Decizia nr. 666/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția comercială, la data de 24 noiembrie 2000, sub nr. x/2000, reclamanta SC A. SRL Constanța a chemat în judecată pârâta SC B. SA București pentru obligația de a face, respectiv, să vândă reclamantei activele deținute de aceasta în baza contractului de asociere nr. 240 din 14 mai 1999, respectiv nr. 78 din 17 mai 1999, în conformitate cu prevederile Legii nr. 133/1999, active identificate conform raportului de evaluare anexat, și la plata de daune cominatorii în valoare de 200.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Prin Sentința civilă nr. 8.375 de la 14 decembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. x/2000, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei SC A. SRL Constanța, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA București, și a obligat pârâta să vândă activele deținute în baza contractului de asociere nr. 240 din 14 mai 1999 și nr. 78 din 17 mai 1999, în conformitate cu prevederile Legii nr. 133/1999, active identificate conform raportului de evaluare anexat la dosar; a respins cererea de daune cominatorii, ca nefondată.
În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:
Părțile în cauză s-au asociat în baza contractului de asociere nr. 240/1999 demarând un Program de Investiții care urmărea modernizarea spațiilor de cazare. Prin Hotărârea AGA a societății pârâte s-a aprobat valoarea de pornire a negocierii directe în vederea vânzării cu plata în rate a unor active constând în Căsuțe de piatră tip MEDUZA nr. 401 - 403 - 404, prețul vânzării fiind de 310.326.000 lei cu care a fost de acord și reprezentantul C. ca acționar.
În baza Contractului de asociere în participațiune nr. 240 din 14 mai 1999, reclamanta s-a asociat cu pârâta pentru exploatarea în comun a activelor identificate prin Raportul de Evaluare și conform dispozițiilor Legii nr. 133/1999. Reclamanta a solicitat la data de 15 august 1999 și 20 ianuarie 2000, pârâtei, vânzarea activelor pe care le deținea conform Contractului de asociere și a Actului Adițional nr. 1/610 din 25 martie 2000. Prin Hotărârea AGA nr. 1 din 1 aprilie 2000, publicată în M. Of., conform încheierii judecătorului delegat, pârâta și-a însușit Raportul de Evaluare a Activelor asociate, încuviințând prețul de vânzare de 310.326.000 lei, acordând reclamantei dreptul de preempțiune la vânzare; din adresa nr. 444 din 5 aprilie 2000 rezultă că și acționarul C. a fost de acord cu vânzarea activelor la prețul de 310.526.000 lei. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 99/1999 și Legii nr. 133/1999, societățile comerciale cu capital majoritar de stat sunt obligate să vândă activele asociate către asociați în termen de 90 de zile de la depunerea cererii de vânzare a activelor, urmând să încheie contracte de vânzare-cumpărare. Pârâta, însă nu a dat curs cererilor reclamantei în acest sens, până în prezent.
Așa fiind, instanța de fond a apreciat că acțiunea apare în parte ca fiind întemeiată în ce privește capătul 1 din acțiune și conform art. 969 și urm. C. civ., art. 1073, art. 12 din Legea nr. 133/1999, dispunându-se obligarea pârâtei la vânzarea activelor deținute de către reclamantă în baza Contractului de Asociere în participațiune nr. 240 din 14 mai 1999 și a Actului adițional la contract nr. 1/610 din 25 august 2000, active ce constau în Căsuțe de piatră tip MEDUZA nr. 401 - 403 - 404, cu profil cazare și cu o capacitate de 124 locuri, plus grup sanitar și recepție, situate în Stațiunea Costinești, județul Constanța, identificate în Raportul de Evaluare anexat acțiunii, pârâta, prin întâmpinare și concluzii orale, exprimându-și acordul în acest sens, iar în ce privește cererea de plata a daunelor cominatorii, aceasta este nefondată și respinsă, ca atare măsura de sancționare neimpunându-se față de pârâtă, nefiind justificată prin probe în acest sens de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, pârâta SC B. SA București, la data de 22 ianuarie 2001, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 5 martie 2001.
La termenul de judecată de la 24 mai 2001 instanța a dispus, potrivit încheierii de la acea dată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în raport cu adresa nr. 315.568 din 08 mai 2001 a IGP - Direcția Cercetări Penale, suspendarea judecății apelului până la soluționarea cauzei penale vizându-l pe numitul D. pentru faptele ilicite săvârșite în calitate de director al societății apelante, cauza penală ce a constituit ulterior obiectul dosarului x/3/2009 al Tribunalului București, secția a II-a penală. Măsura suspendării judecății apelului a fost menținută pe tot parcursul soluționării dosarului penal menționat, după dispunerea în două rânduri în acea cauză a rejudecării în fond.
La data de 29 decembrie 2014 apelanta B. SA a formulat cerere de repunere pe rol a judecării apelului, depunând Decizia penală nr. 180A din 27 iunie 2014 prin care s-a soluționat definitiv dosarul penal nr. x/3/2009** de către Tribunalul București, secția a I-a penală, iar instanța a admis această cerere, dispunând repunerea pe rol a cauzei, potrivit încheierii de la 05 martie 2015.
La data de 03 martie 2015 intimata SC A. SRL a înaintat la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului. În acest sens intimata a invocat mai întâi excepția inadmisibilității promovării căii de atac a apelului, precum și excepția decăderii din dreptul de a mai motiva apelul.
La termenul de judecată de la 04 iunie 2015 Curtea a pus în discuția părților excepțiile inadmisibilității și a decăderii din dreptul de motivare, astfel cum au fost invocate de intimată și a dispus respingerea excepției inadmisibilității promovării căii de atac a apelului, ca neîntemeiată, respingerea excepției inadmisibilității promovării apelului în ceea ce privește motivele și mijloacele de apărare noi ca neîntemeiată, respingerea excepției decăderii apelantei din dreptul de a mai motiva apelul în fapt și în drept, ca neîntemeiată, în raport cu motivul nesemnării cererii de apel de către reprezentantul apelantei, invocat distinct în susținerea excepției și, pe de altă parte a admis această din urmă excepție, invocată pentru motivul că apelanta a depășit termenul legal de motivare a apelului, în cazul motivelor din precizarea depusă sub acest aspect. Pentru a dispune astfel, Curtea a avut în vedere considerentele consemnate în cuprinsul încheierii de la termenul respectiv.
Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1052 A, pronunțată la data de 18 iunie 2015, în Dosarul nr. x/2/2001, a admis apelul formulat de apelantul B. SA București împotriva Sentinței civile nr. 8.375 din 14 decembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2000, în contradictoriu cu intimata SC A. SRL Constanța, și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare a activelor în litigiu; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele motive:
Cererea de chemare în judecată introductivă de instanță a vizat prin primul capăt de cerere pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să oblige pârâta să vândă reclamantei activele pentru care se încheiase între părți contractul de asociere nr. 240 din 14 mai 1999, în temeiul Legii nr. 133/1999 și art. 1073 din vechiul C. civ. Obligația de vânzare, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute, rezultă din Legea nr. 133/1999. Contrar susținerilor intimatului, dispozițiile art. 1073 C. civ. au în vedere dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și nu pot fi interpretate în legătură și cu art. 1077 C. civ., în raport cu acțiunea reclamantei în sensul că prin aceasta din urmă instanța ar putea suplini consimțământul debitorului pentru încheierea vânzării. Prin urmare, instanța sesizată în cauză avea de analizat, pentru soluționarea acțiunii reclamantului, măsura în care sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de legea specială pentru intervenirea obligației de vânzare (calitatea de întreprindere mică sau mijlocie a cumpărătorului, calitatea de activ disponibil, existența contractului de asociere în privința activului). Din cuprinsul motivării sentinței atacate și din lipsa oricăror înscrisuri relevante la dosar, a reținut Curtea, rezultă în mod evident că tribunalul nu a cercetat și analizat îndeplinirea condițiilor referitoare la calitatea de întreprindere mică și mijlocie și, respectiv, calitatea de activ disponibil, iar în ceea ce privește contractul de asociere a făcut totuși o referire generală privind încheierea acestuia între părți. De asemenea, a mai reținut instanța de apel, tribunalul nici nu a analizat în concret (deși chiar formularea petitului și motivării acțiunii, în raport cu legea incidentă o impuneau) susținerile părților și înscrisurile la dosar referitor la demersurile procedurale intervenite între părți corespunzător dispozițiilor Legii nr. 133/1999, în măsură să justifice incidența acestora sub aspectul generării obligației de vânzare a cărei dispunere s-a solicitat, precum și însăși justificarea formulării acțiunii. Dimpotrivă, tribunalul a reținut, în mod eronat, sub acest aspect, că prin Hotărârea AGA nr. 1 din 01 aprilie 2000 pârâta ar fi încuviințat prețul de vânzare de 310.326.000 ROL, că și acționarul C. a fost de acord printr-o adresă cu vânzarea activelor la prețul respectiv, iar prin întâmpinarea și concluziile orale formulate pârâta și-a exprimat acordul la vânzare. Or, în realitate, instanța de apel a reținut că prin Hotărârea AGA nr. 1 din 01 aprilie 2000 fusese aprobată numai "valoarea de pornire a negocierii directe" la suma menționată; exprimarea acordului acționarului C. printr-o simplă adresă nu este suficientă, în sine, să confere o validitate exhaustivă acestui acord în vederea realizării vânzării la acel preț; întâmpinarea pârâtei nu cuprinde formulări exprese, directe, ci numai evazive și interpretabile, în sensul manifestării în proces a acordului pârâtei sub aspectul vânzării ca, de altfel și concluziile puse de părți la judecata în primă instanță, lăsarea soluției privind capătul 1 al acțiunii la latitudinea instanței neputând să constituie un acord sau o recunoaștere expresă. Față de cele arătate, instanța de apel a apreciat că soluția pronunțată prin sentința atacată asupra capătului nr. 1 de cerere apare ca fiind netemeinică și nelegală.
În apel, însă, s-a reținut, intimata a depus la dosar înscrisuri prin care dovedește că la momentul la care a solicitat vânzarea avea calitate de microîntreprindere și a suplimentat dovezile în sensul că activele în discuție constituiau obiectul contractului de asociere încheiat sub nr. 240 din 14 mai 1999, față de care instanța de apel a apreciat activele respective, la acel moment, ca fiind disponibile (pentru încheierea unui contract de asociere și vânzarea lor în baza Legii nr. 133/1999), susținerea exprimată de pârâtă în general, printr-o adresă, fără nicio distincție, neputând înlătura aprecierea în sens contrar.
Pe de altă parte, s-a mai reținut de către Curte, în contextul derulării în condițiile legii a procedurii de judecată în apel și a cercetării judecătorești aferente, s-a dovedit în cauză că nu subzistă îndeplinirea condiției legale, având caracter cumulativ referitoare la încheierea și existența în mod valid a contractului de asociere și, mai ales că nu au intervenit în mod valabil între părți, în primul rând sub aspectul legalității, demersurile procedurale prevăzute de Legea nr. 133/1999 în modalitatea susținută de reclamantă, aptă să justifice formularea acțiunii și temeinicia acesteia. Astfel, s-a dovedit că încă anterior pronunțării sentinței atacate, hotărârea AGA nr. 1 din 01 aprilie 2000 a fost anulată prin Sentința civilă nr. 4320 din 27 iunie 2000 pronunțată în Dosarul nr. x/2000 de Tribunalul București, secția comercială, rămasă definitivă și apoi irevocabilă prin Decizia nr. 3.608 din 08 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2001. Aceasta în condițiile în care voința SC B. SA pentru vânzare nu putea fi reținută nici în raport cu acordul exprimat de reprezentantul C., acționar al apelantei, în lipsa unui mandat special și nici nu se procedase la derularea unei negocieri directe a prețului.
De asemenea, în cuprinsul apelului, instanța a dispus suspendarea judecății apreciind că soluția în cauză poate fi influențată de soluția pronunțată în cauza penală constituind obiectul dosarului nr. x/3/2009 privind faptele săvârșite de directorul general al SC B. SA, numitul D. inclusiv în legătură cu contractul de asociere încheiat de părțile în cauză și vânzarea activelor implicate. În urma pronunțării în acea cauză a Sentinței penale nr. 2.076 din 09 octombrie 2006 (în primă instanță) și a Deciziei penale nr. 180 din 27 iunie 2014 (în apel) instanța a repus cauza pe rol și în cercetarea hotărârilor judecătorești menționate a constatat că prin acestea s-a dispus anularea nu numai a art. 2 din Decizia nr. 11 din 04 mai 1999 a CA al SC B. SA ci și a însuși contractul de asociere nr. 240 din 14 mai 1999, ca fiind lovite de nulitate absolută deoarece au fost încheiate cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice, fără să fi fost discutată asocierea în comitetul de administrație (procesele-verbale fiind falsificate). Chiar dacă apelanta și-a "precizat" motivele de apel referitor la soluția din dosarul penal în mod tardiv iar în cauză s-au constatat tardive aceste motive de apel, cu consecința că nu mai pot fi luate în considerare, pe de altă parte, în mod independent de aceasta, hotărârea penală rămâne câștigată cauzei, ca probă, în cursul judecății apelului iar instanța nu poate ignora efectele obligatorii ale acesteia în privința constatării nulității contractului de asociere. În acest sens, contrar susținerilor intimatei care pretinde producerea efectelor de către contractul de asociere în contextul aprecierii derulării acestuia ca un contract cu executare succesivă, instanța de apel a reținut că nulitatea absolută a încheierii contractului de asociere își produce în mod retroactiv efectele în sensul considerării acestuia ca inexistent (valabil legal) încă de la momentul încheierii. În această situație, s-a apreciat că nu poate prezenta relevanță în sens contrar, drept recunoaștere de către apelantă a contractului, nici încasarea plăților făcute de coasociatul SC A. SRL, măsură în care se pune problema restituirii plăților având caracter distinct de cauză. Oricum, dispozițiilor hotărârii penale nu le pot fi opuse, în speță, teoria aparenței dreptului sau principiul securității circuitului civil, deoarece ar însemna ca hotărârea judecătorească respectivă să nu își producă efectele.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SRL Constanța, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei din apel, în sensul admiterii acestuia și schimbarea deciziei pronunțate în apel.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat scurt istoric în cauză și a criticat decizia recurată ca nelegală și netemeinică, față de cele reținute de instanța de apel și față de întreg probatoriul administrat considerând că instanța în mod greșit a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, sens în care a invocat, în esență, următoarele motive:
Din întreg probatoriul existent la dosar, înscrisurile depuse, consideră că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de Legea specială nr. 133/1999, pentru vânzarea ce fac obiectul contractului de asociere în participațiune nr. 240/1999, respectiv nr. 78/1999 și actele adiționale ulterioare.
Totodată, recurenta subliniază instanței că în mod eronat s-a înțeles că anterior pronunțării sentinței atacate, Hotărârea AGA nr. 1 din 01 aprilie 2000 a fost anulată prin Sentința civilă nr. 4.320/2000 pronunțată în Dosarul nr. x/2000 de către Tribunalul București, deoarece această sentință a devenit definitivă și irevocabilă în anul 2001, deci, după introducerea cererii de chemare în judecată și pronunțarea sentinței.
Recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanța consideră că încheierea contractului de asociere în participațiune a fost făcută cu respectarea legislației, acesta fiind valabil încheiat și producând efecte, scopul urmărit de părți fiind participarea la beneficiile obținute din activitatea desfășurată.
A mai susținut recurenta-reclamantă că a demonstrat instanței de judecată valabilitatea acestui contract prin depunerea Deciziei civile nr. 949/COM pronunțată de către Curtea de Apel Constanta, pronunțată în Dosarul nr. x/COM/2002, ce a avut drept părți B. SA, reclamant și recurent, și A. SRL în calitate de pârât și intimat, iar obiectul dosarului l-a constituit "constatarea nulității absolute a contractului de asociere nr. 240/1999 și a actelor subsecvente".
Astfel, susține recurenta-reclamantă, ne aflăm în prezența unui contract de asociere în participațiune valabil încheiat ce și-a produs efecte și își produce.
Mai mult decât atât, a mai susținut recurenta-reclamantă, instanța de apel în mod greșit a interpretat soluția pronunțată în cauza penală constituind obiectul dosarului nr. x/3/2009 privind faptele săvârșite de directorul general B. SA, D., având influență inclusiv asupra contractului de asociere încheiat între părți, și vânzarea activelor, instanța considerându-l nul sub aspectul capacității de folosință a persoanelor juridice.
Consideră recurenta-reclamantă că Decizia penală nr. 180/A pronunțată de către Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2009** nu are nicio înrâurire asupra cauzei de față, deoarece nu a avut calitate de parte civilă în dosarul mai sus- menționat, și consideră că hotărârea penală depusă la dosarul cauzei prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de asociere în participațiune este lipsită de relevanță, neavând nicio influență asupra prezentei cauze.
Precizează că prima instanță a fost învestită cu o acțiune care să suplinească acordul pârâtei la transmiterea dreptului de proprietate în lumina dispozițiilor Legii nr. 133/1999, nicidecum cu o acțiune care să privească valabilitatea contractului de asociere sau a oricăror alte hotărâri sau decizii ale B. SA. În acest moment nu se mai pune în discuție valabilitatea contractului, cu atât mai mult cu cât în prima instanță nu s-au făcut apărări pe acest aspect.
Legal citată, intimata-pârâtă SC B. SA București a formulat întâmpinare în recurs, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și, pe cale de consecință, menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală; cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a examinat și analizat amănunțit motivele de fapt și de drept, apreciind legal și temeinic că potrivit art. 12 din Legea nr. 133 din 20 iulie 1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, vânzarea urma să se facă la cererea deținătorului, la prețul negociat ce se va stabili în baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate la activ de chiriaș, pe baza unui acord de voință pe care negocierea îl implică, atât din partea chiriașului, cât și din partea proprietarului, ceea ce în cauză nu a fost efectuat.
Prin Legea nr. 133/1999, potrivit art. 12 (1) lit. a) coroborat cu art. 12 (2), activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi vândute, la solicitarea deținătorilor la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș, la rândul lor acestea (societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și regiile autonome) sunt obligate, ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare-cumpărare sau să asigure accesul prioritar la încheierea, concesionarea leasing-ului activelor disponibile.
Din examinarea textelor de lege enunțate rezultă fără nici un fel de interpretare că în cauză lipsește acordul de voință pe care negocierea îl implică cu necesitate, intimata-pârâtă SC B. SA București, în calitate de proprietară a activului trebuia să-și fi exprimat acordul numai prin organul său de conducere și care să fi pus în executare prin reprezentanții să legali, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, împrejurare față de care nu este îndeplinită una dintre condițiunile prevăzute de dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999.
În privința contractului de asociere în participațiune în cauză, nr. 240 încheiat la data de 14 mai 1999, Înalta Curte constată că în mod corect și legal instanța a reținut că se impune anularea acestuia pentru două motive: în temeiul art. 348 C. proc. pen. din anul 1968, deoarece este rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesele-verbale ale ședințelor Consiliului de Administrație și Adunării Generale a Acționarilor, în sensul aprobării lor și al întocmirii hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor și Consiliului de Administrație în același sens; în temeiul art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, deoarece la încheierea contractelor s-a încălcat principiul specialității capacității de folosință.
Astfel, Înalta Curte reține că, contractul de asociere în participațiune nr. 240/1999 încheiat cu recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanța a fost declarat fals prin hotărârea penală definitivă invocată în cauză și acesta reprezintă un rezultat al falsificării celorlalte înscrisuri anulate, respectiv, procesele-verbale ale ședințelor Consiliului de Administrație și Adunării Generale a Acționarilor în baza cărora s-au inserat dispozițiile anulate din cadrul deciziilor Consiliului de Administrație și hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor pentru încheierea contractului de asociere în participațiune, hotărâri ale Adunării Generale a Acționarilor ce au fost adoptate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de legiuitor pentru formarea voinței sociale în adunarea generală, respectiv, a normelor de ordine publică referitoare la convocare, la publicitate, ordine de zi, deliberare și vot.
Ca atare, în mod corect s-a apreciat în cauză că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 12 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 133 din 23 iulie 1999, potrivit cu care, pentru a putea fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare a activului se impune existența voinței exprese a proprietarului activului, constituită prin mandatul dat reprezentanților lor în adunările generale și în consiliile de administrație ale societăților comerciale sau companiilor naționale la care statul este acționar majoritar, precum și regiilor autonome, care să-și exercite mandatul lor, și să-și exprime votul majoritar o hotărâre în favoarea respectivei măsuri de privatizare, respectiv în materie de vânzare, conform legislației iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat - se înstrăinează activul proprietatea sa, în anumite condițiuni specifice stabilit de părți, de la caz la caz.
Având în vedere condițiunile specifice acestui tip de contract de vânzare-cumpărare active în procedura încheierii unui asemenea contract, pentru validitatea căruia este necesară voința exclusivă a părților contractante asociați, ceea ce în cauză nu există, așa cum rezultă din considerentele mai sus-prezentate, în sensul că intimata-pârâtă nu și-a manifestat voința pentru acest activ de a încheia, cu recurenta-reclamantă un contract de vânzare-cumpărare, prin negociere directă a prețului, ceea ce echivalează cu lipsa acordului proprietarului pentru vânzarea activului din litigiu.
Așa fiind, pentru toate aceste considerente expuse, critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 133/1999 este nefondată, nefiind incidente dispozițiile art. 12 din aceeași lege, privind stimularea întreprinderilor private pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici, și, astfel, în mod corect instanța de apel a constatat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile acestei legi pentru ca intimata-pârâtă SC B. SA București să fie obligată la vânzarea activelor ce au făcut obiectul contractului de asociere în participațiune și, pe cale de consecință, în mod temeinic și legal a fost admis apelul promovat de aceasta, fiind respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare a activelor în litigiu.
Tot în acest context, Înalta Curte reține că în mod greșit se susține de către recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanța că valabilitatea contractului de asociere în participațiune ar fi fost demonstrată prin depunerea Deciziei civile nr. 949/COM, pronunțată de către Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. x/COM/2002, aceasta, întrucât, acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/COM/2001 soluționat prin Sentința civilă nr. 3.591/COM din 14 decembrie 2001, pronunțată de Tribunalul Constanța, rămasă irevocabilă prin decizia de care se prevalează recurenta-reclamantă, a privit constatarea nulității absolute a contractului de asociere în participațiune doar pentru lipsa cauzei și frauda la lege, acestea fiind și limitele în care litigiul anterior a fost soluționat, și nu pentru existența oricăror alte cauze de nulitate absolută, astfel că, nu se poate susține cu temei că s-ar fi constatat irevocabil valabilitatea contractului, spre a se opune și în prezenta cauză.
În fine, Înalta Curte mai reține că, recurenta- reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar se constată că prin aceste critici a vizat de fapt, cum de altfel a și precizat, greșita interpretare a situației de fapt în stabilirea valabilității contractului de asociere în participațiune, nu însăși natura juridică a actului încheiat de părți, aceste critici neputând fi încadrate și analizate în cadrul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În general, se poate reține o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa, astfel că, un contract de rentă viageră, spre exemplu, este calificat ca fiind un contract de întreținere. Or, în speță, nu subzistă acest motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate în susținere nu se circumscriu acestui text, întrucât, nu se referă la interpretarea greșită a însuși unui act juridic dedus judecății, în sens de negotium juris.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte găsește a fi nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanța și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a fi respins.
Făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind căzută în pretențiuni, va dispune obligarea recurentei-reclamante să plătească intimatei-pârâte SC B. SA București suma de 293,7 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Așa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL CONSTANȚA împotriva Deciziei civile nr. 1.052 A din 18 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanța să plătească intimatei-pârâte SC B. SA București suma de 293,7 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2017.
Procesat de GGC - ED