Decizia nr. 1043/2017
Asupra contestației de față,
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 195 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
În temeiul art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 25.05.2017 de către Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Roma în baza hotărârii din 11.06.2014 a Curții de Apel din Roma, pe numele persoanei solicitate A. - cetățean român, domiciliat în Slobozia, jud. Ialomița.
A dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile italiene, în vederea executării pedepsei închisorii, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.
A dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25.10.2017 și până la data de 23.11.2017, inclusiv.
A constatat că persoana solicitată a fost reținută la data de 12.10.2017, pe o durată de 24 de ore și a fost arestată provizoriu în vederea predării la 13.10.2017, pe o durată de 15 zile.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că prin sesizarea nr. 3436/II-5/2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13.10.2017 sub nr. x/2/2017, s-a solicitat luarea măsurii arestării provizorii în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare din Italia, cu privire la persoana solicitată A., persoană urmărită internațional în vederea continuării executării pedepsei de 1 an 5 luni și 12 zile închisoare dispusă prin sentința nr. 11669/2016 R.G. - 4855/2014 emisă de Curtea de Apel Roma pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 110, art. 628, art. 61 alin. (2), art. 582 și art. 585 din Codul penal italian, fapte săvârșite la data de 31.08.2013 în Roma - Republica Italia.
Prin încheierea din 13.10.2017, persoana solicitată a fost arestată provizoriu pentru o perioadă de 15 zile în vederea predării.
Prin declarația dată în fața instanței, persoana solicitată a învederat că nu este de acord să fie predată autorităților italiene, precizând că pedeapsa aplicată a fost executată în integralitate, iar pe de altă parte, judecata s-a desfășurat în lipsa sa.
Instanța de fond a constatat că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004. Acesta a fost emis în baza ordinului de execuție nr. 255/2015 din 20.03.2015 al Parchetului General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Roma.
La rândul său, acesta privește hotărârea din 11.06.2014 a Curții de Apel din Roma prin care persoana solicitată a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare și amendă penală în cuantum de 500 euro.
S-a reținut în sarcina persoanei solicitate comiterea în concurs a infracțiunilor de tâlhărie agravată [art. 110, art. 628 alin. (1) și (3) Cod penal italian] și vătămare corporală în formă agravată [art. 110, 582, 585 cu referire la art. 61 din Codul penal italian].
Ca și stare de fapt, s-a stabilit, în sinteză, că la data de 31.08.2013, împreună cu o altă persoană rămasă neidentificată, inculpatul i-a aplicat numeroase lovituri persoanei vătămate (cetățean egiptean), provocând căderea acestuia la sol unde a continuat să-l lovească cu picioarele și pumnii pe tot corpul, provocându-i fractura de piramidă nazală și alte leziuni care au necesitat pentru vindecare 30 de zile de îngrijiri medicale. În aceleași circumstanțe, inculpatul i-a sustras persoanei vătămate telefonul mobil și sume de bani.
Din lecturarea înscrisurilor transmise de către autoritățile italiene a rezultat că inculpatul și-a susținut nevinovăția, fiind prezent pe durata procedurilor desfășurate pe durata arestării preventive și lipsă ulterior punerii sale în libertate.
În prezenta cauză, persoana solicitată a precizat că nu dorește să fie predată invocând o serie de neregularități pe parcursul procedurilor desfășurate în fața instanțelor italiene.
Referitor la aceste susțineri, curtea de apel a constatat că persoana solicitată are posibilitatea să formuleze recurs în casație (potrivit art. 606 și urm. din Codul de procedură penală italian) sau revizuire (potrivit art. 629 și urm. din Codul de procedură penală italian).
Pe cale de consecință, remarcând și gravitatea faptelor pentru care persoana solicitată a fost condamnată, instanța de fond nu a activat motivul opțional de refuz prev. de 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Împotriva sentinței penale nr. 195 din 25 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, a formulat contestație persoana solicitată A. solicitând admiterea acesteia și, în rejudecare, respingerea solicitării autorităților judiciare italiene de predare.
În motivarea contestației, a invocat dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. c) și art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, solicitând să se aibă în vedere refuzul său la predare către autoritățile judiciare italiene, precizând că a invocat faptul că nu a fost citat și nu a beneficiat de un proces echitabil, apreciind că pot fi recunoscute infracțiunile și pe cale incidentală în România, apreciind, totodată, că poate beneficia de liberare condiționată mult mai repede în România decât în Italia.
Examinând contestația formulată de persoana solicitată A. prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de contestație invocate de contestatorul persoană solicitată și din oficiu, în raport de dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cu referire la dispozițiile cuprinse în legea ante-menționată privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum acestea sunt prevăzute de lege, Înalta Curte le constată a fi îndeplinite, așa după cum și prima instanță a reținut în mod corect.
Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, „în toate cazurile instanța se pronunță asupra executării mandatului european de arestare prin sentință, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 110. În scopul luării unei hotărâri, instanța ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare.”
În propriul demers analitic, Înalta Curte constată că în virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce consacrat de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, precum și raportat la dispozițiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, care reglementează mandatul european de arestare, instanța română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene în speță cel din Italia (Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Roma), în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare și nici asupra oportunității mandatului european de arestare.
Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în speță cea română, în vederea arestării și predării către un alt stat membru, respectiv Italia (Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Roma), a unei persoane solicitate, în acest caz, în vederea executării pedepsei închisorii, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității, care se execută în baza principiului recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13.06.2002, cât și cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă, cât și în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condițiilor de fond și formă, a domeniului de aplicare și a cadrului instituțional în care funcționează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor și libertăților persoanei, așa cum acestea sunt prevăzute de Constituția României și de normele europene.
Conform Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13.06.2002 mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, numai atunci când, persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru.
Infracțiunile pentru care s-a cerut predarea sunt cele prevăzute de art. 110, art. 628, art. 61 alin. (2), art. 582 și art. 585 din Codul penal italian, fapte săvârșite la data de 31.08.2013 în Roma - Republica Italia, respectiv infracțiunile de tâlhărie agravată și vătămare corporală în formă agravată, care se regăsesc printre cele 32 de infracțiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 14 teza a II-a din Legea nr. 302/2004.
În același timp, Înalta Curte constată că este îndeplinită și condiția dublei incriminări, faptele săvârșite fiind prevăzute de dispozițiile art. 233 rap. la art. 234 C. pen., respectiv art. 194 C. pen. român.
Din conținutul mandatului european de arestare rezultă că nu este prescrisă răspunderea penală pentru fapta de care este acuzată persoana solicitată.
În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, fiind emis în baza ordinului de execuție nr. 255/2015 din 20.03.2015 al Parchetului General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Roma.
La termenul de judecată din 13 octombrie 2017 s-a procedat la ascultarea persoanei solicitate A., care a arătat că nu este de acord cu predarea sa către autoritățile judiciare din Italia, apreciind, în opinia sa, că a executat integral pedeapsa avută în vedere de prezentul mandat de arestare.
În ceea ce privește motivele de contestație invocate de către persoana solicitată A. în prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că acestea sunt aceleași pe care persoana solicitată le-a invocat inițial în fața instanței de fond, instanță care a motivat judicios și pertinent respingerea lor.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate apărările formulate de către persona solicitată A. cu privire la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, precum și la faptul că nu a fost citat în fața autorităților italiene, față de cadrul și limitele analizei pe care le poate realiza instanța de executare a unui mandat european de arestare.
Pe de o parte, raportat la dispozițiile art. 98 din Legea nr. 302/2004, Curtea nu reține incidența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare. În acest sens Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja, potrivit dispozițiilor Deciziei-cadru nr. 2002/584, că statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la art. 3 din aceasta și în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 și 4a (C.J.U.E., cauza Leymann și Pustovarov, C-388/08 hotărârea din 1 decembrie, pct. 51, C.J.U.E., cauza Mantello, C-261/09, hotărârea din 16 noiembrie 2010, pct. 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condițiilor definite la art. 5 din decizia cadru menționată.
Pe de altă parte, lipsa audierii prealabile a persoanei solicitate și mențiunile referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil nu pot fi reținute ca impedimente la executarea mandatului european, din probele administrate în cauză nerezultând că susținerile apărării se încadrează într-un motiv facultativ de refuz al executării mandatului. În aceste sens, Curtea constată că în cauza Ciprian Vasile Radu (C-396/11, hotărârea din 29 ianuarie 2013) instanța de la Luxembourg a apreciat că Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost audiată în statul membru emitent anterior emiterii acestui mandat de arestare.
În contextul celor expuse mai sus, fiind îndeplinite condițiile de formă și de fond reglementate de Legea nr. 302/2004, nefiind constatate impedimente legale la predare, remarcând și gravitatea faptelor pentru care persoana solicitată a fost condamnată, neexistând nicio rațiune de fapt ori de drept de a activa motivul opțional de refuz prev. de 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.
Așa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 195 din 25 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală, fiind nefondată, Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pc.1 lit. b) C. proc. pen., urmează a o respinge ca atare.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 195 din 25 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 420 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 noiembrie 2017.