Acțiune în răspundere civilă delictuală. Element de extraneitate. Cetățean român decedat într-un accident rutier produs pe teritoriul unui stat străin. Despăgubiri morale și materiale solicitate de rudele victimei. Determinarea legii aplicabile litigiului în raport cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 864/2007
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : despăgubiri morale
- despăgubiri materiale
- prejudiciu
- accident rutier
Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din
11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale
C.proc.civ., art. 4
Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă şi comercială în situații care implică un conflict de legi, iar alin. (2) al art. 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul său de aplicare. Din această enumerare nu rezultă că obligațiile decurgând din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor și cu atât mai mult răspunderea proprietarului autovehiculului pentru defecțiunea acestuia, deci răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit, ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.
Cu privire la obligațiile decurgând din asigurare, Regulamentul conține o dispoziție expresă în art. 18, potrivit căruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asiguratorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută de legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din același act normativ european, cu denumirea marginală ”Norma generală”, norma de drept material aplicabilă este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
Prin urmare, conform Regulamentului nr. 864/2007, cum decesul victimei, cauzat de accidentul de circulație, s-a produs pe teritoriul Spaniei, legea de drept material aplicabilă litigiului în cadrul căruia reclamantele au solicitat despăgubiri ca urmare a prejudiciului produs prin decesul rudei lor, este legea spaniolă, respectiv normele Codului civil spaniol, prin raportare la care instanța a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune.
Secția I civilă, decizia nr.1963 din 6 decembrie 2017
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Focşani sub nr. x/231/2014, reclamanta A. în nume propriu şi în numele fiicei minore B. a chemat în judecată pe pârâţii SC C. SRL cu sediul în București, D. LTD cu sediul în Irlanda şi E. PLC cu sediul în Dublin, Irlanda, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la o prestaţie periodică lunară în echivalent euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu data de 27.11.2011 şi până la majorat, daune suferite ca urmare a decesului soțului/respectiv tatălui minorei, F. în accidentul produs în Spania, la 27.11.2011, din cauza defectării sistemului de frânare a vehiculului pe care-l conducea, proprietatea D. LTD, asigurat Carte Verde cu poliţa xyz, la pârâta E. PLC, valabilă în perioada 20.05.2011-20.05.2012.
Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 17.07.2014, Judecătoria Focşani a admis excepţia privind necompetenţa sa materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Secţiei a II-a civilă a Tribunalului Vrancea, având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate şi dispoziţiile art. 94 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Prin încheierea din 12.03.2015, Tribunalul Vrancea a admis excepţia lipsei calității procesuale pasive invocate de SC C. SRL, reținând ca aceasta poate sta în proces doar în calitate de mandatară a societăţii pârâte asiguratoare.
Prin sentința civila nr.72 din 17.09.2016, Tribunalul Vrancea a respins excepția
prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acţiunea formulată de reclamante şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale şi la o prestaţie periodică lunară în echivalentul în euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu 27.11.2011 și până la majorat. Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 lei reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele pârâte.
Prin decizia nr.35/A din 14.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă s-au admis apelurile declarate de pârâtele E. PLC şi D. LTD împotriva sentinţei civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, care a fost schimbată în tot în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamante ca fiind prescrisă.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamantele, criticând-o ca nelegală.
Recurentele arată că prin decizia nr. 35/2017, Curtea a admis apelurile pârâtelor împotriva sentinţei civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o în tot şi în rejudecare a respins acţiunea ca fiind prescrisă, redând o parte din considerentele deciziei instanței de apel privitoare la reținerea legii spaniole ca lege aplicabilă litigiului în raport de prevederile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II). De asemenea, a reluat considerentele din decizia instanței de apel privitoare la prescripție din codul civil spaniol.
Criticând hotărârea recurată, recurentele invocă faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
Recurentele susțin că instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi pe cale de consecinţă, normele prevăzute de art. 1902, 1968 şi 1973 din Codul civil spaniol deoarece, potrivit art. 27 din Regulamentul CE 864/2007, "Raporturile cu alte dispoziţii de drept comunitar - Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor dreptului comunitar care reglementează, în domenii specifice, conflictul de legi privind obligaţiile necontractuale".
Susțin că materia asigurărilor este un domeniu specific, reglementat în mod distinct prin norme de drept comunitar - Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi şi Prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă (73/239/CEE).
Invocând prevederile art. 1 din Regulamentul CE 864/2007, recurentele reclamante susțin că dispoziţiile Regulamentului Roma II reglementează obligaţii pre-contractuale, în materie civilă, altele decât cele aparţinând domeniului specific al asigurărilor și astfel, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile acestui regulament.
Susțin că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi întrucât au chemat în judecată pe asigurătorul E. PLC, care îşi desfăşoară activitatea la nivel european şi se supune prevederilor acestei directive. Invocă astfel că la pct. 2 din preambulul Directivei 2009/103/CE se arată că: "Asigurarea de răspundere civilă pentru circulaţia autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanţă deosebită pentru cetăţenii europeni, fie că sunt asiguraţi sau victime ale unui accident Aceasta prezintă, de asemenea, o importantă deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulaţii a persoanelor şi a vehiculelor, întărirea şi consolidarea pieţei interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecinţă, să reprezinte un obiectiv fundamental al acţiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare".
Recurentele mai susțin că acţiunea lor îşi are izvorul în producerea unui accident de circulaţie pe teritoriul Spaniei, în care a decedat F., cetăţean român, conducătorul auto al autovehiculului cap tractor S. şi semiremorcă, înmatriculate în Irlanda. Astfel, în cauză sunt incidente dispoziţiile Titlului IV din Codul rutier spaniol, respectiv art. 32. 62, precum şi cele ale paragrafului 18, cât şi normele care reglementează plata daunelor în caz de deces ori de vătămare corporală din accidente, anexe codului de trafic spaniol şi nicidecum dispoziţiile art. 1902 C. civil spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii delictuale spaniole şi prevăd că "persoana care prin acţiunea sau omisiunea sa cauzează daune altei persoane intervenind vina sau neglijenţa acesteia este obligată să remedieze dauna cauzată", în timp ce art. 32. 62 şi paragraful 18 din Titlul IV al Codul rutier spaniol reprezintă norma de drept specială, aplicabilă în speţă.
Recurentele invocă şi dispoziţiile pct. 3 din Preambulul Directivei 2009/103/CE în care se arată că "Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum şi modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri."
Din cele de mai sus, rezultă că şi statul spaniol a adoptat norme pentru aplicarea dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, fapt atestat în paragraful 18 din Codul de trafic şi siguranţă rutieră spaniol, în care se menţionează în preambulul paragrafului (pagina 2) că se pun în aplicare dispoziţiile Directivei 2009/103/CE, reglementându-se explicit cadrul acordării despăgubirilor în pagubele produse prin accidentele de circulaţie.
Astfel, deşi curtea a apreciat că în cauză este necesară aplicarea legii spaniole, recurentele susțin că instanța de apel a făcut aplicarea greşită a Codului civil spaniol, cât timp există lege specială de reglementare, care derogă de la legea generală, respectiv de la dispoziţiile art. 1902 din Codul civil spaniol.
Ce-a de-a doua critică a recurentelor se referă la faptul că instanța de a apel a dispus pronunţarea asupra fondului apelului la acelaşi termen de judecată cu pronunţarea asupra legii aplicabile cauzei, încălcând dreptul lor la un proces echitabil şi la apărare, întrucât nu li s-a acordat posibilitatea administrării de probe, potrivit art. 254 pct. 2 C.proc.civ., nevoia administrării probei rezultând ca urmare a stabilirii legii aplicabile în cauză.
Cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentele susțin că excepţia prescripției este neîntemeiată, întrucât au întrerupt termenul de prescripţie de un an de zile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1973 din Codul civil spaniol, prin cererile pe care le-au depus, după cum urmează: corespondenţă cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22.03.2012, efectuată prin intermediul avocatului G. și răspuns prin email la 17.05.2012; corespondenţă din 1.08.2012 cu E. PLC - Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondenţă email din 23.07.2012 cu E. PLC Spania prin care comunicau actele necesare şi cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. 424 MCA emis de Înalta Curte, în chestiunea secţiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26.11.2012 între reprezentantul lor avocat H. şi S.C. D. LTD, privind inspectarea autovehiculului, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acţiunii. Mai susțin că s-au adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9.01.2012 le-a confirmat primirea scrisorii şi le-a indicat instituţiile irlandeze competente pentru problematica respectivă, referitoare la raporturile de muncă pe care F., decedat în accidentul din
27.11.2011, le avea cu S.C. D. LTD, precum şi Autoritatea pentru Securitate.
Recurentele susțin că nu au rămas în pasivitate ci dimpotrivă au acţionat în interiorul termenului de 1 an, pe care l-au întrerupt, cu fiecare cerere pe care au adresat-o Biroului Spaniol al Asigurătorilor de Automobile, asigurătorului E. PLC Spania, Irlanda, precum şi autorităţilor irlandeze referitor la raporturile de muncă şi nu în ultimul rând, participarea prin reprezentant la inspecţia autovehiculului aparţinând pârâtei din 26.11.2012. Susțin că diligentele lor au avut în vedere pe ambele pârâte, aspect ce rezultă din corespondenţa purtată şi demersurile comune efectuate.
Prevederile art. 1973 din Codul civil spaniol stabilesc că prescrierea acţiunilor se întrerupe prin exercitarea acestora în faţa tribunalelor, prin revendicarea extrajudiciară a creditorului şi prin orice act de recunoaştere a datoriei de către debitor.
Astfel, potrivit normei de drept menţionate şi faţă de demersurile şi diligentele ce au întreprins în perioada decembrie 2011 – decembrie 2013, termenul de prescripţie de 1 an a fost întrerupt prin revendicarea extrajudiciară şi pe cale de consecinţă, acţiunea lor este formulată şi
înregistrată la instanţă in interiorul termenului de prescripţie.
Recurentele invocă și prevederile art. 23 alin. 3 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului, potrivit cărora "(3) Statele membre se asigură că persoana vătămată are dreptul, în termen de șapte ani după accident, să obţină fără întârziere, din partea organismului de informare din statul de reşedinţă, din statul membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit sau din statul membru în care s-a produs accidentul, datele următoare: numele şi adresa întreprinderii de asigurare; numărul poliţei de asigurare; şi (c) numele şi adresa reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire de către întreprinderea de asigurare în statul în care are reşedinţa persoana vătămată. (...)" sens în care legiuitorul european este mult mai permisiv cu persoanele vătămate, acordându-le un termen de 7 ani pentru a beneficia de despăgubirile la care au dreptul.
Nu în ultimul rând, invocă faptul că normele de drept ale Uniunii Europene sunt obligatorii în toate statele membre, inclusiv în Spania (ţara unde s-a produs accidentul), Irlanda sau România.
Ca ultim aspect, recurentele susțin că potrivit împuternicirii notariale date unui avocat român care-şi desfăşoară activitatea în Spania, au intrat în posesia copiei dosarului instanţei la data de 04.09.2013, potrivit mandatului de expediere, pe care-l anexează prezentului recurs, încât curtea de apel a admis excepţia prescripţiei în mod greşit.
Faţă de cele invocate, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea decizi recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Prealabil, se impune a fi arătat că instanța de recurs nu este învestită cu o critică privitoare la competența sau necompetența instanțelor române în soluționarea litigiului de față, problema competenței rămânând definitiv soluționată prin decizia instanței de apel, criticile din recursul de faţă vizând alte aspecte, după cum se va arăta în continuare:
Înalta Curte apreciază că se impune a răspunde cu precădere celei de-a doua critici, care vizează o chestiune de ordin procedural și anume cea care se referă la faptul că instanța de a apel ar fi încălcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil şi la apărare prin faptul că a dispus pronunţarea asupra fondului apelului la acelaşi termen de judecată cu pronunţarea asupra legii aplicabile cauzei, fără a ține seama că, potrivit art. 254 pct. 2 C.proc.civ., nevoia administrării probelor asupra fondului rezulta ca urmare a stabilirii legii aplicabile.
Stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate constituie o chestiune de fond iar nu o excepție de procedură asupra căreia instanța să fie obligată să se pronunțe în prealabil în condițiile art. 248 C.proc.civ. Dacă instanța s-ar fi pronunțat în prealabil asupra legii aplicabile, acest lucru ar fi echivalat cu o antepronunțare, sancționată cu recuzarea judecătorilor.
Atâta timp cât în cauză s-a invocat de către apelantele pârâte aplicarea legii spaniole (Codul civil spaniol) în opoziție cu legea română invocată de reclamante (Codul civil român și Decretul nr. 167/1958), fiecare dintre părți era obligată să își facă toate apărările și probele atât asupra legii de drept material aplicabile, invocată de ea însăși dar și de partea adversă, cât și asupra excepțiilor ce rezultă din legea aplicabilă și asupra fondului dreptului.
Excepția de prescripție întemeiată pe legea spaniolă a fost de asemenea invocată expres de
către apelantele pârâte, iar reclamantele, care au avut asistența unui apărător, trebuiau să își facă toate apărările, neputând fi imputat instanței faptul că nevoia unei apărări sau a unei probe ar fi reieșit ulterior stabilirii legii aplicabile.
Curtea apreciază că reclamantelor nu li s-a încălcat dreptul la apărare și nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme au avut posibilitatea să-și formuleze apărări pe toate chestiunile invocate de instanță și de părțile adverse, cu atât mai mult cu cât la termenul din 30.03.2016 instanța de apel a consemnat că se va pune în discuție aplicabilitatea Regulamentului 44/2001, Regulamentului Roma II și legii civile spaniole, acordându-se termen pentru ca părțile să-și formuleze apărarea, acestea depunând întâmpinări și concluzii scrise.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel a stabilit în mod greşit ca fiind aplicabile cauzei dispoziţiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi pe cale de consecinţă, normele Codului civil spaniol.
Regulamentul, ca act normativ comunitar, este de aplicabilitate directă, instanțele fiind
obligate să aplice dispozițiile din regulamente în litigiile cu care sunt învestite, în condiţiile art. 4 din NCPC. Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă ci ele se adresează statelor și trebuie transpuse în legislația internă a statelor membre. De altfel, chiar recurentele susțin că Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi a fost transpusă în legislația spaniolă, aplicabilă litigiului de față.
Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) se aplică obligațiilor necontractuale (nu pre contractuale cum susțin recurentele) în materie civilă şi comercială, în situații care implică un conflict de legi.
Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce priveşte răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului (acta iure imperii).
Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament, iar din această enumerare nu rezultă că obligațiile decurgând din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor și cu atât mai mult răspunderea proprietarului autovehiculului pentru defecțiunea acestuia deci răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.
Articolul 2 din Regulament, cu denumirea marginală ”Obligațiile necontractuale” prevede că ”În sensul prezentului regulament, „prejudiciu” reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo.”
Or, prejudiciul produs reclamantelor prin decesul rudei lor în accidentul de circulație produs în Spania ca urmare a defectării autovehiculului pe care îl conducea, proprietatea S.C. D. LTD, este consecința unei fapte ilicite.
Mai mult decât atât, Regulamentul CE 864/2007 (Roma II), conține o dispoziție expresă cu privire la obligațiile decurgând din asigurare în articolul 18, cu denumirea marginală ”Acțiunile directe împotriva asiguratorului persoanei responsabile” potrivit căruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asiguratorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută de legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare. Deci este evident că Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) este aplicabil cauzei, cum corect a reținut instanța de apel și, potrivit dispozițiilor articolului 4 cu denumirea marginală ”norma generală”, norma de drept material aplicabilă este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Cum decesul victimei F., cauzat de accident prin defectarea sistemului de fânare al autovehiculului proprietatea pârâtei S.C. D. LTD, s-a produs în Spania, potrivit Regulamentului 864/2007 (Roma II), legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă.
Nu se poate susține că asiguratorul, care acționează la nivel european, se supune direct prevederilor directivei. Așa cum arătam anterior, Directiva este obligatorie pentru state, care au obligația să o implementeze în legislația internă, astfel încât ea nu se impune direct simplilor
particulari.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de apel a stabilit în mod corect că legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă, conform Regulamentului CE 864/2007 (Roma II).
În subsidiar, admițând că instanța va stabili că legea aplicabilă este legea spaniolă, recurentele susțin în recursul de față că în cauză nu este aplicabil Codul civil spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, așa cum a reținut instanța de apel, ci dispozițiile codului rutier spaniol care reprezintă norma specială - Decretul regal nr. 8/2004, așa cum au precizat cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, act normativ tradus, depus la același moment.
Înalta Curte apreciază că această critică nu poate fi primită.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, motivele de recurs prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să
se pronunțe asupra lor.
Recurentele au invocat pentru prima dată în recursul de față că sunt aplicabile dispozițiile Codului rutier spaniol și nu ale Codului civil spaniol, în ce privește termenul de prescripție și cauzele de întrerupere a acesteia (care de altfel reglementează același termen de prescripție de 1 an și aceleași cauze de întrerupere a prescripției), motiv de recurs care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), astfel încât critica lor nu poate fi primită.
Observând cele două întâmpinări și concluziile scrise depuse de reclamante în apel, precum și limitele în care a fost învestită instanța de apel prin apelurile pârâtelor și toate apărările formulate de părți, Înalta Curte constată că reclamantele nu au invocat în această fază procesuală (apel) că norma de drept material aplicabilă este Codul rutier spaniol, pârâtele, prin apelurile lor și prin apărările făcute invocând dispozițiile din Codul civil spaniol și anume art. 1902 și art.1973 din Codul civil spaniol, dispoziții pe care instanța le-a aplicat.
Recurentele nu au arătat nici un impediment pentru care o astfel de apărare, bazată pe altă lege de drept material decât cea indicată de apelante, nu a putut fi invocată în cursul judecării apelului. Recurentele, care au beneficiat de asistență de specialitate, fiind reprezentate prin apărătorul ales, puteau și trebuiau să invoce în apel aplicabilitatea unei alte norme decât cea invocată de apelante. Apărarea reclamantelor în apel vis a vis de legea de drept material aplicabilă s-a limitat la aplicabilitatea legii române, ce nu este aplicabilă speței pentru argumentele arătate anterior.
Este nefondată și ce-a de-a treia critică referitoare la prescripție.
Recurentele susțin că au întrerupt termenul de prescripţie de un an de zile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1973 din Codul civil spaniol, prin cererile pe care le-au depus, după cum urmează: corespondenţă cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22.03.2012, efectuată prin intermediul avocatului G., la care s-a răspuns prin email la 17.05.2012; corespondenţă din 1.08.2012 cu E. PLC - Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondenţă prin email din 23.07.2012 cu E. PLC Spania prin care comunicau actele necesare şi cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. 424 MCA emis de Înalta Curte, în chestiunea secţiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26.11.2012 între reprezentantul lor, avocat H. şi S.C. D. LTD, privind inspectarea autovehiculului, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acţiunii. Mai susțin că s-au adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9.01.2012 le-a confirmat primirea scrisorii şi le-a indicat instituţiile irlandeze competente pentru problematica respectivă.
Deși în instanța de apel, prin întâmpinările și concluziile scrise depuse, reclamantele nu au invocat expres întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a analizat întreruperea termenului de prescripție prin prisma dispozițiilor art.1973 Cod civil, reținând că cele două demersuri către Fondul pentru protecția victimelor din data de 3.12.2013 și către reprezentantul local al asiguratorului – SC C. București din 29.04.2014 au fost făcute după împlinirea termenului de prescripție de 1 an.
Înalta Curte reține că în recurs se invocă și alte acte întrerupătoare de prescripție.
Raportat la data la care a început să curgă termenul de prescripție și anume 13.02.2012
când avocatului G., care a reprezentat pe reclamante în fața autorităților spaniole, i s-a comunicat copia dosarului nr. x/2011 privind ancheta preliminară, actele enumerate mai sus, depuse la 9.01.2012, 22.03.2012, 17.05.2012 , 23.07.2012, 1.08.2012 și 26.11.2012, nu pot schimba soluția de constatare că a intervenit prescripția extinctivă.
Dintre actele menționate numai cele depuse la 27.03.2012 la Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, cu răspunsul primit la 17.05.2012 din care rezultă că reclamantele trebuie să depună reclamația la asigurator de la care trebuie să primească un răspuns sau o ofertă motivată în termen de 3 luni și cererea de despăgubire depusă la Biroul asigurătorului din Spania din 12.07.2012, prin care solicită plata despăgubirilor, reprezintă acte întreruptive de prescripție față de asigurator care echivalează cu o revendicare extrajudiciară a creditorului în sensul art. 1973 Cod civil. Celelalte demersuri arătate nu pot fi considerate o revendicare extrajudiciară a creditorului întrucât unele sunt adresate altor autorități decât persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului, iar altele nu reprezintă decât corespondență cu care s-au comunicat anumite documente. Nerezolvarea favorabilă de către Biroul Asiguratorului din Spania a revendicării judiciare a creditorului din 12.07.2012, în termenul arătat de Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, a făcut să curgă la expirarea celor 3 luni un nou termen de prescripție de 1 an, încât acțiunea de față, introdusă la 21.05.2014, este prescrisă. Și față de aceste noi date, demersul către SC C. București din 29.04.2014 este făcut după împlinirea termenului de prescripție și deci nu a putut întrerupe prescripția.
În recurs, recurentele au mai invocat faptul că termenul de prescripție a început să curgă la 4.09.2013 când au intrat în posesia dosarului instanței prin avocatul român care îşi desfăşoară activitatea în Spania, căruia i-au dat împuternicire, pe care au anexat-o cererii de recurs.
Cercetând această apărare, curtea constată că la 10.07.2013, A. a dat o procură avocatului J. pentru a solicita Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Tolosa copia dosarului aflat pe rolul instanțelor judecătorești din Spania. Prin această cerere reclamanta a solicitat de fapt recomunicarea dosarului. Or, acest dosar al Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Tolosa, cu nr. x/2011, în care s-au cercetat cauzele accidentului și din care rezulta persoana vinovată de cauzarea prejudiciului, a fost comunicat la 13.03.2012 avocatului reclamantei care a reprezentat-o în Spania, G.
Că reclamanta A. a avut cunoștință de acest dosar rezulta din faptul că l-a comunicat asiguratorului din Zurich cu e-mailul din 1.08.2012 împreună cu copia poliței de asigurare si copii de pe acte de identitate și de stare civilă și din faptul că însuși avocatul G. a notificat Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile. Printr-o nouă comunicare făcută la cererea părții interesate nu poate începe să curgă un nou termen de prescripție.
Curtea constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție a dreptului de a pretinde despăgubiri pe cale judiciară a început să curgă la 13.03.2012.
Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe prevederile art. 23 alin. 3 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului. Termenul de 7 ani din acest act normativ european nu este un termen de prescripție în care partea prejudiciată poate acționa pentru a obține despăgubiri, ci un termen în care statele membre, prin organismele de informare, sunt obligate să păstreze și să dea informații persoanelor interesate despre un accident produs pe teritoriul lor. Termenul de prescripție este reglementat de norma națională de drept material aplicabilă.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul reclamantelor.