Contract de tranzacţie. Vânzarea bunului altuia. Neexecutarea obligaţiei vânzătorului.
Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte
Indice alfabetic: contract de tranzacţie
-vânzarea bunului altuia
Noul C. civ. art.1683 alin.1-4
Obligaţia de transmitere a proprietăţii se consideră executată de către vânzător, fie prin dobândirea de către acesta din urmă a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului proprietatea bunului.
În concepţia noului C. civ., vânzarea bunului altuia nu reprezintă o cauză de nulitate a convenţiei. Netransmiterea dreptului de proprietate către cumpărător reprezintă doar o neexecutare a obligaţiei vânzătorului; astfel creditorul obligaţiei neexecutate poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese, calculate potrivit art.1702 şi art.1703 C. civ.
Pretinsul terţ, proprietar al bunului ce a făcut obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare, chiar dacă nu ratifică vânzarea, nu are la îndemână o acţiune în constatarea nulităţii convenţiei.
Secţia a II a- civilă, Decizia nr. 648 din 6 aprilie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă sub nr.x/3/2012, astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la data de 26 februarie 2014 şi precizată la data de 12 mai 2015 (dosarul x/3/2012* al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă), reclamantele A. SRL, B. SRL şi C. SRL au chemat în judecată pe pârâtele D. SPRL şi E. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de adjudecare din data de 18 octombrie 2010 şi pe cale de consecinţă: constatarea nulităţii absolute parţiale a procesului-verbal de licitaţie nr.x din 18 octombrie 2010 şi a procesului-verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010; constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010 de BNP F., rectificat prin încheierea de rectificare nr.x din 24 noiembrie 2010; obligarea pârâtei E. SRL la predarea: a. 6 camere de uscare a lemnului (uscătoare) - proprietatea C. SRL, conform facturii fiscale x din 30 septembrie 2006; b. baterie de 5 aburitoare - proprietatea B. SRL, conform facturii fiscale nr.x din 23 aprilie 2009; c. şoproane metalice - proprietatea A. SRL, conform facturilor nr.x din 5 mai 2010 şi nr.x din 29 ianuarie 2012, ca urmare a constatării nulităţii absolute a actelor sus - menţionate, pentru cauză ilicită; constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de tranzacţie nr. x din 20 decembrie 2010 şi a Anexei 1 la acesta, pentru cauză ilicită; obligarea pârâtei E. SRL la predarea: a. elemente şopron metalic vânzare; b. elemente şopron metalic atelier auto şi mecanic, proprietatea A. SRL; c. elemente şoproane; d. încărcător frontal (IFRON); e. moto MFL; f. ferăstrău circular; g. polizor de ascuţit pânze Banzic, proprietatea B. SRL; h. fierăstrău Brenta; i. 3 maşini de ascuţit pânze banzic; j. pod rulant monogrindă; k. macara portal manipulare; I. ferăstrău circular de retezat; m. cap şi şină rezist panglică; n. cărucior prindere buşteni, proprietatea C. SRL; o. pendul 2122; p. maşină scutit diam.; q. pompă apă 120/360; r. 50 metri liniari bandă cauciuc transportoare; s. convertizor sudură, proprietatea G. SRL.
În cazul în care nu se doreşte predarea bunurilor, sau acest lucru nu este posibil, reclamantele au solicitat obligarea la plată a pârâtei E. SRL, a unei despăgubiri egale cu contravaloarea bunurilor mobile deţinute în mod nelegal.
În motivarea în fapt a cererii, astfel cum a fost modificată şi precizată, reclamantele au arătat că în dosarul nr.x/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei H. SA, fiind numită în calitate de lichidator pârâta D. SPRL, astfel cum reiese din sentinţa comercială nr.1590 din 10 noiembrie 2004, respectiv încheierea de şedinţă din 6 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. În această calitate, în baza Hotărârii creditorilor nr.x din 8 octombrie 2010, în temeiul art.116 şi urm. din Legea nr.85/2006, în conformitate cu instrucţiunile de desfăşurare a licitaţiei şi de asemenea, cu caietul de sarcini privind vânzarea la licitaţie publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, a bunurilor proprietatea falitei H. SA, pârâta D. SPRL a organizat licitaţia din data de 18 octombrie 2010 şi a întocmit documentaţia privind adjudecarea printre altele şi a construcţiilor din parcela cu numărul cadastral 22/5, respectiv construcţii cu importanţă tehnologică deosebită - camere de aburire uscătoare şi şoproane metalice noi.
Au arătat reclamantele că o parte din bunurile menţionate în caietul de sarcini nu erau proprietatea falitei H. SA.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute parţiale a procesului-verbal de licitaţie nr.x din 18 octombrie 2010, a procesului-verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010 de BNP F., rectificat prin încheierea de rectificare nr.x din 24 noiembrie 2010, au arătat reclamantele că motivele vizează în special aspectele cu privire la faptul că o parte din bunurile menţionate în caietul de sarcini nu erau proprietatea falitei H. SA.
În Caietului de sarcini al licitaţiei în urma căreia, la data de 18 octombrie 2010, E. SRL a adjudecat imobilul din jud. Buzău, se menţionează fără echivoc că investiţia reprezentând şopronul mare metalic (în suprafaţă construită de aprox. 4000 mp) este realizată de I. SRL „din fonduri proprii” (şi achiziţionată ulterior de A. SRL), astfel că nu se înţelege cum de adjudecatarul nu a dorit lămurirea situaţiei juridice a acestuia anterior desfăşurării licitaţiei. În aceste condiţii nu se poate discuta despre bună-credinţă, iar adjudecatarul se prevalează în mod nelegal de un drept de proprietate asupra acestuia, valoarea şopronului fiind de 1.134.070 lei.
Mai mult decât atât, au arătat reclamantele că au fost adjudecate şi investiţiile realizate de I. SRL în mod legal în anul 2008, conform procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.x din 1 februarie 2008 - placa de beton şi procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.x din 12 martie 2008, planşeu beton pentru instalaţii, achiziţionate ulterior de B. SRL, conform facturii fiscale nr.x din 17 februarie 2011, valoarea investiţiilor realizate în mod legal, fiind de 359.179 lei.
Ceea ce este esenţial de observat în speţă, este împrejurarea că nu există nici un act juridic convenţional sau prevedere legală, urmare a cărora bunurile să fie considerate proprietatea falitei. În special, în ceea ce priveşte uscătoarele, aburitoarele şi şopronul metalic, care sunt obiective demontabile, iar reclamantele doresc relocarea lor. Confuzia poate fi generată de faptul că în fotografiile anexate caietului de sarcini, lichidatorul cu rea-credinţă a prezentat aburitoarele proprietatea B. SRL şi nu pe cel din cărămidă, proprietatea falitei - un singur aburitor conform fişei bunului imobil şi planului de amplasament şi delimitare, înregistrate la OCPI Buzău sub nr.x din 20 septembrie 2001.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de tranzacţie nr.x din 20 decembrie 2010 şi a Anexei 1 la acesta, au arătat că bunurile menţionate în anexa la acesta, precum şi grupul uscare şi macaraua portal, nu au fost proprietatea falitei H. SA, prin urmare, nu pot fi înstrăinate ca fiind parte a patrimoniului acesteia.
De asemenea, au arătat reclamantele că în mod nelegal în baza Hotărârii adunării creditorilor nr.x din 8 octombrie 2010, în temeiul art.116 şi urm. din Legea nr.85/2006, în conformitate cu instrucţiunile de desfăşurare a licitaţiei şi de asemenea ale Caietului de sarcini privind licitaţia publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, a bunurilor proprietatea falitei H. SA, D. SPRL a organizat licitaţia din data de 18 octombrie 2010 şi a întocmit documentaţia privind adjudecarea, printre altele şi a bunurilor mobile menţionate mai sus.
Este esenţial de remarcat că Hotărârea adunării creditorilor nr.x din 8 octombrie 2010 nu face referire la bunurile ce fac obiectul contractului de tranzacţie şi, de asemenea, nu există nici un act juridic convenţional sau prevedere legală, urmare a cărora bunurile să fie considerate proprietatea falitei H. SA.
Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia în care nu se analizează cauza ilicită, reprezentată de situaţia de fapt dovedită că falita nu a deţinut în proprietate bunurile respective, contractul de tranzacţie menţionat nu este încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la lichidarea averii debitoarei, aşa cum este stabilit la art.116 şi urm. din Legea nr.85/2006.
Ca o dovadă în plus a conivenţei dintre cele două pârâte stă şi faptul că deşi „adjudecatarul acceptă că bunul se vinde aşa cum este, acolo unde este” şi că acesta „nu va avea nici un drept de acţiune împotriva vânzătorului şi respectiv lichidatorului ... în privinţa reparaţiilor, condiţiilor sau concordanţei cu descrierea pentru oricare din scopurile speciale sau generale ale activului”, contractul de tranzacţie se încheie în scopul de „a stinge irevocabil raporturile litigioase şi de a preîntâmpina alte litigii”.
Faţă de situaţia critică generată de actele încheiate în mod nelegal, societăţile reclamante au fost nevoite să formuleze o cerere privind asigurarea dovezilor prin delegarea unui executor judecătoresc în vederea constatării de urgenţă a stării de fapt cu privire la bunurile proprietatea societăţilor reclamante aflate în incinta fostei fabrici de cherestea din jud. Buzău. Prin încheierea din data de 17 mai 2012 a fost admisă cererea reclamantelor, iar constatarea a fost făcută în baza documentelor de la dosar, respectiv în baza listelor de inventar cu bunurile aflate în incinta fostei fabrici de cherestea, aşa cum reiese din procesul-verbal din data de 28 mai 2012, întocmit de executorul judecătoresc J., iar bunurile societăţilor reclamante au fost identificate în teren, fiind indicate mai sus pentru fiecare societate în parte.
Este de reţinut şi faptul că societăţile reclamante au formulat o cerere privind revendicarea mobiliară a bunurilor menţionate, înainte ca reclamantele să intre în posesia contractului de tranzacţie nr.x din 20 decembrie 2010 şi a Anexei 1 la acesta, suspendată întrucât pârâta E. SRL a formulat apărări în sensul că obiectele celor două pricini ar fi identice.
Au arătat reclamantele că solicită constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul art.120 alin.2 din Legea nr.85/2006, ca urmare a adjudecării nelegale a bunurilor proprietatea reclamantelor.
În drept, au fost invocate prevederile art.494, art.948, art.966, art.998 şi urm. din C. civ. de la 1864, precum şi dispoziţiile Legii nr.85/2006.
Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 14 mai 2013, pârâta D. SPRL a invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În drept, s-au invocat prevederile art.11 şi art.136 din Legea nr.85/2006.
Pârâta E. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.115 din C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din 25 februarie 2015 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei a VII-a a Tribunalului Bucureşti şi a dispus înaintarea cererii Secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 20 martie 2015, sub nr.x/3/2012*.
Prin cererea depusă la dosar la data de 12 mai 2017, reclamantele au formulat cerere de introducere în proces a altei persoane care pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantele, respectiv G. SRL prin lichidator judiciar K., în conformitate cu prevederile art.57 din C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K. a fost motivată ca şi cererea modificatoare depusă la dosar de reclamante.
Prin încheierea de şedinţă din 12 august 2015 a fost admisă excepţia netimbrării capetelor 2 şi 4 din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamanta A. SRL, urmând ca soluţia de anulare a acestor capete de cerere să fie pronunţată odată cu fondul. A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta E. SRL, a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL, şi au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes, excepţii invocate de pârâta D. SPRL.
În cauză a fost încuviinţată şi s-a administrat pentru părţi proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.5928 din 28 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr.x/3/2012* Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL și a respins cererea astfel cum a fost modificată și precizată formulată de reclamante în contradictoriu cu acest pârât constatând lipsa calităţii procesuale pasive; a respins ca neîntemeiată cererea astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamantele B. SRL şi C. SRL în contradictoriu cu pârâta E. SRL; a anulat ca netimbrate, capetele 2 şi 4 din cererea de chemare în judecată; a respins capătul 1 din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta D.SPRL, constatând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei; a respins, ca neîntemeiate, capetele 1, 3, 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta E. SRL și a respins ca neîntemeiată, cererea de intervenţie forţată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reținut că în dosarul nr.x/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei H. SA, fiind numită în calitate de lichidator pârâta D. SPRL, astfel cum reiese din sentinţa nr.1590 din 10 noiembrie 2014, respectiv încheierea de şedinţă din 6 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă. În această calitate, în baza Hotărârii creditorilor nr.x din 8 octombrie 2010, în temeiul art.116 şi urm. din Legea nr.85/2006, în conformitate cu instrucţiunile de desfăşurare a licitaţiei şi de asemenea, cu caietul de sarcini privind licitaţia publică cu strigare din data de 18 octombrie 2010, a bunurilor proprietatea falitei H. SA, pârâta D. SPRL a organizat licitaţia din data de 18 octombrie 2010 şi a întocmit documentaţia privind adjudecarea printre altele şi a construcţiilor din parcela cu numărul cadastral 22/5, respectiv construcţii cu importanţă tehnologică deosebită - camere de aburire uscătoare şi şoproane metalice noi.
Conform celor consemnate în procesul-verbal de licitaţie publică cu strigare nr.x din data de 18 octombrie 2010, s-a reținut că activul incinta principală, situat în jud. Buzău, compus din teren, în suprafaţă totală de 129.966,5 mp, din care în exclusivitate suprafaţa de 122.362 mp, constituită din parcelele cu număr cadastral 22/2/1, 22/2/2, 22/3, 22/4/1, 22/4/2, 22/5, 22/7, 22/8, 22/9/1, 22/9/4, 22/10 şi indiviziune cu L.SA suprafeţele de 6.267 mp. (număr cadastral 22/12 - drumuri în incinta principală) și 1337,5 mp. (număr cadastral 22/13) şi construcţii, a fost adjudecat de către E. SRL, contra sumei de 5.851.000 lei, inclusiv TVA, conform facturii fiscale nr.x din 25 octombrie 2010, preţ care a fost achitat integral în contul de lichidare al debitoarei.
În urma adjudecării de către pârâta E. SRL a activului la care s-a făcut mai sus referire, la data de 23 noiembrie 2010, între H. SA, societate aflată în faliment, reprezentată de către lichidator judiciar D. SPRL, în calitate de vânzător şi pârâta E. SRL, în calitate de cumpărător, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare întocmit în temeiul Legii nr.85/2006, privind procedura insolvenţei, autentificat prin încheierea de autentificare nr.x din 23 noiembrie 2010 de către BNP F. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat l-a reprezentat transferul dreptului de proprietate asupra terenului descris la pct.1.1 din contract, de la vânzător, către cumpărător, în schimbul sumei de 5.550.900 lei.
În data de 20 decembrie 2011, între pârâtă şi debitoarea H. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar D., s-a încheiat Contractul de tranzacţie nr.x, prin care părţile au stabilit să stingă toate datoriile dintre ele prin compensare astfel cum rezultă din respectivul act.
Tribunalul a apreciat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL a fi întemeiată, reținând că prin sentinţa civilă nr.11720 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă s-a dispus închiderea procedurii falimentului şi radierea de la registrul comerţului a debitoarei H. SA.
Astfel cum rezultă din certificatul de furnizare informaţii nr.x din 13 mai 2013 eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului H. SA a fost radiată din registrul comerţului la data de 29 martie 2013, ca urmare a închiderii procedurii falimentului.
Potrivit art.136 din Legea nr.85/2006, s-a arătat că prin închiderea procedurii lichidatorul judiciar este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi, cu privire la procedură, debitor şi averea lui.
Pârâta D. SPRL în calitate de fost lichidator al H. SA nu a acţionat în nume propriu, ci pentru societatea aflată în faliment ale cărei interese le-a reprezentat.
A reţinut tribunalul că pârâta D. SPRL nu poate avea calitatea de pârâtă într-o acţiune ce vizează anularea unui act de adjudecare şi a actelor subsecvente acestuia, deoarece părţi în actul de adjudecare sunt H. SA, societate în prezent radiată, şi E. SRL. Astfel, are calitatea de vânzător mandantul H. SA şi nu mandatarul D. SPRL.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL şi a respins cererea, astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamantele B. SRL şi C. SRL în contradictoriu cu pârâta D. SPRL, constatând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL.
În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanta A. SRL tribunalul a reţinut că înainte de a fi soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL, prin încheierea de şedinţă din 12 august 2015 a fost admisă excepţia netimbrării capetelor 2 şi 4 din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată. În consecinţă, tribunalul a anulat, ca netimbrate, capetele 2 şi 4 din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL şi E. SRL.
Pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că, având în vedere că actul de adjudecare din data de 18 octombrie 2010, procesul-verbal de licitaţie nr.x din 18 octombrie 2010, procesul-verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010 au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr.287/2009 (1 octombrie 2011) şi faţă de prevederile art.102 din Legea nr.71/2011 legea civilă aplicabilă actelor menţionate este C. civ. de la 1864. Contractului de tranzacţie nr.x din 20 decembrie 2010 îi sunt aplicabile prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr.287/2009.
S-a indicat că potrivit art.966 din C. civ. de la 1864 „Obligaţia fără cauza sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Cauza ilicită sau nelicită este definită în art. 968 din acelaşi act normativ, care prevede: „Cauza este nelicită, când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Scopul sau cauza actului juridic este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Aşadar, raportându-ne la speţa de faţă, analizând actele supuse examinării prin prisma motivului de critică învederat de reclamante, respectiv cauza ilicită, s-a constatat că, în realitate, pârâta E. SRL a avut ca scop cumpărarea bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei H. SA, iar aceasta, prin lichidator judiciar, a dorit vânzarea respectivelor bunuri pentru acoperirea pasivului respectivei societăţi.
A constatat tribunalul că reclamantele nu au indicat normele imperative de drept şi bunele moravuri încălcate prin încheierea actelor mai sus arătate a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată.
Pentru bunurile cumpărate, pârâta a plătit un preţ de aproximativ 6.000.000 lei, suma care reprezintă preţul pentru bunurile cumpărate.
În ceea ce priveşte Contractul de tranzacţie încheiat sunt imperiul C. civ. aprobat prin Legea nr.287/2009, s-a constatat că nici în această situaţie, critica de nulitate absolută cauzată de cauză ilicită nu poate fi avută în vedere.
Astfel, potrivit art.1236 alin.2 din C. civ. aprobat prin Legea nr.287/2009, cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice.
A reținut tribunalul că reclamantele nu arată căror norme de drept contravine încheierea Contractului de tranzacţie astfel încât să poată opera motivul de nulitate absolută reprezentat de cauza ilicită.
A reţinut tribunalul că reclamantele şi intervenientul forţat, deşi aveau sarcina probei, nu au dovedit că actele încheiate între pârâta E.SRL şi H. SA au avut un alt scop decât acela declarat, de vânzare-cumpărare a unor bunuri din patrimoniul H. SA, la un preţ de comun acord stabilit si achitat, şi nici faptul că înscrisurile ar încalcă vreun text anume de lege așa încât criticile acestora sunt total nefondate.
Mai reţine tribunalul că numitul M., cel care controlează ca asociat şi administrator, societăţile reclamante, a participat în calitate de reprezentant al B. SRL, la licitaţia din noiembrie 2010, luând cunoştinţa de conţinutul procesului-verbal de licitaţie, de caietul de sarcini şi de toate înscrisurile licitaţiei, semnând respectivul act fără nicio obiecțiune.
În conformitate cu prevederile art.120 ind.2 din Legea nr.85/2006, precum și potrivit dispoziţiilor art.447 alin.3 şi art.516 pct.8 din C. proc. civ. de la 1865, s-a arătat că procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate.
Totodată, potrivit art.53 din Legea nr.85/2006, bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel sau măsuri asigurătorii.
Mai mult decât atât, s-a indicat că prin acelaşi proces-verbal de adjudecare, lichidatorul a garantat pârâtei faptul că niciunul dintre bunurile adjudecate nu este închiriat, contractele de închiriere anterior încheiate fiind reziliate de drept, în acest sens lichidatorul judiciar având obligaţia să notifice chiriaşii cu privire la încetarea contractelor.
Mai reţine tribunalul că nu au fost dovedite care ar fi motivele de nulitate absolută pentru cererea de intervenţie forţată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K. formulată de reclamantele B. SRL, C. SRL şi A. SRL, conform art.57 C. proc. civ. de la 1865, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL şi E. SRL.
Capetele din cererea principală, astfel cum a fost modificată şi precizată, precum şi din cererea de intervenţie forţată a intervenientei G. SRL, prin lichidator judiciar K., formulată de reclamantele B. SRL, C. SRL şi A. SRL, conform art.57 din C. proc. civ. de la 1865, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL şi E. SRL privind predarea bunurilor, respectiv plata despăgubirilor egale cu contravaloarea acestora, au fost apreciate de tribunal ca a fi neîntemeiate, faţă de principiul accesoriul urmează soarta principalului. Prin aceste capete de cerere s-a susţinut că de fapt se solicită repunerea în situaţia anterioară în ipoteza constatării nulităţii absolute a actelor menţionate în cererea introductivă de instanţă, respectiv capetelor 1, 2 şi 4 din cererea modificatoare aflată la filele 218-222 din dosarul nr.x/3/2012 al Tribunalului Bucureşti. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a pus în vedere timbrajul doar pe capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute.
Astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila 24 vol. I din dosarul nr.x/3/2012* al Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă a fost formulată şi o cerere în revendicare, ce formează obiectul dosarului nr.x/277/2013 al Judecătoriei Pătârlagele, cauză care a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a prezentului dosar.
Mai reţine tribunalul că nu s-a dovedit prin materialul probator administrat în cauză că o parte din bunurile cuprinse în actul de adjudecare din 18 octombrie 2010, ar fi proprietatea reclamantelor, respectiv a terţului intervenient forţat, facturile fiscale depuse la dosar neputând face dovada proprietăţii fără a fi coroborate cu extrase de cont, ordine de plată sau chitanţe, documente de provenienţă sau avize de însoțire a mărfii, care să dovedească că într-adevăr acestea au fost achiziţionate şi se poate vorbi de un drept de proprietate. La termenul de judecată din 21 octombrie 2015 reprezentantul convenţional al reclamantelor şi intervenientului forţat a susţinut că nu înţelege să mai depună la dosar şi alte înscrisuri. Expertiza care să identifice bunurile (care au pretins reclamantele şi intervenientul forţat că ar fi proprietatea acestora) şi să stabilească valoarea acestora nu ar fi putut să aibă în vedere alte înscrisuri în afara celor aflate la dosar.
La dosar a fost depus contractul de antrepriză nr.x din 12 iunie 2007, încheiat între N. SRL, în calitate de antreprenor, şi I. SRL, în calitate de beneficiar, având ca obiect construirea de către antreprenor în favoarea beneficiarului a unui imobil ce trebuia realizat pe terenul din judeţul Buzău, conform proiectului anexat, proiect care însă nu a fost depus la dosar.
De asemenea, s-a constatat că nu a fost depus la dosar procesul verbal de recepţie finală, iar din procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.4 din 12 martie 2008 nu rezultă care ar fi fost lucrările recepţionate, făcându-se referire doar la o lucrare de excavaţie. Această lucrare de excavaţie nu are legătură cu bunurile ce s-au solicitat a fi predate în cadrul prezentului litigiu.
Pentru considerentele expuse, având în vedere şi prevederile art.967, art.1169, art.1898 alin.2 din C. civ. de la 1864, art.1239 alin.2 din C. civ. aprobat prin Legea nr.287/2009, reţinând că nu s-a făcut dovada că ar exista motive de nulitate pentru actele contestate, fiind prezumate cauza şi buna credinţă, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamantele B. SRL şi C. SRL în contradictoriu cu pârâta E. SRL, a respins, ca neîntemeiate, capetele 1, 3, 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi precizată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta E. SRL, precum şi cererea de intervenţie forţată a intervenientei G. SRL prin lichidator judiciar K. formulată de reclamantele B. SRL, C. SRL şi A. SRL, conform art.57 din C. proc. civ. de la 1865, în contradictoriu cu pârâtele D. SPRL şi E. SRL.
În temeiul principiului disponibilităţii s-a luat act de faptul că pârâtele D. SPRL şi E. SRL şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 11 decembrie 2015, au declarat apel reclamantele și intervenienta în interes propriu, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a Civilă la data de 4 februarie 2016.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr.1173/A din 22 iunie 2016, a respins apelul declarat de reclamante şi de către intervenienta forţată, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, a reţinut următoarele:
A constatat că prin motivele de apel, depuse în termenul legal, apelantele - reclamante nu au criticat în nici un fel soluția tribunalului cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a D. SRPL, criticile vizând numai fondul cauzei, respectiv modul de soluționare a cererilor de constatare a nulității anumitor acte juridice și a cererilor subsecvente. În atare condiții, după cum în mod corect au constatat și intimatele, soluția tribunalului asupra excepției a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuție în apel.
Nici precizarea avocatului apelantelor din ședința publică din data de 7 aprilie 2016 nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece la acea dată apelantele erau decăzute din dreptul de a mai depune noi motive de apel, față de prevederile art.287 alin.2 din C. proc. civ.
În concluzie calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte D. SRPL a fost tranșată definitiv de către tribunal.
O soluție similară, în ceea ce privește limitele devoluțiunii, s-a impus și cu privire la capetele 2 și 4 ale cererii, modificată și precizată, formulată de apelanta-reclamantă A., petite ce au fost anulate ca netimbrate de către tribunal.
Sub acest aspect, se constată, pe de o parte, că relativ de modul de stabilire a taxei de timbru reclamanta are la dispoziție o cale de atac specială, cererea de reexaminare prevăzută de legislația taxelor de timbru (Legea nr.146/1997), iar, pe de altă parte, că odată respinsă cererea de reexaminare, reclamanta nu mai poate pune în discuție modul de stabilire a taxei de timbru, ci poate face referiri la momentul/modul de depunere a dovezii ce atestă o eventuală achitare a taxei judiciare de timbru.
În cauza de față apelanta-reclamantă A. nu a formulat nicio critică din care să rezulte că ar contesta anularea a două petite din cererea sa, motiv pentru care criticile formulate cu privire la fondul pretențiilor nu vor fi analizate de instanța de apel, capetele 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de A., fiind definitiv și irevocabil anulate. Această soluție se impune și față de cesionara de drepturi litigioase C. SRL, deoarece cedenta A. nu ar putea ceda mai multe drepturi procesuale decât avea.
S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, modificată și precizată, apelantele reclamante și intervenienta au solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută parţială a procesului-verbal de licitație nr.x din 18 octombrie 2010, a procesului verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010, rectificat prin încheierea nr.x din 24 noiembrie 2010 și a contractului de tranzacție nr.x din 20 decembrie 2011 și a Anexei 1 la acesta, pentru cauză ilicită.
În dovedirea cauzei ilicite s-a invocat nesocotirea prevederilor art.948 și art.966 din C. civ. de la 1864 (respectiv art.1179 și art.1235 din Noul C. Civ.), precum și a prevederilor din legea insolvenței care reglementează procedura de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitoarei, susținându-se că au fost vândute bunuri ce nu aparțineau debitoarei H.
Prin cererile precizatoare și modificatoare apelantele-reclamante au invocat cu privire la procesul-verbal de licitație nr.x din 18 octombrie 2010, la procesul-verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010 și la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010, rectificat prin încheierea nr.x din 24 noiembrie 2010, drept cauză ilicită faptul că o parte din bunurile menționate în caietul de sarcini nu erau proprietate falitei H. În ceea ce privește contractul de tranzacție nr.x din 20 decembrie 2011 și anexa acestuia s-a indicat că și în situația în care nu se analizează cauza ilicită, reprezentată de vânzarea bunului altuia, contractul a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la lichidarea averii debitorului, stabilite de art.116 și urm. din Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește legislația aplicabilă, în mod corect a reținut tribunalul că actelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 le sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, iar contractului de tranzacție, încheiat la data de 20 decembrie 2011, îi sunt aplicabile prevederile Noului C. civ., analizând valabilitatea acestor acte în mod diferit.
Cu privire la procesul-verbal de licitație nr.x din 18 octombrie 2010, la procesul-verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010 și la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010, rectificat prin încheierea nr.x din 24 noiembrie 2010, Curtea a reținut că în caz de vânzare a bunului altuia valabilitatea contractului se analizează diferit după cum consimțământul părților a fost afectat de viciul erorii sau încheierea contractului a avut loc în cunoștință de cauză.
Apelantele invocă cel din urmă caz, solicitând să se constate nulitatea absolută a respectivelor acte considerând că vânzarea lucrului altuia, în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, are o cauză ilicită și, deci, este nulă absolut în baza art.968 din C. civ.
Însă, într-un asemenea caz, apelantele trebuiau să dovedească faptul că sunt proprietarele bunurilor ce au făcut obiectul vânzării, precum și conivența frauduloasă a părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, sau, cu alte cuvinte, să dovedească faptul că, cu bună știință, au fost scoase la licitație bunuri care nu aparțineau debitoarei falite, iar intimata-pârâtă E., în cunoștință de cauză, a adjudecat respectivele bunuri.
Or, după cum a constatat și tribunalul, contrar prevederilor art.1169 din C. civ., care instituie sarcina probei reclamantului, aceste dovezi nu au fost prezentate.
Curtea nu poate primi criticile apelantelor în sensul că prezentarea unor facturi fiscale dovedește dreptul de proprietate al acestora asupra bunurilor individualizate în respectivele facturi.
După cum în mod corect au indicat și apelantele prevederile art.155 din C. fisc. (aplicabile prin raportare la data facturilor depuse la dosar) stabilesc regimul juridic al facturii fiscale, însă aceasta nu este un act juridic translativ de proprietate. Din economia textului rezultă, în mod clar, că factura fiscală face dovada livrării unui bun sau prestării unui serviciu, însă simpla livrare a unui bun/prestare a unui serviciu nu denotă și transferul de proprietate.
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părți – vânzătorul – strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți – cumpărătorul – care se obligă, în schimb, a plăti vânzătorului prețul bunului vândut. Astfel, factura fiscală însoțită de dovada plății atestă operațiunea simplificată a vânzării-cumpărări, iar dovada achitării facturilor anexate cererilor de chemare în judecată nu a fost depusă la dosar. În măsura în care erau în posesia acestor dovezi, având în vedere și considerentele reținute de tribunal, apelantele puteau prezenta respectivele documente în sprijinul susținerilor lor, însă au ales să solicite proba cu expertize tehnice care să identifice și evalueze bunurile, probe care nu erau de natură să dovedească dreptul de proprietate asupra bunurilor.
Nici existența procesului de revendicare intentat de apelante intimatei-pârâte nu denotă dreptul de proprietate al reclamantelor, în cadrul acelui litigiu acestea având posibilitatea de a prezenta dovezi din care să rezulte dreptul lor de proprietate, urmând ca respectivul/respectivele titluri să fie comparate cu titlul intimatei-pârâte E. pentru a se stabili titlul preferabil.
Analizând, mai departe condițiile impuse de lege pentru constarea nulității unui act juridic ca urmare a vânzării lucrului altuia, Curtea a constatat că apelantele nu au dovedit înțelegerea frauduloasă dintre vânzător și cumpărător. Simpla mențiune din contract că bunurile se vând în starea în care se găsesc, ori că societatea cumpărătoare nu va avea nici un drept de acțiune împotriva vânzătorului și, respectiv, lichidatorului, nu este de natură să dovedească reaua – credință a intimatei-pârâte.
Potrivit prevederilor C. civ. de la 1864 buna credință se prezumă, astfel că apelantele aveau obligația de a prezenta dovezi de natură să răstoarne această prezumție ce operează în favoarea intimatei-pârâte, însă nu au prezentat nici măcar un început de dovadă în acest sens.
În atare condiții și susținerile apelantelor, în sensul că D. SPRL nu a depus nici un înscris din care să reiasă că falita H. a deținut în proprietate bunurile în speță, sunt lipsite de temei, odată ce sarcina probei, conform art.1169 din C. civ. revine reclamantului, în speță apelantelor.
În concluzie, în ceea ce privește procesul-verbal de licitație nr.x din 18 octombrie 2010, procesul-verbal de adjudecare nr.x din 25 octombrie 2010 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010, rectificat prin încheierea nr.x din 24 noiembrie 2010 nu se poate reține o cauză ilicită motivată de vânzarea lucrului altuia.
Referitor la contractul de tranzacție nr.x din 20 decembrie 2011 și anexa 1 s-a reținut că sunt incidente prevederile art.1683 din Noul C. civ., iar potrivit noii reglementări, vânzarea bunului altuia este întotdeauna valabilă, indiferent că dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului. Acesta este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător. Dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.
Față de prevederile Noului C. civ. solicitarea apelantelor de constatare a nulității absolute a contractului de tranzacție motivat de vânzarea lucrului altuia nu poate fi primită, o asemenea sancțiune nefiind prevăzută de lege, apelantele având la dispoziție acțiunea în revendicare ce face obiectul dosarului de la Judecătoria Pătârlagele.
Analizând lipsa cauzei prin raportare la prevederile art.966 din C. civ. și art.1235 din Noul C. civ., invocate, de asemenea de apelante, în acord cu soluția tribunalului Curtea a constatat că atât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în urma licitației din data de 18 octombrie 2010 cât și contractul de tranzacție au avut drept scop vânzarea, respectiv cumpărarea de către intimata-pârâtă a bunurilor falitei H. Pentru bunurile achiziționate intimata – pârâtă a plătit prețul de 6.000.000 lei, preț stabilit în urma licitației la care a participat (și a licitat) și apelanta-reclamantă B. SRL.
În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea de către tribunal a legalității contractului de tranzacție prin raportare la prevederile art.116 și urm, din Legea nr.85/2006, Curtea a constatat, pe de o parte, că tribunalul a reținut din legea insolvenței prevederile care atestă caracterul de titlu de proprietate al actului de adjudecare, iar raportarea la anumite prevederi ale legii speciale, altele decât cele pe care le consideră reclamantul ca i-ar fi favorabile nu poate conduce la desființarea hotărârii.
Pe de altă parte, s-a constatat că orice contestație referitoare la modul de organizare a licitației pentru lichidarea averii debitoarei trebuia formulată în cadrul procedurii insolvenței, în fața judecătorului sindic, și nu printr-o acțiune de drept comun. În acest sens sunt prevederile legii insolvenței care stabilesc competența specială a judecătorului sindic la art.11 din Legea nr.85/2006.
Atât timp cât apelanta-reclamantă B. a participat la licitația din data de 18 octombrie 2010 putea observa, cu ușurință, că sunt scoase la vânzare și bunuri care îi aparțineau, și putea contesta actele lichidatorului în fața judecătorului sindic.
Referirea tribunalului la participarea la licitație a domnului M., contrar opiniei apelantelor, nu are rolul de a motiva o înlăturare a unei cauze de nulitate absolută, ci de a sublinia faptul că apelantele (al căror reprezentant – asociat/ administrator – este numitul M.) au avut cunoștință de licitație și de bunurile care urmau a fi vândute și au rămas în pasivitate. Mai mult chiar, după cum arată și intimata, una dintre reclamante chiar a licitat pentru anumite bunuri despre care susține, în prezenta cauză, că îi aparțin.
Prin urmare, faţă de aspectele prezentate mai sus, Curtea a constatat că tribunalul a pronunțat o soluție legală și temeinică, cu observarea prevederilor art.296 din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs C. SRL, B. SRL şi G. SRL, înregistrat la data de 16 septembrie 2016, sub nr.x/3/2012* pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, pe calea căii ordinare de atac reclamantele au înţeles să critice şi soluţia judecătorului fondului, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SRPL. În dezvoltarea acestei critici, subscrise de recurente dispoziţiilor art.304 pct.7 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că fostul lichidator judiciar este cel care a întocmit, în procedura insolvenţei, o serie de acte juridice nelegale, încălcând dispoziţiile art.116 şi următoarele din Legea nr.85/2006. Mai mult, un act juridic nu poate fi desfiinţat numai în raport cu o parte din părţile contractante.
Au mai relevat recurentele că motivarea instanţei de apel, referitoare la validitatea contractului de tranzacţie, este contrară dispoziţiilor art.1683 alin.3 C. civ., atâta vreme cât vânzătorul nu a dobândit niciodată bunurile în cauză, iar recurentele, proprietare de drept, nu au ratificat vânzarea.
Totodată, instanţa de apel nu a analizat dacă procedura de înstrăinare, realizată prin contractul de tranzacţie, a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor Legii insolvenţei, respectiv dacă bunurile au fost evaluate, dacă adunarea creditorilor a aprobat metoda de vânzare ş.a.m.d.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamantele au indicat prevederile legale încălcate, respectiv art.948 şi art.966 din vechiul C.civ., art.116 şi următoarele din Legea nr.85/2006.
Recurentele au mai relevat că lipsa obiecţiunilor formulate de către reprezentantul uneia dintre societăţile participante la procedura de vânzare prin licitaţie publică, în cadrul insolvenţei, nu poate valida nelegalitatea procedurii, precum şi faptul că facturile fiscale pot face dovada proprietăţii.
În fine, recurentele au susţinut că instanţele de fond, fiind învestite cu o acţiune în constatare nulitate acte juridice, au acordat o importanţă nejustificată aspectului referitor la dovada dreptului de proprietate al reclamantelor. Or, o atare analiză era utilă doar în situaţia în care s-ar fi promovat o acţiune în revendicare.
În continuarea motivelor de recurs, au fost rezumate susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la situaţia de fapt şi la pretinsele încălcări ale legii insolvenţei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 C. proc. civ., art.494, art.948, art.966, art.998 din C. civ. din 1864, art.1179, art.1235 şi urm. din noul C. civ., dispoziţiile Legii nr.85/2006.
Intimata-pârâtă E. SRL a formulat întâmpinare, însă cu nerespectarea termenului prevăzut de art.308 alin.2 C. proc. civ. În consecinţă, pentru nerespectarea termenului imperativ defipt de lege, s-a aplicat sancţiunea decăderii părţii, în condiţiile art.103 alin.1 C. proc. civ.
Recursul declarat de C. SRL şi B. SRL este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) nu poate fi primit.
Deşi invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părţii nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistenţa motivării, insuficienţa considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora), ci doar nemulţumirea recurentelor în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea lor de atac.
Contrar celor susţinute de cele două recurente, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art.295 alin.1 C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de reclamante, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun. Nu au fost omise de la analiză nici elementele referitoare la vânzarea lucrului altuia şi, subsecvent noţiunii de obiect al contractului, mijloacele de probă care fac dovada dreptului de proprietate, nici pretinsele încălcări, cu ocazia actelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se cere a se constata, a dispoziţiilor legii speciale a insolvenţei. Totodată, instanţa de apel a constatat, în ce priveşte soluţia judecătorului fondului, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SPRL, că nu au fost formulate critici concrete în raport de motivele de fapt şi de drept reţinute în adoptarea soluţiei. În esenţă, instanţa de fond a apreciat că fostul lichidator judiciar al societăţii vânzătoare nu este parte a raportului juridic dedus judecăţii, întrucât vânzarea bunurilor din averea debitoarei nu se realizează de către practicianul în insolvenţă în nume propriu, ci în calitate de reprezentant, în numele şi pe seama falitei. Or, reclamantele, pe calea apelului şi, ulterior, pe calea recursului, s-au limitat la a reitera temeiurile de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, fără a se raporta însă la considerentele ce au fundamentat soluţia atacată, respectiv fără a arăta de ce apreciază că într-o acţiune în constatare nulitate act juridic, mandatarul uneia din părţile contractante dobândeşte calitate procesuală. Altfel spus, corect a reţinut instanţa de apel că limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că poate proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelante, expres sau implicit.
De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii. Aşa fiind, constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art.261 alin.1 pct.5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art.307 pct.7 C. proc. civ. neputând fi reţinut.
Referitor la invocarea formală a prevederilor art.304 pct.8 C. proc. civ., constată că nici unul din argumentele prezentate în „dezvoltarea motivelor” nu pot fi încadrate în acest text de lege. Motivul de modificare priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanţa îi schimbă „natura” ori „înţelesul”. Or, recurentele nu au arătat în motivarea căii de atac în ce constă schimbarea naturii actelor deduse judecăţii (proces verbal de licitaţie, proces verbal de adjudecare, contract de vânzare-cumpărare şi contract de tranzacţie). Criticile formulate se subscriu, mai degrabă, motivului de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material şi, ca atare, vor fi analizate în considerentele ce succed.
În fine, constată că sunt nefondate şi criticile încadrate de recurente în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. (hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii).
Astfel, sub un prim aspect, s-a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art.116 şi următoarele din Legea nr.85/2006, arătându-se, în esenţă, că încheierea contractului de tranzacţie nu a fost precedată de o evaluare a activelor societăţii falite, de aprobarea metodei de vânzare de către adunarea creditorilor şi că, în general, vânzarea nu a fost efectuată sub controlul judecătorului sindic.
Aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, întreaga activitate a administratorului/lichidatorului judiciar, inclusiv vânzarea bunurilor din averea debitoarei, se desfăşoară sub controlul judecătoresc al judecătorului sindic, după cum toate procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei sunt în competenţa acestuia (art.11 alin.2 din Legea nr.85/2006). Toate măsurile şi actele pretins nelegale ale lichidatorului judiciar nu puteau fi contestate decât în cadrul procedurii insolvenţei, în condiţiile şi în termenele prevăzute de legea specială (art.11 alin.1 lit.i raportat la art.21 alin.2-4 din Legea nr.85/2006). Cu alte cuvinte, reclamantele nu pot solicita instanţei de drept comun, după închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC H. SA, ce a făcut obiectul dosarului nr.x/3/2004 al Tribunalului Bucureşti şi după radierea societăţii din registrul comerţului, să verifice legalitatea actelor şi operaţiunilor efectuate de practicianul în insolvenţă, prin raportare la normele legii speciale, câtă vreme există o procedură reglementată de Legea nr.85/2006, anumite termene imperative de contestare şi o competenţă materială şi funcţională stabilită prin norme de ordine publică.
Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art.948 şi art.966 din C. civ. din 1864 (act normativ ce guvernează contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.x din 23 noiembrie 2010) sau a prevederilor art.1179, art.1235 sau a dispoziţiilor art.1683 alin.3 din noul C. civ. (sub incidenţa căruia intra contractul de tranzacţie nr.x din 20 decembrie 2011), constată că nici aceste critici nu pot fi primite.
Ceea ce în mod corect au reţinut instanţele de fond este faptul că, pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare trebuie să se bazeze pe o cauză licită şi morală (art.1179 din noul C. civ., art.966 C. civ. din 1864). Cauza include scopul imediat al asumării obligaţiei, în speţă, obţinerea bunului sau încasarea preţului. Or, este neîndoielnic că existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, probă pe care reclamantele nu au produs-o. Aşa cum au relevat şi instanţele de fond, nu este suficient să declari că actele juridice a căror anulare o solicită sunt contrare legii şi ordinii publice, invocând textul de lege referitor la această condiţie de validitate a convenţiei, ci partea trebuie să arate, în concret, care sunt normele legale imperative încălcate.
Cât priveşte pretinsa nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare, decurgând din vânzarea, de către societatea în insolvenţă, a unor bunuri care nu îi aparţineau, constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente.
Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, vânzarea bunului altuia reprezenta o cauză de nulitate absolută doar în situaţia în care se dovedea conivenţa frauduloasă a părţilor, şi, în principal, faptul că, în speţă, cumpărătoarea pârâtă a achiziţionat bunurile în litigiu, cunoscând faptul că acestea nu sunt proprietatea vânzătoarei. Or, instanţa de apel a reţinut că reclamantele nu au dovedit conivenţa frauduloasă a pârâtei E. SRL, respectiv cauza ilicită a convenţiei, această statuare asupra situaţiei de fapt neputând fi cenzurată pe calea recursului. Aşa fiind, este lipsită de semnificaţie juridică împrejurarea că recurentele au dovedit sau nu că sunt proprietarele bunurilor în litigiu, aceste aspecte urmând a fi dezlegate de instanţa deja învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare.
Constată, de asemenea, că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art.1683 alin.1-4 din Noul C. civ., act normativ ce reglementează contractul de tranzacţie. Astfel, dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect un bun individual determinat, cum este cazul în speţă, dacă bunul se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, vânzătorul asumându-şi obligaţia să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.
Altfel spus, obligaţia de transmitere a proprietăţii se consideră executată de către vânzător, fie prin dobândirea de către acesta din urmă a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului proprietatea bunului.
Aşa fiind, în concepţia noului C. civ., vânzarea bunului altuia nu reprezintă o cauză de nulitate a convenţiei. Netransmiterea dreptului de proprietate către cumpărător reprezintă doar o neexecutare a obligaţiei vânzătorului, astfel că creditorul obligaţiei neexecutate poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese, calculate potrivit art.1702 şi art.1703 C. civ.
Altfel spus, pretinsul terţ, proprietar al bunului ce a făcut obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare, chiar dacă nu ratifică vânzarea, nu are la îndemână o acţiune în constatarea nulităţii convenţiei, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
De altfel, deşi nu se mai impune analiza criticilor referitoare la calitatea de proprietare a reclamantelor asupra bunurilor în litigiu, constată, în primul rând, că este vorba de construcţii sau lucrări executate pe terenul ce a aparţinut vânzătoarei falite SC H. SA (placă beton, planşeu beton, şopron metalic, etc.). Aşa fiind, faţă de prezumţia de proprietate instituită de art.492 C. civ. din 1864 în favoarea proprietarului terenului şi de eventualele drepturi ce pot fi dobândite de către constructor, în condiţiile art.494 C. civ., este cel puţin discutabilă natura drepturilor dobândite de reclamante asupra unor atare „bunuri”, livrate prin facturi fiscale emise de o altă societate din acelaşi grup de firme (I. SRL), după deschiderea procedurii împotriva SC H. SA, în anul 2004, respectiv în perioada anilor 2006 – 2011. Cât priveşte celelalte bunuri, unele sunt imobile prin natura lor sau prin destinaţie, altele, deşi sunt bunuri mobile urmează a fi efectiv analizate în cadrul acţiunii în revendicare, înregistrată deja pe rolul Judecătoriei Pătârlagele. Concret, în raport de obiectul şi cauza acţiunii de faţă, nu puteau fi luate în discuţie data dobândirii posesiei efective a bunurilor, buna sau reaua-credinţă a dobânditorului la data intrării în posesie, spre a stabili titularul dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile corporale. De altfel, reclamantele, deşi îşi declină calitatea de proprietare ale bunurilor mobile, nu relevă nici o împrejurare de fapt referitoare la modul în care fie ele însele, fie autorul lor, au pierdut posesia sau la contextul în care bunurile în discuţie au fost inventariate şi înstrăinate în procedura insolvenţei debitoarei SC H. SA.
Faţă de cele ce preced, potrivit art.312 alin.1 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantele B. SRL şi C. SRL, ca nefondat.
Cât priveşte recursul declarat de intervenienta G. SRL, constată că această societate s-a aflat în procedura insolvenţei (dosar nr.x/114/2013 al Tribunalului Buzău). Prin sentinţa nr.379 din 31 mai 2016, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii şi radierea debitoarei din registrul comerţului. Menţiunea de radiere a fost efectuată în registrul comerţului la data de 30 septembrie 2016.
În aceste condiţii, reţine că societatea este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului, conform art.41 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată. Totodată, potrivit art.251 alin.1 C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.
Prin urmare, recurenta intervenientă este lipsită de capacitate procesuală de folosinţă şi, neavând folosinţa drepturilor civile, nu poate să fie parte la judecată (art.41 alin.1 C. proc. civ.)
Aşa fiind, în condiţiile art.162 C. proc. civ., instanţa de recurs a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi, în consecinţă, a anulat recursul declarat de G. SRL.