Decizia nr. 489/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 27 martie 2012, reclamantul A. a învestit Tribunalul Caraș-Severin cu o cerere - înregistrată sub nr. x/115/2012 - prin care, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 iulie 2007, susținând că acesta a încetat ca urmare a noului contract de cesiune și a actului adițional la actul constitutiv al societății C. SRL încheiate la data de 07 septembrie 2007.
Prin Sentința civilă nr. 895, pronunțată la data de 4 septembrie 2012, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea, ca nefondată, apelul declarat de reclamantul A. împotriva acesteia fiind respins, la rândul său, de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 38/A din 18 martie 2013.
Recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei instanței de apel a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 1426 din 9 aprilie 2014, instanța de recurs casând atât decizia recurată, cât și Sentința civilă nr. 895 din 4 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Caraș-Severin.
Urmare a celor de mai sus, dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. x/115/2012*.
La data de 19 ianuarie 2015 reclamantul A. a depus la dosar o cerere precizatoare prin care solicită să se constate că acțiunea care face obiectul prezentului dosar nu este una în constatarea nulității absolute, ci una în constatarea faptului ca prin încheierea celui de-al doilea contract primul a fost revocat (a încetat) prin acordul părților - mutuus dissensus.
În rejudecare, Tribunalul Caraș-Severin a pronunțat Sentința civilă nr. 705 din 19 august 2015, prin care a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că dezlegarea dată chestiunilor de drept de către instanța de control judiciar este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat irevocabil că cererea reclamantului este întemeiată pe faptul că prin încheierea celui de-al doilea contract, primul contract de cesiune părți sociale a fost revocat prin acordul părților - mutuus dissensus.
Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul A., solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei primei instanțe pentru judecata pe fond a acțiunii.
Examinând apelul declarat în cauză, în limitele și cu observarea indicațiilor stabilite prin decizia de casare, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 226 din 15 martie 2016 a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 705 din 19 august 2015, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/115/2012*, în contradictoriu cu pârâta B.; a anulat hotărârea apelată și a reținut cauza spre rejudecare.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că acțiunea de față îmbracă forma unei acțiuni în constatare negativă, prin care reclamantul tinde să anihileze dreptul pretins de pârâtă, ca urmare a faptul că acest drept nu mai există în realitatea juridică.
Acțiunea reclamantului nu este, prin urmare, o acțiune în realizare - prescriptibilă, ci o acțiune în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. 1865, care, potrivit opiniilor unanime exprimate în doctrina și jurisprudența creată sub imperiul Decretului-Lege nr. 167/1958 - aplicabil litigiului, raportat la dispozițiile art. 6 din noul C. civ. - nu este prescriptibilă extinctiv.
În considerarea celor de mai sus, Curtea a constatat că prin omisiunea instanței de fond de a proceda la calificarea juridică reală a acțiunii și prin respingerea acesteia ca prescrisă, reclamantului i s-a cauzat o vătămare, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 1865, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii apelate.
În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 504 din 14 iunie 2016 a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect constatarea inexistenței drepturilor reclamantei derivate din contractul de cesiune părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 iulie 2007.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:
Examinând acțiunea reclamantului, din perspectiva interesului pe care acesta îl justifică în declanșarea demersului pendinte, Curtea a constatat că, în fapt, reclamantul urmărește anihilarea demersului declanșat de pârâta B. în Dosarul nr. x/290/2011 înregistrat pe rolul Judecătoriei Reșița, dosar în care judecata cererii de anulare a somației de plată a fost, de altfel, suspendată, până la soluționarea litigiului de față.
Actul repudiat de reclamant, și care a stat la baza emiterii somației, îl constituie Convenția autentificată sub nr. 3843 din 17 august 2007, prin care reclamantul A. s-a obligat ca în cazul în care societatea C. SRL va redobândi în proprietate imobilul situat în Reșița, să-i achite pârâtei B. suma de 5.000 euro - "sumă reprezentând contravaloarea plăților făcute de B. cu privire la acest imobil în perioada în care acest imobil era proprietatea C. SRL". Prin aceeași convenție, părțile au mai stabilit că "În cazul în care nu-i voi plăti această sumă, eu subsemnatul A. sunt de acord ca părțile sociale cesionate azi de către B., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007 la Biroul Notarului Public D. din Reșița să reintre în proprietatea d-nei B. în temeiul prezentului act, contractul de cesiune va fi considerat rezolvit de drept, fără somație sau punere în întârziere și fără sentință judecătorească, această clauză fiind un pact comisoriu de cel mai înalt grad", precum și că "[...] în cazul în care la Oficiul Registrului Comerțului nu se va prezenta o declarație autentică de la acest birou notarial sau o dovadă din partea acestui birou notarial în sensul celor arătate mai sus, actul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007 la Biroul Notarului Public D. din Reșița va fi considerat rezolvit de drept așa cum s-a arătat mai sus, astfel încât cele 40 părți sociale, reprezentând 50% din capitalul social să reintre în proprietatea d-nei B.".
În ceea ce privește contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007 la BNP D. din Reșița, Curtea a constatat că prin intermediul acestuia, pârâta B. - în calitate de asociat al SC C. SRL a cesionat reclamantului A. cele 40 de părți sociale pe care le deținea în cadrul societății, împuternicindu-l, totodată, pe reclamant să procedeze la înregistrarea cesiunii la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin. Sub aspectul prețului cesiunii, părțile nu l-au menționat în mod expres, făcând referire doar la valoarea părților sociale (10 lei fiecare). Cu toate acestea, la pct. 2, lit. d) din contract, cedenta face mențiunea: "am primit în întregime prețul cesiunii, astăzi, data autentificării prezentului înscris".
După cum se poate observa din analiza clauzelor celor două acte juridice menționate, actul care stă la baza pretențiilor pârâtei B. nu este contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007 - întrucât singurul drept de creanță dobândit de pârâta B. prin acest contract este cel referitor la prețul cesiunii, iar acesta a și fost realizat la data autentificării convenției.
În realitatea, dreptul de creanță al pârâtei își are izvorul în Convenția autentificată sub nr. 3843 din 17 august 2007 - convenție prin care reclamantul A. s-a obligat ca în cazul în care societatea C. SRL va redobândi în proprietate imobilul situat în Reșița, să-i achite pârâtei B. suma de 5.000 euro.
Pe de altă parte, Curtea a observat că nici cauza juridică a dreptului de creanță al pârâtei pentru suma de 5.000 euro nu o constituie cesiunea părților sociale, ci "plățile făcute de B. cu privire la acest imobil în perioada în care acesta era proprietatea C. SRL". Or, în atare situație, deși încheiată în contextul cesiunii părților sociale ale pârâtei către reclamant, convenția nr. 3843 din 17 august 2007 nu stabilește prețul cesiunii, ci operează un transfer al datoriei de la societate (plățile făcute în beneficiul societății pentru imobil), la asociatul cesionar - care, în acest fel, devine unicul asociat al societății și beneficiar al întregului activ patrimonial.
În fine, împrejurarea că părțile au stabilit prin Convenția autentificată sub nr. 3843 din 17 august 2007 un pact comisoriu de cel mai înalt grad cu efect asupra contractului de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007, este fără relevanță în litigiul pendinte, întrucât alegerea între activarea pactului comisoriu și executarea convenției aparține creditorului; or, creditoarea B. a ales executarea convenției, prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/290/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Reșița.
Concluzia este aceea că dreptul de creanță al pârâtei, derivând din contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007 la BNP D. din Reșița, nu are nicio înrâurire asupra litigiului ce formează obiect al Dosarului nr. x/290/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Reșița, așa încât constatarea inexistenței acestuia nu poate aduce pentru reclamant niciun beneficiu direct și actual.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În susținerea acestor motive de nelegalitate, recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de rejudecare a soluționat pricina prin admiterea excepției lipsei de interes, cu încălcarea dezlegărilor instanței de casare.
Statuările instanței au stabilit că cesiunea de creanță convenită prin primul contract nu a avut loc, fiind revocată prin cel de al doilea contract încheiat între părți, potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. În această situație, rezultă că reclamantul nu poate fi obligat la plata sumei prevăzută de Ordonanța nr. 3323 din 07 noiembrie 2011 a Judecătoriei Reșița.
Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susține că motivarea hotărârii este străină de obiectul cauzei, întrucât convenția analizată de către instanță nu face obiectul acestei acțiuni, fiind un act subsecvent. Obiectul acțiunii este reprezentat de contractul de cesiune de părți sociale, contract care nu a produs efecte și nu a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului.
În consecință, interesul în promovarea prezentei acțiuni este legitim și actual, folosindu-se de contractul de cesiune revocat.
Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului.
În combaterea recursului, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal anularea recursului ca nemotivat și în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În susținerea excepției nulității recursului, intimata-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 și 306 C. proc. civ. motivarea recursului lipsind cu desăvârșire.
Înalta Curte, analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. urmează să o respingă, motivat de faptul că susținerile recurentului pot fi încadrate potrivit dispozițiilor art. 306 C. proc. civ. în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Necesitatea dezvoltării motivelor rezultă din caracterul extraordinar al recursului care impune pentru realizarea unui examen de legalitate analiza potrivit distincțiilor făcute de legiuitor prin indicarea în cadrul fiecărui motiv de nelegalitate a elementelor care pot face obiect de critică.
Prin urmare, Înalta Curte având în vedere aspectele subliniate, va lua în analiză numai chestiunile care pot fi încadrate într-un motiv de nelegalitate fără a se substitui părții, urmărind totodată să păstreze egalitatea părților în fața acestei instanțe și evident să respecte drepturile acestora la o instanță imparțială din punct de vedere obiectiv.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că s-a răspuns criticilor care au fost formulate în cadrul apelului.
În acest sens, respectarea condițiilor art. 261 C. proc. civ. implică buna administrare a justiției prin arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea magistratului în pronunțarea soluției, motivarea fiind în concordanță cu actele de la dosar.
Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la argumentele recurentului-reclamant care vizează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că instanța de apel a înlăturat a analizat convenția autentificată sub nr. 3843 din 17 august 2011, obiectul acțiunii fiind reprezentat de contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2007.
Instanța de rejudecare a analizat clauzele celor două acte juridice menționate, și a constatat că actul care stă la baza pretențiilor pârâtei este convenția autentificată sub nr. 3843 din 17 august 2007, prin care aceasta a dobândit dreptul de creanță reprezentat de prețul cesiunii și care reprezintă actul repudiat de reclamant prin prezenta cerere de chemare în judecată.
În consecință, Înalta Curte constată că decizia recurată nu prezintă aspecte de natură contradictorie sau străine de natura pricinii, situație în care nu se verifică temeinicia cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din argumentarea recursului se observă că recurentul-reclamant se referă la greșita admitere a excepției lipsei de interes, în considerarea actului repudiat de către reclamant, care constă în convenția autentificată sub nr. 3843 din 17 august 2007.
Astfel, în mod corect a reținut instanța că actul invocat de către reclamant, respectiv contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. 2833 din 17 august 2017 nu poate constitui cauza juridică a acțiunii de față, întrucât prin intermediul cererii de chemare în judecată de față se urmărește anihilarea demersului juridic declanșat de pârâta B. în Dosarul nr. x/290/2011 al Judecătoriei Reșița.
Pornind de la indicațiile stabilite prin decizia de casare și analizate de către Curtea de Apel Timișoara prin Sentința nr. 226 din 15 martie 2016, se constată că în mod corect a reținut instanța că prin acțiunea precizată reclamantul urmărește să obțină o hotărâre prin care să se constate că prin încheierea noului contract de cesiune și a actului adițional la actul constitutiv al societății C. SRL din data de 07 septembrie 2007, contractul inițial de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 2833 din 17 iulie 2007 a încetat. Cu alte cuvinte, obiectul pricinii este acțiunea în constatare negativă, prin care reclamantul dorește ca instanța să constate că dreptul de creanță al intimatei B. derivând din contractul inițial nu mai există.
În consecință, aceste susțineri nu se încadrează în cerința pct. 9 a motivului de nelegalitate nici sub aspectul lipsei de temei legal și nici sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite cererea formulată de intimată prin care a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost dovedite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 504 din 14 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.
Obligă recurentul A. la plata sumei de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei B.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2017.
Procesat de GGC - CT