Decizia nr. 1155/2017
Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 august 2012 și sub nr. x/121/2012 pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă reclamanta SC A. SRL Galați a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. - Sucursala Galați obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de c/val. imobil asigurat, a dobânzii legale aferentă debitului principal, calculată de la data de 9 august 2012, dată la care reclamanta a pus în întârziere pârâta, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 1319 din 31 octombrie 2012 Tribunalul Galați a admis excepția prematurității formulării acțiunii și a respins acțiunea ca prematur formulată.
Împotriva Sentinței civile nr. 1319/2012 a Tribunalului Galați a declarat apel, la data de 26 noiembrie 2012 reclamanta SC A. SRL Galați, solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin Decizia civilă nr. 4 din 6 februarie 2013 Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a admis apelul, a anulat Sentința civilă nr. 1319 din 31 octombrie 2012 a Tribunalului Galați și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că este excesiv de rigidă interpretarea primei instanțe, în sensul că nu a fost realizată concilierea prealabilă cu respectarea prevederilor art. 7201 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care pârâta nu are o bună comunicare internă.
Prima instanță a soluționat cauza pe excepția prematurității cererii de chemare în judecată, fără a intra în cercetarea fondului și având în vedere cererea expresă a apelantei reclamante de admitere a apelului, anularea sentinței trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cerere care este în acord cu dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea a procedat în consecință.
Pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă cauza și-a păstrat nr. de înregistrare x/121/2012.
Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2012 și sub nr. y/121/2012 pe rolul aceleiași instanțe reclamanta SC A. SRL Galați, în insolvență, prin administrator judiciar C. SPRL Galați, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. - Sucursala Galați obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de c/val. imobil asigurat, a dobânzii legale aferentă debitului principal, calculată de la data de 9 august 2012, dată la care reclamanta a pus în întârziere pârâta, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Încheierea de ședință din data de 22 mai 2013 Tribunalul Galați a admis excepția litispendenței celor două cauze și a dispus conexarea (reunirea) Dosarului nr. y/121/2012 la Dosarul nr. x/121/2012.
Prin Sentința civilă nr. 485 din 5 iunie 2013, Tribunalul Galați a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000.000 euro în RON la cursul BNR de la momentul plății, sumă reprezentând despăgubiri conform poliței de asigurare nr. xxx/2011, a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 1.000.000 euro, calculată începând cu data de 9 august 2013 și până la momentul plății, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 201.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, a obligat pârâta să plătească expertului D. suma de 2.250 RON, reprezentând onorariu expert, și a obligat pârâta să plătească expertului E. suma de 2.000 RON, reprezentând onorariu de expert.
Prin Încheierea din data de 6 august 2013 Tribunalul Galați a admis cererea de îndreptare eroare materială strecurată în Sentința civilă nr. 485 din 5 iunie 2013 a Tribunalului și, în temeiul disp. art. 281 C. proc. civ. vechi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul acestei sentințe, în sensul că se va trece corect ”(…) obligă pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 1.000.000 euro, începând cu data de 9 august 2012 și până la momentul plății (…)”, în loc de ”(…) obligă pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 1.000.000 euro, începând cu data de 9 august 2013 și până la momentul plății (…)”.
Instanța a reținut că sunt întrunite condițiile pentru a se antrena răspunderea contractuală a pârâtei și a fi obligată aceasta la plata despăgubirii stabilită de părți prin polița de asigurare, pârâta datorând și dobânda legală aferentă debitului principal calculată începând cu data de 9 august 2012 și până la momentul plății integrale a despăgubirii stabilite de instanță.
Împotriva Sentinței civile nr. 485 din 5 iunie 2013 a Tribunalului Galați în termen legal, la data de 12 iunie 2013, a declarat apel pârâta SC B. SA București.
Prin încheierea de ședință din data de 25 septembrie 2013 Curtea a dispus, la cererea apelantei-pârâte, suspendarea executării Sentinței civile nr. 685/2013 apelată în cauză.
Prin încheierea de ședință din data de 15 ianuarie 2014 Curtea a dispus suspendarea judecării apelului, în baza disp. art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. vechi, până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul Dosarului nr. z/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați.
Prin Decizia nr. 1274 din 28 martie 20014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x1/44/2013/a1 s-a admis recursul declarat de reclamantă-intimată împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2014 a Curții de Apel Galați și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății.
Prin Decizia civilă nr. 13/A din 26 ianuarie 2015 Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 485 din 5 iunie 2013 a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă.
Împotriva Deciziei civile nr. 13/A/2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă în termen legal, la data de 16 martie 2015, a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul de a se respinge acțiunea ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 1635 din 16 iunie 2015 ÎCCJ a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 13/A/2015 a Curții de Apel Galați și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Înalta Curte, reținând că soluția de respingere a cererii de probatorii nu a fost motivată, astfel cum rezultă din încheierea din 30 octombrie 2013, și, pe de altă parte, că nu au fost analizate toate motivele de apel formulate.
Înalta Curte a reținut că, în conformitate cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel este ținută să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, iar potrivit alin. (2), instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă apreciază că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.
În speță, prin încheierea din 30 octombrie 2013 s-a reținut că pârâta a formulat o cerere prin care a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu expertiză pirogenă având ca obiective stabilirea cauzelor producerii incendiului, sursa de aprindere a incendiului și mijlocul prin care se putea produce aprinderea, dacă amplasarea a două rezervoare de motorină în imediata apropiere a arzătorului a fost autorizată de o autoritate competentă, gradul de uzură al electroventilului înainte de producerea incendiului, dacă au fost respectate normele de apărare împotriva incendiilor,precum și interogatoriul reclamantei, iar prin încheierea din 11 noiembrie 2013, instanța a respins cererea de probatorii ca nefiind utile cauzei.
Așa fiind, s-a considerat a fi întemeiată critica recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) și 295 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel, în raport cu faptul că, deși probele solicitate își vădeau pertinența și utilitatea în stabilirea situației de fapt, au fost respinse fără o motivare corespunzătoare.
Nemotivarea soluției de respingere a probelor solicitate, în contextul în care instanța de control judiciar era ținută de dispozițiile legale menționate, a fost apreciată de Înalta Curte ca fiind de natură să impună, conform art. 312 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., casarea hotărârii atacate, cu trimitere spre rejudecare în vederea lămurii situației de fapt prin completarea probatoriilor administrate în cauză, cu respectarea limitelor învestirii, dar și a principiului rolului activ al instanței, în sensul stabilirii condițiilor atragerii răspunderii civile contractuale, inclusiv din perspectiva unei eventuale culpe a asiguratului în producerea evenimentului.
Așa fiind, s-a constatat că instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente în materia răspunderii civile contractuale, atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., trebuia să examineze toate criticile formulate prin memoriul de apel.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. RJ/x1/44/2013* pe rolul Curții de Apel Galați, secția I civilă.
La solicitarea expresă a instanței de rejudecare apelanta a precizat că solicită administrarea probelor cu acte, respectiv cele aflate deja la dosarele cauzei și alte acte cu care să se dovedească faptul că este imposibil ca același cuptor să ia foc de două ori din cauze exclusiv tehnice, proba cu expertiză pirogenă, audierea ca martor a numitului F. și interogatoriul reclamantei-intimate.
Prin încheierea de ședință din data de 21 decembrie 2015 Curtea a admis în parte probele solicitate de apelantă, respectiv proba cu acte, interogatoriul reclamantei-intimate și expertiza pirogenă, având ca obiective stabilirea cauzelor producerii incendiului din data de 17 iunie 2012, cu analizarea constatărilor din Procesului-verbal de intervenție nr. 99 din 17 iunie 2012 a ISU Galați și a celorlalte expertize pirogene instrumentate în cauză, cu identificarea sursei de aprindere a incendiului, mijlocul care putea produce incendiul, dacă amplasarea celor două rezervoare de motorină din fibră de sticlă în imediata apropiere a arzătorului a fost autorizată de o autoritate competentă în domeniu, gradul de uzură a electroventilului înainte de producerea incendiului, dacă incendiul putea prevenit sau ar fi putut fi prevenit dacă cuptorul de uscare era permanent supravegheat și să se stabilească dacă F. (paznicul reclamantei-intimate) a respectat normele de apărare împotriva incendiilor.
Totodată, a respins proba testimonială, având în vedere că F. s-a stabilit în Norvegia, fără a i se cunoaște domiciliul/reședința, iar la fila 166 există depoziția lui.
În cauză au fost administrate probele cu acte și expertiză tehnică pirogenă.
Prin încheierea de ședință din data de 1 iunie 2016 Curtea a dispus decăderea apelantei din dreptul de a se administra proba cu interogatoriul intimatei, având în vedere că de la data încuviințării probei (21 decembrie 2015) și până la data aplicării sancțiunii procesuale au fost acordate 3 termene de judecată și apelanta nu a depus la dosar interogatoriul.
La solicitarea Curții, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați a precizat că prin Ordonanța procurorului din data de 15 decembrie 2016 dată în Dosarul nr. y1/P/2014 s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatei G. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prin Ordonanța din data de 1 februarie 2017 a aceluiași Parchet s-a confirmat continuarea urmăririi penale în ceea ce îl privește pe F., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă, și a înaintat raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. z/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați cu privire la incendiul în discuție.
Cu ocazia dezbaterilor în fond asupra apelului, cât și prin concluzii scrise, intimata-reclamantă a precizat că despăgubirea se solicită având în vedere riscul asigurat al incendiului, cât și riscul asigurat al vandalismului, în situația în care s-ar reține o incendiere intenționată din partea altor persoane.
Prin Decizia civilă nr. 64/A din 7 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins apelul ca nefondat.
Curtea a reținut că în contractul de asigurare se precizează expres că sunt asigurate separat, printre altele, riscul de incendiu și riscul de vandalism, că în contract la rubrica ”definiții” și la art. 3 din contract - riscuri asigurate - se precizează înțelesul termenului de ”incendiu” - art. 3.1 lit. a) și al termenului de ”vandalism” - art. 3.2.3, art. 3.2.4, având în vedere că reclamanta a stabilit prin cererea de chemare în judecată limitele cu care a învestit instanța de judecată, respectiv cauza acțiunii ca fiind riscul asigurat al incendiului, că abia prin concluziile orale formulate în apel în rejudecare a invocat ca și cauză a acțiunii riscul asigurat al vandalismului, motiv pentru care, Curtea, făcând aplicarea disp. art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu a analizat pretențiile deduse judecății decât prin prisma riscului asigurat al incendiului. Mai mult decât atât, Curtea a reținut că, din cererea de chemare în judecată și din probele administrate în cauză, rezultă cu prisosință că riscul asigurat ce trebuie analizat este cel al incendiului, fie că este un eveniment accidental, fie Arson, iar nu vandalismul, care are o altă definiție în contractul de asigurare.
Un prim motiv de apel invocat împotriva Sentinței civile nr. 485/2013 a tribunalului Galați a fost acela al nulității hotărârii apelate pentru lipsa motivării acesteia.
Din analiza acestei hotărâri rezultă cu prisosință motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la situația de fapt, a făcut o analiză corespunzătoare a probelor administrate în cauză, a analizat condițiile instituirii răspunderii contractuale și a ajuns la o concluzie argumentată.
Este adevărat faptul că dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. instituie obligația prevederii în conținutul hotărârii judecătorești a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În același sens, prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. instituie un caz de modificare a hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
O asemenea obligație nu trebuie însă absolutizată, motivarea unei hotărâri judecătorești fiind considerată realizată și atunci când instanța, deși a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat totuși în mod real problemele esențiale ce au fost supuse judecății, permițând astfel exercitarea controlului judiciar.
Aceasta cu atât mai mult cu cât o atare situație este prevăzută ca o cauză de schimbare/modificare a hotărârii apelate, cu ocazia exercitării controlului judiciar în mod devolutiv instanța de apel/recurs putând analiza și complini eventualele lipsuri vizând temeinicia și legalitatea acesteia, în raport de probele administrate și motivele invocate.
Așa cum s-a arătat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților din proces.
Din moment ce art. 6 obligă jurisdicțiile să-și motiveze deciziile, dar nu și la a răspunde la fiecare argument care nici nu a influențat soluția litigiului, nu se poate considera că instanța a adoptat o hotărâre nemotivată (cauza Jorgerine et Lege împotriva Franței, Hotărârea din 28 martie 2000).
În speță, instanța de fond a analizat probele administrate în cauză, a răspuns criticilor formulate de pârâtă, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în pronunțarea unei atare soluții.
Or, hotărârea apelată este motivată corespunzător, cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., iar considerentele nu sunt străine de obiectul cauzei.
Faptul că argumentele unei expertize tehnice nu au fost înlăturate punctual, dar se prezintă opinia opusă exprimată în cealaltă expertiză reprezintă tot o modalitate de argumentare a soluției și, implicit, de înlăturare a concluziilor primei expertize.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea a constatat că acest motiv de apel nu este apt să conducă la sancționarea sentinței apelate.
Apelanta a susținut că la acest moment nici nu se poate dispune despăgubirea intimatei, având în vedere că dosarul de daună nu a fost soluționat de apelantă nici printr-o soluție de admitere, nici printr-o soluție de respingere a solicitărilor asiguratului, tocmai având în vedere că există suspiciunea de Arson și că se fac cercetări penale sub acest aspect.
Aceste susțineri nu pot conduce prin ele însele la o soluție de respingere a acțiunii. Tocmai lipsa acordării despăgubirii a generat acest proces, iar nesoluționarea dosarului de daune (faza amiabilă a executării contractului de asigurare facultativă) nu conduce la imposibilitatea analizării pretențiilor deduse judecății. În prezentul proces se poate stabili dacă s-a realizat evenimentul asigurat, dacă s-a încercat un prejudiciu, dacă există motive care să conducă la înlăturarea răspunderii contractuale a asigurătorului (cum ar fi Arson provocat de asigurat sau cu cunoștința/intenția lui sau prepușilor lui etc.), dacă există legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu etc. Faptul că intimatul are debite față de terți, că este sau nu în incapacitate de plată etc. nu sunt motive pentru care nu se poate dispune în prezenta cauză fie prin admiterea acțiunii, fie prin respingerea ei. Este adevărat că în Dosarul nr. z/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați se fac cercetări cu privire la săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu incendiul din data de 17 iunie 2012, dar prin Decizia civilă nr. 1274 din 28 martie 2014 ÎCCJ a casat încheierea din data de 15 ianuarie 2014 prin care Curtea de Apel a suspendat judecarea apelului în baza disp. art. 244 pct. 2 C. proc. civ. și a dispus trimiterea cauzei la aceeași Curte pentru soluționarea apelului. Așa fiind, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat și cu consecințele prev. de disp. art. 315 C. proc. civ. că se impune continuarea judecării apelului chiar și înainte de soluționarea definitivă a respectivei cauze penale. În prezenta cauză civilă se poate stabili, pe baza probelor administrate în toate fazele procesuale, și chiar cu analizarea expertizei tehnice întocmită în dosarul penal, dacă sunt motive pentru instituirea răspunderii contractuale a asigurătorului sau nu.
În primul ciclu procesual apelanta-pârâtă s-a înscris în fals împotriva contractului de muncă și a fișei postului angajatului intimatei, numitul F., la termenul de judecată din data de 17 septembrie 2014, neadministrarea acestei probe fiind și un motiv de recurs.
Prin cererea de probatorii formulată în rejudecare apelanta nu a mai solicitat administrarea acestei probe, astfel că asupra ei instanța de apel nici nu s-a mai pronunțat și aspectul acesta, ca motiv de recurs formulat în fața ÎCCJ, nu mai poate fi analizat. Mai mult decât atât, instanța de apel nu a considerat necesară suplimentarea probatoriului cu această probă.
Autorizația de executare lucrări privind clădirile care au ars în incendiul din data de 17 iunie 2012 a fost eliberată pentru SC H. SRL Galați, așa cum și apelanta a susținut.
Totuși, acest aspect nu poate conduce prin el însuși la înlăturarea răspunderii contractuale pe motiv că persoana asigurată nu este proprietarul bunului asigurat, având în vedere că, așa cum și instanța de fond a arătat și prima instanță de apel a menținut, SC H. SRL Galați este una și aceeași persoană cu SC A. SRL Galați, prin Actul adițional din data de 5 februarie 2007 la actul constitutiv al primei societăți schimbându-se denumirea cu cea actuală, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la Dosar Tribunal în rejudecare.
Așa fiind, beneficiara Autorizației de construire nr. 31/4332/2006 este intimata-reclamantă, în timp schimbându-se doar denumirea entității juridice.
În condițiile în care s-a făcut dovada că intimata-reclamantă era proprietara clădirilor asigurate, aceasta poate fi beneficiara despăgubirilor, în situația în care se dovedesc și celelalte condiții pentru instituirea răspunderii contractuale.
Cu privire la problema provocării incendiului dintr-un accident tehnic sau o acțiune intenționată:
În cauză au fost întocmite mai multe expertize tehnice pirogene (expertiza I., expertiza E., expertiza J. la data de 7 mai 2013 în Dosarul penal nr. z/P/2012, expertiza K., expertiza L., expertiza M. și din toate aceste expertize (cu excepția expertizei E., care identifică doar accidentul tehnic) rezultă că sunt două cauze posibile care au declanșat incendiul: fie accidentul tehnic, fie Arson.
De asemenea, aproape toți experții dau ca fiind mai probabil Arsonul ca și motiv care a declanșat incendiul, având în vedere o serie de situații obiective sau chiar și coincidențe, cum ar fi declanșarea incendiului în magazia cu anvelope, banchete etc. sau în interiorul/spatele utilajului de uscare, sursa de inițiere a fost flacăra deschisă, incendiul s-a produs pe timpul nopții, operațiunile de uscare a mașinii vopsite s-au realizat în afara orelor de program, paznicul era și vopsitor auto, faptul că acesta dormea și că anunțarea ISU a fost făcută foarte târziu și doar de un alt paznic de la o altă societate comercială, aflată la distanță de hala care a fost incendiată etc.
Așa cum experții au arătat, nu se poate stabili cum și cine a incendiat imobilul, pentru a se ajunge la o excludere a răspunderii contractuale a apelantului, conform disp. art. 25 pct. 1 din contractul de asigurare.
Susținerea că incendierea a fost făcută chiar de către asigurat sau de către prepușii săi fie cu intenție, fie din culpă gravă, trebuie dovedită indubitabil de cel ce o afirmă (apelanta-pârâtă).
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă cu certitudine că intimata sau prepușii săi ar fi incendiat voit clădirile în discuție, deși permanent s-a sugerat acest lucru din partea apelantei, inclusiv prin menționarea faptului că o altă clădire a reclamantei ar mai fi suferit un incendiu, pentru care ar fi încasat despăgubiri de la asigurător.
În lipsa unor probe măcar indirecte, iar nu numai afirmate, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile prev. de disp. art. 25 din contractul părților, Curtea a reținut că nu se poate concluziona fără nici un dubiu că Arsonul ar fi fost provocat de reclamanta-intimată sau prepușii săi.
Având în vedere că nu este posibil a face dovada faptului negativ (că reclamanta/prepușii ei nu au provocat incendiul cu intenție sau din gravă neglijență), ci doar a faptului pozitiv, acela al incendierii intenționate sau din gravă neglijență de către reclamantă/prepușii ei, apelanta trebuia să dovedească aspectele mai sus arătate, ceea ce nu a reușit.
Este adevărat că un alt imobil al aceleiași reclamante a suferit distrugeri prin incendiere, pentru care s-au primit despăgubiri de la un alt asigurător, dar acest aspect era cunoscut de către apelantă, așa cum rezultă din contractul de asigurare - chestionarul pentru asigurare - pct. VI din chestionarul aflat la Dosarul Tribunalului, unde s-a menționat că în ultimii 5 s-a plătit o daună de 729.829 RON pentru un incendiu la o hală.
În condițiile în care acest aspect ar fi reprezentat un impediment la încheierea contractului de asigurare, finalitatea ar fi fost neîncheierea contractului, iar nu neplata despăgubirii.
Dacă asigurătorul-apelant ar fi fost indus în eroare de prepusul său, el se poate îndrepta împotriva acestuia din urmă cu o acțiune în regres pentru suma plătită asiguratului.
Este posibil ca respectiva hală/clădire să nu fi fost edificată cu materialele și compartimentarea necesară desfășurării în deplină siguranță a activităților de service auto, dar edificiul a fost asigurat de apelantă după edificarea clădirii cu materialele respective și cu compartimentarea respectivă, de care asigurătorul a luat cunoștință prin intermediul prepușilor săi la momentul încheierii contractului de asigurare.
Astfel, asigurătorul, prin prepușii lui, a luat la cunoștință de bunul asigurat, de structura lui, de materialele folosite, de regimul de înălțime, de activitățile ce se desfășurau în clădire etc. încă de la momentul la care s-a negociat contractul de asigurare.
Dacă asigurătorul considera că bunul nu respectă datele tehnice pentru a adăposti activitățile industriei respective, ar fi trebuit să refuze încheierea contractului, iar nu să accepte nașterea de raporturi juridice de asigurare, pentru ca apoi să refuze despăgubirea pe motiv că hala nu corespundea tehnic.
Este posibil ca o alertare mai rapidă de incendiu făcută de paznic, o altă rețea a sistemului de alertare a incendiului, o altă încăpere care să adăpostească dispozitivul de stocare a informațiilor privind incendiul etc. ar fi condus la o mai repede alertare a pompierilor și chiar o posibilă diminuare a prejudiciului încercat prin incendiu, dar nicio probă nu conduce la eliminarea sau diminuarea semnificativă a daunelor, care să conducă la diminuarea semnificativă a despăgubirilor ce trebuie acordate.
Experții care au întocmit rapoartele de expertiză pirogenă identifică situații care au condus la anunțarea cu întârziere a incendiului, dar nu concluzionează că anunțarea într-un termen mai scurt a pompierilor ar fi condus la alte distrugeri, mai mici și, implicit, nu se poate ajunge la concluzia certă a unei culpe concurente a părților contractante, cu consecința suportării unei părți din prejudiciu și de către asigurat.
Mai mult decât atât, din raportul de expertiză întocmit de expertul M., rezultă că, după aprinderea cabinei de uscare și deschiderea ei datorită căldurii, presiunii gazelor etc., focul s-a propagat rapid în întreaga clădire, unde s-au aprins materialele foarte ușor inflamabile, iar după spargerea geamurilor focul a fost alimentat de aerul proaspăt și nu a mai putut fi oprit.
În aceste condiții, Curtea a reținut că nu poate desprinde o concluzie clară, care să profite apelantei, cu privire la exonerarea sa de răspundere, în sensul că o neglijență a intimatei în activitățile de prevenire a incendiilor ar conduce indubitabil la înlăturarea răspunderii asigurătorului sau la constatarea unei culpe concurente a părților.
Este adevărat că la momentul incendiului intimata nu avea o autorizație P.S.I., dar, așa cum arată expertul M., în acea perioadă hala de reparații auto nu se încadra la capitolul construcții ce trebuie autorizate din punct de vedere P.S.I.
Onorariul apărătorului reclamantei-intimate este substanțial, dar consideră Curtea că nu se impune diminuarea lui, având în vedere valoarea obiectului cauzei, complexitatea ei deosebită și munca depusă de avocat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurenta-pârâtă SC B. SA București invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta susține că instanța învestită în rejudecare,
deși recunoaște că din primul ciclu procesual s-a solicitat proba înscrisului în fals împotriva contractului de munca și al fisei postului angajatului intimatei, numitul F., nu a înțeles nici în această fază să administreze această probă deși fusese motiv de recurs admis de Înalta Curte, susținut ca argument în rejudecare de către SC B. SA.
Arată recurenta că, încă de la termenul din 9 februarie 2015 din nota de probe formulată apare foarte clar la punctul 2.2 faptul că s-a solicitat să se stabilească, dacă numitul F. (paznicul unității) și SC A. SRL au respectat normele de apărare împotriva incendiilor.
Recurenta mai susține că instanța de apel nu a analizat comportamentul culpabil al asiguratului care nu a luat măsuri de limitare a prejudiciului în sensul obligațiilor pe care și le-a asumat în contractul de asigurare încălcând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 136/1995.
Deși există suficiente date din cadrul expertizelor efectuate în dosar favorabile apărării recurentei, Curtea a susținut ca nu poate desprinde o concluzie clară cu privire la exonerarea de răspundere a apelantei coroborând aceasta susținere cu afirmația că, deși nu avea autorizare PSI în acea perioadă hala nu trebuia autorizată din punct de vedere al normelor PSI, or dacă nu trebuia asigurată, înseamnă că nu putea și nu trebuia să respecte nici celelalte condiții care să atragă răspunderea reclamantei în caz de incendiu.
SC A. SRL a încălcat prevederi legislative în vigoare privind prevenția și apărarea împotriva incendiilor, aspect menționat în motivele de apel și în apărările formulate pe care aceeași instanța nu a înțeles să le evalueze.
Consideră recurenta că instanța de apel a încercat să trimită toate problemele de executare și interpretare a contractului de asigurare în sarcina societății SC B. SA trecând în derizoriu încălcările grave ale normelor legale de prevenire și stingere a incendiilor de către societatea reclamantă.
Subliniază recurenta că, în cadrul condițiilor de asigurare semnate de reclamantă, asiguratul a ascuns adevărul cu privire la întrunirea mai multor criterii respectiv că deține sistem de supraveghere funcțional, că deține sistem automat de detecție și alarmare incendiu funcțional, că deține sistem de alarmare antifurt funcțional și pază umană permanentă. Este evident că în condițiile în care societatea asigurătoare ar fi cunoscut toate aceste nereguli și lipsa acestor sisteme, nu ar fi încheiat polița de asigurare.
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia civilă nr. 1635 din 16 iunie 2015 ÎCCJ a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 13/A/2015 a Curții de Apel Galați și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Înalta Curte, reținând că soluția de respingere a cererii de probatorii nu a fost motivată și nu au fost analizate toate motivele de apel formulate. S-a mai reținut că, în conformitate cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel este ținută să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, iar potrivit alin. (2), instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă apreciază că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. S-a constatat că instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente în materia răspunderii civile contractuale, atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., trebuia să examineze toate criticile formulate prin memoriul de apel.
Prin cererea de recurs de față, recurenta a criticat faptul că, deși s-a înscris în fals împotriva contractului de muncă și a fișei postului angajatului intimatei, numitul F., instanța de apel, în rejudecare nu a înțeles să administreze această probă, deși fusese motiv de recurs admis de Înalta Curte.
Critica este fondată.
Înalta Curte constată că, deși recurenta a solicitat această probă, instanța de apel nu a dispus administrarea acesteia apreciind că în rejudecare apelanta nu a mai solicitat administrarea acestei probe și că oricum nu este necesară suplimentarea probatoriului cu această probă.
O altfel de măsură încalcă dreptul la apărare al recurentei și totodată dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile evocate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, stabilirea situației de fapt, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să ignore o atare interpretare.
Prin neadministrarea acestei probe instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt încălcând rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ. dar și a decizia de casare, nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, în materia răspunderii civile contractuale, atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Formarea convingerii judecătorului cu privire la realitatea situației de fapt, pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea pronunțată, atârnă de corecta și completa desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate. De aceste elemente depinde temeinicia și însăși legalitatea hotărârilor judecătorești, iar în speță, decizia atacată este nelegală, sub aspectul probațiunii, pentru că instanța judecătorească nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și a prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, așa cum obligă art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Administrarea probelor, în cadrul procesului civil, este strâns legată de realizarea principiului fundamental al “aflării adevărului”, iar acest obiectiv procesual se reflectă perfect în ”sistemul probatoriu” instituit prin Codul de procedură civilă care conține reguli pertinente referitoare la ”rolul activ al judecătorului” și la “sarcina probei”.
În ceea ce privește rolul activ al judecătorului, acesta nu se substituie voinței părților, fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor lor legitime.
Cu toate că instanța de apel a consemnat faptul că recurenta s-a înscris în fals, aceasta a reținut fără temei că această probă nu mai trebuie administrată, fără a solicita părții să-și expună punctul de vedere. Practic, instanța de apel a considerat că recurenta a renunțat la această probă fără ca acest lucru să reiasă dintr-o declarație de voință a părții manifestată în acest sens.
Conform art. 314. C. proc. civ. în caz de casare, Înalta Curte nu poate hotărî asupra fondului decât dacă împrejurările de fapt ale pricinii au fost pe deplin stabilite, astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B. SA București să caseze decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. urmează să aibă în vedere și celelalte apărări formulate de părți și să dispună, dacă va considera necesar, administrarea și a altor probe în susținerea acestor apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 64/A din 7 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.
Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2017.
Procesat de GGC - LM