Comercializarea pe piața on-line a produselor contrafăcute purtând semne identice/similare cu mărcile protejate. Furnizor activ de servicii informaționale. Încălcarea drepturilor exclusive ale titularilor mărcilor
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Marcă
Index alfabetic : contrafacere
- comerț electronic
- furnizor de servicii informaționale
- stocare-hosting
- despăgubiri materiale
Legea nr. 84/1998, art. 36
Legea nr. 365/2002, art. 2, art. 11, art. 14
Potrivit prevederilor din legea mărcilor, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, iar titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată.
Cum produsele postate pe site-ul administrat de pârâtă și oferite spre vânzare, fără acordul reclamantelor, sunt identice produselor protejate de mărcile asupra cărora acestea dețin drepturi exclusive și, prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Acordul TRIPS, riscul de confuzie pentru public este prezumat, se constată că cerințele prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 sunt întrunite.
În ceea ce privește răspunderea pârâtei, în condițiile în care aceasta a pus la dispoziţia utilizatorilor site-ului său un spaţiu de stocare permanentă a informaţiei - stocare-hosting - și a intervenit activ asupra informației stocate, organizând pe criteriul alfabetic brandurile postate pe site și oferite spre vânzare, optimizând informațiile și asigurând o mai bună orientare a potențialilor cumpărători, conduită ce a plasat-o în poziția de a cunoaște și a avea control asupra datelor referitoare la aceste oferte - deci de furnizor activ de servicii ale societății informaționale -, devin incidente dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, ceea ce atrage evaluarea cererii în contrafacere pe temeiul dispozițiilor dreptului comun.
Exonerarea pârâtei de răspundere pentru conţinutul informaţiei prejudiciabile postate de terți ar fi putut interveni doar în condiţiile lit. a) sau lit. b) - variante alternative - ale alin. (1) din art.14; cum însă pârâta s-a comportat ca un furnizor activ de servicii ale societății informaționale, iar nu ca un simplu intermediar neutru sau pasiv, răspunderea sa se apreciază mult mai restrictiv, de vreme ce aceasta a ofertat ea însăși produse purtând mărcile reclamantelor, fără consimțământul acestora, neputându-se prevala de dispozițiile de favoare din art. 14 alin. (1), astfel cum stabilește art. 14 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
Secția I civilă, decizia nr. 1618 din 20 octombrie 2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 13.08.2013, reclamantele A., B. Ltd şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună încetarea folosirii în activitatea comercială a pârâtei, inclusiv pe website-ul www (…) ro sau pe orice alte site-uri proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, enumerate în Anexa 3 la cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14 (conform Clasificării de la Nisa); retragerea de pe website-ul www (…) ro a tuturor anunţurilor existente cu privire la ceasurile purtând fără drept un semn identic/similar cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în Anexa 3; furnizarea informaţiilor şi înscrisurilor ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-ul www (…) ro, precum şi identitatea persoanelor sau societăţilor care sunt implicate în distribuirea ceasurilor, prin intermediul acestui site, pe internet; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum provizoriu de 4.000 de euro, precum şi a despăgubirilor morale în valoare estimată provizorie de 8.000 de euro către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparţinând reclamantelor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 22.04.2014, reclamantele, în temeiul art. 204 alin. (1) C.proc.civ., au depus la dosar cerere precizatoare cu privire la probe şi situaţia de fapt detaliată în cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L, prin care au învederat că activitatea pârâtei potrivit probelor administrate, este atât de intermediere prin furnizarea serviciului, cât şi de organizare şi realizare directă a actelor de contrafacere prin acţiunile proprii de grupare şi ofertare a produselor contrafăcute. Astfel, accesând site-ul www (…) ro se poate observa că pe pagina home, în partea stângă a acesteia, pentru a facilita cumpărătorilor căutarea produselor în funcţie de marcă, acestea sunt enumerate în ordine alfabetică de la A-Z, dar şi clasificate după categoria de persoane căreia i se adresează produsele.
Mai mult, realizând această grupare a brandurilor, în dreptul acestora apare şi menţiunea „REPLICA”. Această activitate este ea însăşi un act de contrafacere.
Concluzionând, dat fiind faptul că acţiunea civilă este întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, prin pronunţarea soluţiei în prezenta cauză, se impune admiterea capetelor de cerere privind interzicerea folosirii oricăror semne identice/similare mărcilor reclamantelor, obligând pârâta să şteargă toate ofertele de marcă purtând fără drept semne identice/similare mărcilor reclamantelor, atât a celor pe care le hostează, cât şi a celor personale, astfel cum acestea sunt grupate pe pagina home a site-ului, spre exemplu: A. 573 - Ceasuri de mână, B. 798 - Ceasuri de mână, C. 389 - Ceasuri de mână.
Prin încheierea de şedinţă din data de 06.05.2014, tribunalul a respins ca neîntemeiată
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu motivarea cuprinsă în încheierea de şedinţă de la acel
termen.
La data de 25.11.2014, reclamantele au depus la dosar precizări cu privire la modul de calcul al prejudiciului solicitat de la pârâtă.
Astfel, cu privire la calculul prejudiciului material s-a arătat că art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 menţionează, printre modalităţile de calcul al prejudiciului, şi fixarea unei sume forfetare, care acoperă acele situaţii în care nu este posibilă calcularea daunelor în baza celorlalte elemente prevăzute de acest articol.
În consecinţă, reclamantele solicită despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licenţe pentru fiecare titular de marcă, pentru perioada 2010-2013. Valoare unei licenţe reprezintă un procent simbolic de 15% din cifra de afaceri a companiei pârâte şi se va calcula anual, pentru perioada 2010 -2013.
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 06.03.2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea, şi a dispus:
- încetarea folosirii în activitatea comercială a pârâtei, inclusiv pe website-ul www (…) ro sau pe orice alte site-uri proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor nr. 480511 din 21.10.1983, nr. 499022 din 27.11.1985, nr. 582886 din 22.07.1991 C., aparţinând reclamantei C., nr. 201151 din 15.06.1957, nr. 339124 din 03.10.1967, nr. 426432 din 16.11.1976, aparţinând reclamantei A. şi nr. 002680460 din 01.05.2002, nr. 009434044 din 18.03.2011, nr. 007190929 din 23.07.2009, nr. 002701498 din 12.01.2004, aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14;
- încetarea furnizării serviciului informatic către terţii care oferă spre vânzare prin intermediul website-ului www (…) ro produse care poartă în mod neautorizat semne identice sau similare cu mărcile înregistrate nr. 480511 din 21.10.1983, nr. 499022 din 27.11.1985, nr. 582886 din 22.07.1991, aparţinând reclamantei C., nr. 201151 din 15.06.1957, nr. 339124 din 03.10.1967, nr. 426432 din 16.11.1976 aparţinând reclamantei A. şi nr. 002680460 din 01.05.2002, nr. 009434044 din 18.03.2011, nr. 007190929 din 23.07.2009, nr. 002701498 din 12.01.2004 aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14;
- ştergerea ofertelor de vânzare realizate prin intermediul website-ului www(…) ro de produse reprezentând ceasuri incluse în clasa 14 care poartă în mod neautorizat semne identice sau similare cu mărcile înregistrate nr. 480511 din 21.10.1983, nr. 499022 din 27.11.1985, nr. 582886 din 22.07.1991, aparţinând reclamantei C., nr. 201151 din 15.06.1957, nr. 339124 din 03.10.1967, nr. 426432 din 16.11.1976 aparţinând reclamantei A. şi nr. 002680460 din 01.05.2002, nr. 009434044 din 18.03.2011, nr. 007190929 din 23.07.2009, nr. 002701498 din 12.01.2004 aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14;
- ştergerea celor 830 de anunţuri de vânzare a unor produse inscripţionate fără drept A., a celor 948 de anunţuri de vânzare a unor produse inscripţionate fără drept B. şi a celor 781 anunţuri inscripţionate fără drept C. conform anexei 6 la cererea de chemare în judecată, semnele fiind identice sau similare cu mărcile înregistrate nr. 480511 din 21.10.1983, nr. 499022 din 27.11.1985, nr. 582886 din 22.07.1991, aparţinând reclamantei C., nr. 201151 din 15.06.1957, nr. 339124 din 03.10.1967, nr. 426432 din 16.11.1976 aparţinând reclamantei A. şi nr. 002680460 din 01.05.2002, nr. 009434044 din 18.03.2011, nr. 007190929 din 23.07.2009, nr. 002701498 din 12.01.2004 aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14.
Totodată, a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la furnizarea tuturor informaţiilor deţinute pentru identificarea autorilor ofertelor de vânzare, precum şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi a obligat pârâta la plata despăgubirilor morale în valoare de 10.000 lei către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat, precum şi la plata sumei de 46.505 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantele C. şi A., precum şi pârâta SC D. SRL; de asemenea, a declarat apel incident şi reclamanta B.; apelantele-reclamante (pe calea apelului principal și pe calea apelului incident), precum şi apelanta-pârâtă au formulat critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie
Prin decizia civilă nr. 876/A din 16.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a respins apelul principal formulat de pârâtă, a fost admis apelul principal al reclamantelor C. şi A., precum și apelul incident formulat de reclamanta B.; sentința apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a dispus obligarea pârâtei SC D. SRL să furnizeze reclamantelor informaţii privitoare la identitatea persoanelor sau societăţilor comerciale implicate în distribuirea ceasurilor sub mărcile acestora, prin intermediul site-ului www (…) ro; pârâta a fost obligată să plătească fiecărei reclamante suma de 1.964 lei, reprezentând daune materiale; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC D. SRL a formulat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate reglementate de art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la respingerea propriului apel, recurenta-pârâtă apreciază că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive grefate pe lipsa calităţii de furnizor de servicii al societăţii informaţionale şi, implicit, a calităţii de intermediar.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a constatat, în ceea ce o priveşte, calitatea de furnizor de servicii al societăţii informaţionale şi, în aceste condiţii, nu putea să reţină nici calitatea sa de intermediar, întrucât a nu avea calitatea de furnizor de servicii exclude calitatea de intermediar.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1 şi art. 14 din Legea nr. 365/2002, arată că, pentru ca o activitate să poată fi calificată ca fiind un serviciu al societăţii informaţionale, ea trebuie să îndeplinească cumulativ criteriile menţionate în aceste prevederi legale.
Subliniază că activitatea sa nu se circumscrie acestui tip de serviciu, întrucât nu intră sub incidenţa celor statuate prin art. 1 pct. 1 coroborat cu pct. 3 al aceluiaşi articol din Legea nr. 365/2002.
În raport de cele anterior arătate, apreciază că nicio activitate pe care o desfăşoară nu o poate califica ca fiind furnizor de servicii informaţionale, în sensul Legii nr. 365/2002 sau al Directivei nr. 31/2000 şi, prin urmare, nu poate avea nici calitatea de intermediar al unui asemenea serviciu.
De asemenea, critică cele reţinute de instanţa de apel referitoare la notificarea sa de către reclamante şi precizează că două dintre cele trei notificări, respectiv în numele reclamantelor B. şi C., nu au ajuns în posesia sa, astfel încât nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă despre o anumită încălcare a dreptului de proprietate asupra mărcilor acestora pentru a putea acţiona în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002.
Cu privire la notificarea reclamantei A., pe care arată că primit-o, subliniază că în aceasta nu se menţionează, în concret, care anunţuri nu respectă dreptul de proprietate al reclamantei A. Menţionează că a răspuns acestei notificări şi a arătat că, neidentificând niciun anunţ în sensul celor menţionate de reclamantă, nu putea da curs solicitării acesteia, aşa cum, de altfel, a procedat şi în toate celelalte cazuri în care nu i-au fost indicate în concret anunţurile.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut şi că nu deţine expertiză în domeniul ceasurilor, astfel încât să poată analiza dacă pe site sunt afişate anunţuri care să încalce drepturi de proprietate intelectuală cu privire la mărci.
Totodată, arată că numărul de anunţuri reţinut de către instanţa de fond în dispozitivul sentinţei (ce a fost menţinută de către instanţa de apel), respectiv 830, 948 şi 781 reprezintă toate anunţurile din fiecare secţiune, fără ca pentru toate aceste anunţuri reclamantele să depună dovezi privind încălcarea dreptului lor de proprietate asupra mărcilor.
De asemenea, subliniază şi că reclamantele nu au oferit instanţei de judecată probe pentru ca aceasta să poată concluziona ca toate ofertele de vânzare din anunţurile postate pe site încalcă dreptul de proprietate al reclamantelor cu privire la marcă.
În raport de cele anterior arătate, apreciază că instanţele de fond au dispus asupra unor cereri care nu au fost probate.
Faţă de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, având în vedere politica site-ului şi procesul de înregistrare şi publicare a anunţurilor, unde publicarea se face automat, după ce utilizatorii declară că sunt de acord cu „termenii şi condiţiile site-ului”, nu poate avea cunoştinţă despre vreo încălcare a unui drept de proprietate intelectuală a unuia dintre titularii de marcă şi nu poate fi trasă la răspundere în niciun fel, încadrându-se în ipoteza prevăzută la lit. a) din articolul
mai sus invocat.
În plus, arată că, de fiecare dată când a fost notificată că pe site a existat un anumit anunţ care încalcă dreptul de proprietate al titularului mărcii, a acţionat prompt şi a şters respectivele anunţuri (invocând pentru exemplificare: notificarea din data de 16.07.2010 formulată de E. S.p.A., , notificările formulate de A. din 1.02.2012 şi din 26.01.2015).
Criticând hotărârea instanţei de apel, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel nu a motivat de ce a respins apelul pe care 1-a formulat în ceea ce priveşte celelalte motive de apel, altele decât cele grefate pe excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, respectiv exonerarea sa de răspundere.
Totodată, invocând jurisprudenţa CJUE, arată că prin aceasta s-a reţinut că pentru ca titularul unei mărci să aibă dreptul de a interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic sau similar acestei mărci, este necesar ca această utilizare să aibă loc în cadrul comerţului (cauza L'Oreal vs. EBay, C-324/09, par. 57).
Mai menţionează recurenta-pârâtă că, prin hotărârea anterior menţionată, s-a apreciat că, în cazul în care o persoană vinde un produs de marcă prin intermediul unei pieţe online, fără ca această tranzacţie să aibă loc în contextul unei activităţi comerciale, titularul mărcii nu poate invoca dreptul său exclusiv prevăzut de art. 5 din Directiva nr. 89/104 şi art. 9 din Regulamentul nr. 40/94.
În plus, invocând şi cauzele C-236/08, C-237/08, C-238/08 privind Google France, precizează că s-a reţinut că accesul utilizatorilor de internet la informaţiile referitoare la marcă nu ar trebui limitat de către titularii mărcilor, întrucât aceştia nu au un drept absolut asupra mărcii, iar, în situaţia în care ar interveni o asemenea interdicţie, aceasta ar aduce atingere vânzării de produse second-hand. Arată că anunţurile postate pe site-ul său cuprind, în special, produse second-hand.
În ceea ce priveşte originalitatea produselor, recurenta-pârâtă consideră că nu este în măsură a aprecia la momentul publicării anunţurilor dacă acestea au în vedere produse originale sau contrafăcute şi nici nu ar putea face asta, întrucât nu are capacitatea şi nici calitatea de a face acest lucru.
Totodată, recurenta-pârâtă critică soluţia de admitere a apelurilor declarate de reclamante, arătând că instanţa de apel a reţinut că „rezultă fără dubiu dreptul reclamantelor de a obţine de la pârâta a căror servicii au fost utilizate în acţiunea în contrafacere, [...] informaţii”, însă fără nicio motivare a modului în care a ajuns la această concluzie.
Consideră că în cauză nu s-a arătat dacă sunt întrunite elemente ale săvârşirii unor
activităţi de contrafacere şi modul în care pârâta a avut vreo contribuţie la această activitate ilicită.
Recurenta-pârâtă apreciază şi că, în litigiul de faţă, nu sunt întrunite condiţiile art. 1357 C.civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei faptei ilicite, având în vedere că nu a săvârşit nicio acţiune în contrafacere în legătură cu mărcile reclamantelor; subliniază că instanţa de apel nu a menţionat în ce mod ar fi săvârşit asemenea fapte.
O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează stabilirea procentului ce trebuie avut în vedere la fixarea sumei forfetare, arătând că instanţa s-a raportat greşit la cifra sa de afaceri, deşi a menţionat că nu există identitate între cifra de afaceri a SC D. SRL şi cifra de afaceri a site-ului.
A mai precizat recurenta-pârâtă că, plângerea penală formulată împotriva D. S.R.L. şi a
reprezentanţilor acesteia, raportat la situaţia ce face obiectul prezentului dosar, a fost clasată, reţinându-se că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.
Menţionează că Ministerul Public a constatat că nu are calitatea de intermediar şi că nu se ocupă cu comercializarea de ceasuri, confirmând corectitudinea şi conţinutul anunţurilor.
Prin întâmpinarea depusă în termen legal, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, menţinerea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, ca temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Totodată, a arătat că, deşi recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a omis să menţioneze care dintre criticile aduse hotărârii cad sub incidenţa acestui motiv de recurs, motivările recurentei-pârâte fiind apărări de fond, de netemeinicie şi nu aspecte privind nelegalitatea hotărârii atacate ce ar putea fi încadrate în
motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, iar la data de 2.05.2017, aceasta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a răspuns argumentelor invocate de către părţile adverse prin actul procedural depus la dosar.
Totodată, cu privire la motivarea recursului, a apreciat că instanţa nu este limitată la a analiza motivele de nelegalitate invocate formal în recurs, aceasta având posibilitatea de a încadra criticile formulate de către recurenta-pârâtă, din oficiu, într-unul dintre motivele de casare, în măsura în care acestea sunt susceptibile de o astfel de încadrare, aşa cum este, în opinia sa, şi cazul de faţă.
De asemenea, a precizat că, în plus faţă de criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin cererea de recurs, a formulat şi critici de nelegalitate care se circumscriu motivului de casare prevăzut de alin. (1) pct. 6 al aceluiaşi articol - nemotivarea hotărârii.
Recurenta-pârâtă, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 365/2002 coroborate cu dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dar şi la interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinsă în Decizia nr. 1/2014, pronunțată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, consideră că dreptul la acţiune al intimatelor-reclamante este prescris, astfel încât instanţa de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Faţă de cele anterior arătate, menţionează că înţelege să invoce şi să susţină excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al intimatelor-reclamante.
Prin rezoluţia din data de 4.05.2017, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a prezentului recurs.
Raportul a fost întocmit, analizat în complet de filtru și comunicat părților; acestea nu au formulat punct de vedere cu privire la raport, în condițiile art. 494 alin. (4) C.proc.civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed, iar excepția prescripției dreptului material la acțiune va fi respinsă ca neîntemeiată, astfel cum se va arăta.
Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ.
În esență, s-a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1 și 14, ignorarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, invocată prin răspunsul la întâmpinare), ale art. 1357 și urm. C.civ. (pentru susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.), precum și neanalizarea de către instanța de apel a motivelor sale de apel, altele decât cele privind dezlegarea dată excepției lipsei calității sale procesuale pasive (pentru susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct.6).
Prealabil, se impun câteva precizări privind ordinea de soluționare a chestiunilor de drept deduse judecății în această etapă procesuală, având în vedere că recurenta-pârâtă a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin răspunsul la întâmpinarea concepută de intimatele-reclamante la motivele sale de recurs, așadar, în acest stadiu tardiv al procedurii.
Regula privind ordinea de soluționare, în caz de concurs între excepții procesuale și fondul cauzei, este cea stabilită prin dispozițiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ., conform cărora: ”Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.”
Pe de altă parte, este de precizat că numai excepțiile absolute (de procedură sau de fond) pot fi invocate direct în fața instanței de recurs, în condițiile prevăzute de art. 247 alin. (1) teza finală C.proc.civ.: ”Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi”, în timp ce excepțiile relative ”pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a pune concluzii în fond”, astfel cum prevede art. 247 alin. (2) C.proc.civ.
În mod tradițional, sub imperiul Decretului nr, 167/1958 și până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (1 octombrie 2011), excepția prescripției dreptului material la acțiune era calificată drept o excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie, fiind așadar admisibil să fie invocată direct în fața instanței de recurs.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune a fost reconfigurat; astfel, art. 2513 C.civ. prevede: ”Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.”
Ca efect al acestei reglementări din dreptul material, sub condiția aplicabilității pentru raportul de drept dedus judecății a dispozițiilor noului cod civil [în conformitate cu regula instituită prin art. 6 alin. (4) din noul Cod civil], excepția prescripției dreptului material la acțiune a devenit o excepție procesuală de fond, cu caracter relativ, ceea ce, din punct de vedere procesual, o supune regulilor de invocare anterior citate, prevăzute de art. 247 alin. (2) C.proc.civ. (în cadrul litigiilor pornite după data de 15 februarie 2013, potrivit art. 24 din noul Cod de procedură civilă, cerință îndeplinită în cauză, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată la 13.08.2013).
Cu toate acestea, pentru a se tranșa cu privire la caracterul absolut sau relativ al excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor, Înalta Curte, în plus, trebuie să determine momentul de început al curgerii termenului de prescripție, aspect ce va permite identificarea normelor de drept material aplicabile [altele decât cele privind termenul de prescripție stabilit prin legea specială – art. 19 alin. (1) din Legea nr. 365/2002], după cum vor trebui luate avute în vedere și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
În această privință, luând în considerare și cele susținute de părți cu privire la acest aspect, instanța de recurs reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care intimatele-reclamante au comunicat pârâtei notificările prin care îi aduceau la cunoștință încălcarea drepturilor lor proprietate intelectuală prin anunțurile postate pe site-ul administrat de aceasta, anume la 13.01.2011 în cazul reclamantei A., la 9.07.2010 pentru reclamanta B. Acestea dovezi se completează cu procesele-verbale încheiate, prin grija reclamantelor, de către executorul judecătoresc prin care s-a constatat o anumită situație de fapt la data întocmirii acestora - numărul de anunțuri postate pe site-ul menționat și în care se regăseau oferte vânzare ceasuri de mână purtând mărcile B. (910 anunțuri, conform procesului-verbal nr. 891/21.05.2013), C. (742 anunțuri, conform procesului-verbal nr. 892/21.05.2013) și, respectiv A. (754 anunțuri, conform procesului-verbal nr. 478/21.02.2013).
Având în vedere că momentul formulării de către reclamante a notificărilor adresate de către pârâtă se situează anterior datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului Cod civil), rezultă că regimul juridic al prescripției extinctive aplicabil în cauză este cel reglementat prin legea veche, anume, Decretul nr. 167/1958, chiar dacă acțiunea de față a fost inițiată după intrarea în vigoare a noilor dispoziții de drept material, date fiind dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
Totodată, atare concluzie este confirmată și cele statuate prin recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 1/2014 de ÎCCJ, publicată în M. Of. nr. 283 din 17.04.2014, anume: ”În interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”
Prin urmare, regimul juridic de invocare a excepției prescripției dreptului material la acțiune este cel stabilit prin legea veche, astfel încât prescripția putea fi invocată inclusiv de instanță din oficiu, dar și de către pârât, în orice etapă a procesului, deci și în fața instanței de recurs, astfel cum a procedat recurenta-pârâtă, întrucât, în raport cu momentul începutului curgerii termenului de prescripție, excepția analizată avea însușirea de a fi fost o excepție procesuală de fond, absolută.
Ca atare, în pricina de față, termenul de prescripție [raportat la momentul notificărilor formulate de reclamantă, echivalent momentului la care persoana păgubită a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958] a început să curgă în
anul 2010, respectiv 2011, așadar, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
Cum însă situația de fapt pretins vătămătoare pentru reclamante pusă în sarcina pârâtei a dăinuit până la momentul întocmirii proceselor verbale de către executorul judecătoresc, la datele de 21.02.2013 și, respectiv 21.05.2013, fiind o stare de fapt cu caracter continuu, prescripția curge zi cu zi, soluție ce decurge din prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Constatându-se că acțiunea dedusă judecății a fost formulată în fața primei instanțe la data de 13.08.2013, rezultă că reclamantele au inițiat cererea de chemare în judecată cu respectarea termenului de prescripție de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 365/2002.
Cel din urmă text prevede: ”(1) Persoanele care au calitate procesuală activă, potrivit prevederilor alin. (2), pot solicita instanţei obligarea pârâtului la încetarea oricărei acţiuni sau abţineri contrare prevederilor prezentei legi, interzicerea reluării ei în viitor şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit”, în timp ce alin. (2) din aceeași normă stabilește: ”(2) Au calitate procesuală activă pentru introducerea acţiunii prevăzute la alin. (1):
- persoanele fizice şi juridice ce se pretind titulare ale unui drept subiectiv prevăzut de prezenta lege sau ale unui interes care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei; etc.”
Astfel cum rezultă din cuprinsul normelor anterior citate, acest termen de prescripție special este aplicabil în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se solicită - de către persoanele care se pretind titulare ale unui drept de proprietate intelectuală (în speță, reclamantele au invocat drepturile lor exclusive asupra mărcilor A., C. și B.) - obligarea pârâtului la încetarea oricărei acţiuni sau abţineri contrare prevederilor Legii nr. 365/2002, interzicerea reluării ei în viitor şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Or, revenind la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în primul rând, recurenta contestă cele reținute de instanța de apel cu privire la calitatea sa de furnizor de servicii al societăţii informaţionale şi, implicit, a calităţii de intermediar, cu alte cuvinte, contestă însăși incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 365/2002.
În condițiile în care acest act normativ special nu ar fi incident cu privire la activitatea desfășurată de către pârâtă, rezultă că în speță nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1, 14 și 19 din această lege specială, norme a căror greșită aplicare a invocat-o însăși recurenta-pârâtă prin cele dezvoltate în argumentarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Urmare a celor anterior arătate, în condițiile în care legea specială nu este incidentă, rezultă că cererea de față, din perspectiva dreptului material, era supusă dispozițiilor dreptului comun, anume prevederilor art. 36 alin. (2) lit. a) și c) din Legea nr. 84/1998, precum și prevederilor art. 8, art. 14 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 100/2005, norme, de altfel, au fost invocate de reclamante ca temei juridic al cererii de chemare în judecată; în plus, reclamantele au invocat și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic; cu privire la prescripția dreptului la acțiune sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958.
Înalta Curte apreciază însă că potrivit principiului specialia generalibus derogant, pentru a se stabili aplicabilitatea dreptului comun este necesar a fi înlăturată motivat incidența în cauză a dispozițiilor din legea specială.
Așa fiind, pornind de la situația de fapt reținută în cauză de instanțele de fond, având în vedere că reclamantele au imputat pârâtei încălcarea drepturilor asupra mărcilor A., C. și B. în modalitatea descrisă în cererea de chemare în judecată - prin găzduirea unor anunțuri de vânzare ceasuri de mână purtând mărcile acestora pe site-ul administrat de pârâtă și, în plus, prin organizarea brandurilor oferite spre vânzare pe criteriul alfabetic, de sex etc. și optimizarea în acest fel a ofertelor prin intervenții directe ale acesteia asupra informațiilor stocate pe site-ul său -, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanțele de fond s-au raportat prioritar la prevederile legii speciale privind comerțul electronic.
În primul rând, este necesar a se preciza că Legea nr. 365/2002 transpune în legislaţia naţională Directiva 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societăţii informaţionale, în special comerţul electronic în piaţa internă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 178/2000, având în vedere că, în cele ce urmează, instanţa de recurs se va raporta şi la cele dezlegate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la anumite aspecte legate de aplicarea acestei Directive.
Ca atare, astfel cum și instanțele de fond au reținut, cererea dedusă judecăţii reprezintă o
acțiunea în contrafacere, reclamantele invocând în mod corect dispoziţiile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, reclamantele prevalându-se în mod întemeiat pe exclusivitatea drepturilor lor asupra mărcilor A., C. și B., în sensul celor prevăzute de art. 36 alin. (1).
Cererea în contrafacere poate fi formulată împotriva oricărui terţ care săvârşeşte acte de încălcare a mărcii [dispoziţiile art. 36 alin. (3), fiind o aplicare particulară, în cuprinsul legii speciale, a instituţiei răspunderii civile delictuale], iar în cazul pârâtei, la o primă evaluare, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, act normativ ce constituie sediul materiei pentru activităţile de natura celor derulate de către aceasta (servicii ale societăţii informaţionale) şi căruia aceasta trebuie să i se supună.
Astfel, art. 2 din legea specială defineşte scopul şi domeniul de aplicare a acestui act normativ: „Prezenta lege are ca scop stabilirea condiţiilor de furnizare a serviciilor societăţii informaţionale, precum şi prevederea ca infracţiuni a unor fapte săvârşite în legătură cu securitatea domeniilor utilizate în comerţul electronic, emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operaţiuni financiare, pentru asigurarea unui cadru favorabil liberei circulaţii şi dezvoltării în condiţii de securitate a acestor servicii.”
Potrivit prevederilor din legea mărcilor, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, iar titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată.
Art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ: „În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn.”
Ambele instanţe de fond au reţinut a fi întrunite cerinţele art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, constatându-se că în cauză, produsele postate pe site-ul administrat de recurenta-pârâtă și oferite spre vânzare sunt identice produselor protejate de mărcile reclamantelor asupra cărora acestea dețin drepturi exclusive; prin urmare, fiind vorba despre produse identice ce poartă semne identice cu mărcile reclamantelor, riscul de confuzie pentru public este prezumat, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Acordul TRIPS.
Intimatele-reclamante au susţinut că produsele poartă semnele A., C. și B. şi sunt oferite spre vânzare fără acordul lor - art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Recurenta-pârâtă s-a apărat invocând politica de utilizare a site-ului şi faptul că întreaga
responsabilitate a informaţiilor postate pe site aparţine utilizatorilor; aceasta doar pune la dispoziţia utilizatorilor spaţiul virtual pentru anunţuri publicitare, informaţii ce pot fi accesate în mod gratuit de către public.
În această privinţă, Înalta Curte reţine că art. 11 din cap. 4 (Răspunderea furnizorilor) din Legea nr. 365/2002 prevede astfel:
„(1) Furnizorii de servicii sunt supuşi dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală şi contravenţională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.
(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.
(3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12 - 15.”
În consecinţă, faţă de aceste dispoziţii legale, o primă concluzie ce rezultă din textul citat este aceea că răspunderea civilă delictuală a recurentei poate fi antrenată chiar atunci când informaţia nu este difuzată de ea însăşi, ci doar este furnizată pe seama sa, adică de utilizatorii site-ului.
Exonerarea de răspundere a furnizorilor de servicii pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul nu poate avea loc decât în condiţiile art. 12-15 din Legea nr. 365/2002, dispoziţii legale avute în vedere şi de instanţa de apel.
Potrivit distincţiilor ce rezultă din art. 11 alin. (3), rezultă că furnizorii de servicii informaţionale pot să transmită, să stocheze sau să faciliteze accesul la informaţii (dintre care, unele pot prejudicia drepturile unor terţi), fiecare tip de serviciu al societăţii informaţionale dintre cele menţionate, făcând obiectul unei dispoziţii speciale a legii: astfel, art. 12 reglementează intermedierea prin simpla transmitere; art. 13 - stocarea temporară a informaţiei, stocarea-caching; art. 14 - stocarea permanentă a informaţiei, stocarea-hosting, în timp ce art. 15 are ca obiect de reglementare situaţia în care serviciul furnizorului constă în punerea la dispoziţia destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web.
În speță, interesează dispozițiile art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, potrivit cărora:
„(1) Dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii:
a) furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ;
b) având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care destinatarul acţionează sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii.”
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond conduce la necesitatea verificării incidenţei acestei norme în cauza de față, întrucât recurenta a pus la dispoziţia utilizatorilor site-ului său un spaţiu de stocare permanentă a informaţiei, stocare-hosting.
Rezultă că recurenta-pârâtă ar fi putut fi exonerată de răspundere pentru conţinutul informaţiei prejudiciabile postate de terți, doar în condiţiile art. 14 alin. (1) lit. a) ori ale art. 14 alin. (1) lit. b) – variante alternative.
Diferenţa dintre cele două alineate ale textului, fixează distincţia dintre furnizorul de servicii activ – art. 14 alin. (2) şi furnizorul de servicii pasiv – art. 14 alin. (1), astfel încât furnizorul de servicii activ nu va putea fi exonerat de răspundere în nici în condiţiile ipotezelor descrise la alin. (1) lit. a) şi b).
Potrivit celor mai sus arătate, în privința furnizorilor de servicii activi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în soluționarea cererii în contrafacere, întrucât aceștia nu se pot prevala de dispozițiile de favoare din art. 14 alin. (1), astfel cum stabilește art. 14 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
CJUE, în hotărârea pronunțată de Marea Cameră la 12 iulie 2011 în cauza C-324/09
L’Oréal SA vs eBay International AG, între altele, a stabilit:
”Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei piețe online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaștere sau un control al datelor stocate.
Operatorul menționat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistență constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora.”
Din această perspectivă, relevante sunt paragrafele 112-114 și 116 ale acestei hotărâri:
” În această privință, Curtea a precizat deja că, pentru ca un furnizor de serviciu pe internet să intre în domeniul de aplicare al articolului 14 din Directiva 2000/31, este esențial ca acesta să fie un „furnizor intermediar” în sensul urmărit de legiuitor în cadrul secțiunii 4 a capitolului II din această directivă (a se vedea Hotărârea Google France și Google, citată anterior, punctul 112).
Nu intră în domeniul de aplicare menționat furnizorul de serviciu care, în loc să se limiteze la o furnizare neutră a acestuia prin intermediul unei prelucrări pur tehnice și automate a datelor furnizate de clienții săi, joacă un rol activ de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al acestor date (Hotărârea Google France și Google, citată anterior, punctele 114 și 120).
Reiese din dosar și din descrierea de la punctele 28-31 din prezenta hotărâre că eBay realizează o prelucrare a datelor introduse de clienții săi vânzători. Vânzările care pot avea loc în urma acestor oferte se desfășoară în modalitatea stabilită de eBay. Dacă este cazul, eBay furnizează de asemenea asistență prin care se urmărește optimizarea sau promovarea anumitor
oferte de vânzare.
În cazul în care, în schimb, operatorul menționat a acordat asistență care constă în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestor oferte, trebuie să se considere că acesta a ocupat nu o poziție neutră între clientul vânzător vizat și potențialii cumpărători, ci a jucat un rol activ, de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al datelor referitoare la aceste oferte. În aceste condiții, operatorul menționat nu se poate prevala, în ceea ce privește datele menționate, de derogarea în materie de răspundere vizată la articolul 14 din Directiva 2000/31.”
În acest context, este de precizat că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 365/2002 reproduc întocmai prevederile art. 14 din Directiva pe care a transpus-o.
Astfel cum deja s-a arătat, instanța de apel a reținut că pârâta a intervenit activ asupra informației stocate pe site-ul său, organizând pe criteriul alfabetic brandurile postate pe site și oferite spre vânzare, optimizând informațiile și asigurând o mai bună orientare a potențialilor cumpărători, conduită ce a plasat-o în poziția de a cunoaște și a avea control asupra datelor referitoare la aceste oferte.
Or, în speță, fiind incidente dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 ceea ce atrage evaluarea cererii în contrafacere pe temeiul dispozițiilor dreptului comun, rezultă că nu interesează cele susținute de recurentă cu privire la nerecepționarea unora dintre notificările transmise de către intimatele-reclamante ori legate de conținutul insuficient de precis și susținut al informațiilor inserate în acestea, întrucât aceste elemente țin de domeniul de aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) lit. b) din lege.
Pe de altă parte, având în vedere că recurenta-pârâtă s-a comportat ca un furnizor activ de servicii ale societății informaționale, iar nu ca un simplu intermediar neutru sau pasiv, rezultă că nu subzistă nici critica sa privind neîntrunirea cerinței de a ”utiliza în cadrul comerțului” mărcile protejate în favoarea reclamantelor, răspunderea pârâtei în materie fiind apreciată mult mai restrictiv de vreme ce aceasta a ofertat ea însăși produse purtând mărcile reclamantelor, fără consimțământul acestora, speța de față nefiind similară cauzei care a prilejuit pronunțarea de către CJUE a hotărârii prealabile în cauzele C-236/08, C-237/08, C-238/08 privind Google France.
Recurenta a criticat și admiterea apelurilor formulate de reclamante în privința capătului de cerere pin care au solicitat obligarea sa la comunicarea de informații, fără a dezvolta însă atare critică.
Chiar și în aceste condiții, Înalta Curte urmează a constatat că admiterea acestui capăt de
cerere de instanța de apel este în deplin acord cu dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.
100/2005, potrivit cărora:
”(1) În cadrul unei acţiuni în justiţie având ca obiect încălcarea unui drept de proprietate industrială şi ca urmare a unei cereri a reclamantului, justificată şi proporţională în raport cu cauza, instanţa judecătorească competentă poate să ordone ca informaţii privind originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor sau serviciilor, care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat, să fie furnizate de către persoana care a încălcat un drept protejat sau de către orice altă persoană care:
a) deţine în scop comercial mărfuri contrafăcute;
b) utilizează în scop comercial servicii contrafăcute;
c) a fost găsită în timp ce utiliza servicii contrafăcute la scară comercială;
d) furnizează, în scop comercial, servicii utilizate în activităţi de contrafacere; sau
e) a fost semnalată, de către o persoană prevăzută la lit. a), b) sau c), ca intervenind în producerea, fabricarea ori distribuirea mărfurilor sau în furnizarea serviciilor.
(2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) trebuie să cuprindă, după caz:
a) numele şi adresele producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor, furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori de mărfuri sau servicii, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul;
b) informaţii privind cantităţile produse, fabricate, livrate, primite sau comandate, precum şi preţul obţinut pentru mărfurile sau serviciile respective.”
În același timp, pentru a argumenta admiterea acestui capăt de cerere, curtea de apel în mod legal a invocat și cele reținute de CJUE în Hotărârea pronunțată în cauza C-324/09 L’Oreal vs eBay: ”în scopul garantării dreptului la o cale de atac efectivă împotriva celor care au utilizat un serviciu online pentru a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, operatorului unei pieţe online îi poate fi adresat un ordin judecătoresc privind luarea unor măsuri care permit facilitarea identificării clienţilor săi vânzători. În această privinţă, astfel cum a arătat L'Oreal în mod justificat în observaţiile scrise şi astfel cum rezultă din articolul 6 din Directiva 2000/31, deşi este, desigur, necesar să se respecte protecţia datelor cu caracter personal, totuşi, în cazul în care autorul încălcării îşi desfăşoară activitatea în cadrul comerţului, iar nu într-un cadru privat, acesta trebuie să poată fi identificat în mod clar.”
Recurenta a criticat și admiterea capătului de cerere privind obligarea sa către reclamante la despăgubiri pe temeiul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, despăgubiri constând în achitarea unei sume forfetare prin raportare la întreaga sa cifră de afaceri, iar nu la cifra de afaceri a site-lui.
Nici această critică nu poate fi reținută, având în vedere că recurenta-pârâtă, susținând-o, se află în situația de a-și invoca propria culpă, întrucât curtea de apel a reținut că s-a raportat la cifra de afaceri a pârâtei, soluționând acest capăt de cerere pe temeiul informațiilor oficiale comunicate de Ministerul Finanțelor Publice, deoarece pârâta a refuzat să pună la dispoziția instanței informații contabile detaliate din care să rezulte beneficiile sale materiale de pe urma ofertelor de vânzare şi a numărului de tranzacţii efectuate de-a lungul timpului pe site-ul incriminat.
Ca atare, Înalta Curte reține incidența art. 178 alin. (2) C.proc.civ. pentru înlăturarea acestei critici prin care, în mod nefondat, s-a imputat instanței de apel această pretinsă neregularitate.
Nici criticile formulate din perspectiva dispozițiilor 488 pct. 6 C.proc.civ. prin care s-a susținut neanalizarea celorlalte motive de apel decât cele vizând lipsa calității sale procesuale pasive, nu pot fi reținute, întrucât Înalta Curte apreciază că decizia recurată corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.; în plus, recurenta nu a detaliat în cuprinsul memoriului de recurs care motive de apel nu au fost analizate și care ar fi fost de natură a reprezenta argumente esențiale de fapt sau de drept ce ar fi putut conduce la adoptarea unei alte altei soluții asupra apelului său.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor, invocată de recurenta-pârâtă în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în speță termenul de prescripție incident fiind cel de drept comun atât pentru soluționarea capetelor de cerere în contrafacere, cât și pentru cererea de acordare de despăgubiri; în baza art. 496 C.proc.civ., recursul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat.