința modificării, în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate de tribunal care, va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 222 A din 9 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâții K. și B. împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în tot, decizia recurată în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 156 din 5 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2017.

Procesat de GGC - GV