Cameră preliminară. Contestaţie. Obiectul procedurii. Verificarea legalităţii administrării probelor
C. proc. pen., art. 115, art. 172, art. 282, art. 342, art. 347
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 347 alin. (4) C. proc. pen., cu excepţia cazurilor de nulitate absolută, cererile noi, care nu au fost invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriul, nu pot fi formulate direct în calea de atac a contestaţiei.
2. Verificarea aptitudinii probatoriului de a susţine acuzaţia nu poate forma obiectul procedurii camerei preliminare, întrucât priveşte fondul cauzei şi se evaluează în cursul judecăţii, punând în discuţie temeinicia fundamentului probator al acuzaţiei, iar nu claritatea acesteia.
3. Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali. Dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. pen. se referă la persoanele care au calitatea de părţi sau de subiecţi procesuali principali în raport cu infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, iar nu în raport cu infracţiunile pentru care s-a dispus clasarea.
4. Audierea unui martor în lipsa avocatului inculpatului, care nu a fost încunoştinţat cu privire la audiere, nu atrage nulitatea absolută, ci nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 C. proc. pen.
5. Procurorul poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări, conform dispoziţiilor art. 172 alin. (9) teza a III-a C. proc. pen., în cazul în care este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Necesitatea de a verifica dacă se impune sau nu se impune extinderea urmăririi penale se încadrează în dispoziţiile art. 172 alin. (9) teza a III-a C. proc. pen., procurorul putând dispune efectuarea unei constatări în scopul de a realiza această verificare.
I.C.C.J., Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr. 169 din 21 februarie 2017
Prin încheierea din 14 decembrie 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A., B. şi C. şi de numita D., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, legalitatea administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei.
[…]
Împotriva încheierii din 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, au formulat contestaţii inculpaţii B., C., A. şi persoana vătămată D. (…)
Examinând încheierea contestată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub aspectul cazurilor de nulitate absolută, în limitele prevăzute în dispoziţiile art. 347 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară apreciază nefondate contestaţiile formulate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, judecătorul de cameră preliminară reţine că obiectul contestaţiei este limitat la cererile sau excepţiile privind urmărirea penală invocate iniţial, întrucât această cale de atac nu are efect devolutiv total (art. 4251 alin. 4 C. proc. pen.), ci poartă numai asupra aspectelor deja dezbătute în primul grad jurisdicţional (art. 347 alin. 4 C. proc. pen.). Singura excepţie este cea a cazurilor de nulitate absolută, care pot fi invocate direct în etapa procesuală a contestaţiei (art. 347 alin. 4 teza finală C. proc. pen.).
Aşadar, criticile formulate de D. privind nulitatea ordonanţelor din data de 4 iunie 2009 şi din data de 30 septembrie 2015 (care, în opinia apărării, au fost dispuse cu încălcarea dispoziţiilor art. 112 C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. 9 C. proc. pen.) reprezintă cereri noi, formulate direct în faza contestaţiei, cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 347 alin. (4) C. proc. pen., care statuează că „în soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.”
Prin urmare, având în vedere că D. nu a invocat, în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, pretinsa încălcare a prevederilor art. 112 C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. (9) C. proc. pen., formularea acestei cereri direct în contestaţie nu este admisibilă, eventuala încălcare a acestor dispoziţii nefiind circumscrisă cazurilor de nulitate absolută prevăzute în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen. Ea antrenează, cel mult, o nulitate relativă, dar numai în măsura în care ar fi îndeplinite toate condiţiile prevăzute în art. 282 alin. (1)-(3) C. proc. pen., inclusiv sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată de partea interesată (în acest sens este şi încheierea nr. 1531 din 12 decembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).
În continuare, judecătorul de cameră preliminară constată că în hotărârea atacată au fost evaluate corect limitele procedurii reglementate în art. 342 şi urm. C. proc. pen., concluzionându-se just în sensul legalităţii actelor de urmărire penală, a rechizitoriului întocmit în cauză şi a probelor administrate în faza de urmărire penală.
Având în vedere că inculpaţii au invocat în mare parte aspecte comune, acestea vor fi analizate împreună, urmând a se face distincţiile necesare numai atunci când contestaţiile vizează motive diferite.
Judecătorul de cameră preliminară observă că inculpaţii A., B. şi C. au criticat actul de sesizare a instanţei sub aspectul imposibilităţii stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii.
[…]
Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că verificarea rechizitoriului ca act de sesizare a instanţei poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi asupra respectării dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, criteriu care este analizat subsecvent. Examinarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare, distincţie care rezultă în prezent din modul de redactare al art. 342 C. proc. pen.
Instanţa verifică în cadrul acestui criteriu şi claritatea acuzaţiei (descrierea faptei cu suficiente elemente încât să rezulte concordanţa cu norma penală şi să facă înţeles obiectul judecăţii). Acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului (avocaţi, consilieri juridici), ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale (încadrare juridică şi, implicit, tratament sancţionator).
Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanţa a fost sesizată cu o faptă care să atragă competenţa respectivei instanţe şi nu temeinicia acuzaţiei.
În cauză, aşa cum a reţinut şi judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, aceste condiţii de formă au fost respectate, rechizitoriul conţinând denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, datele privind persoana acuzaţilor, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute în art. 330 şi art. 331 C. proc. pen., dispoziţia de trimitere în judecată, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă (cu indicarea calităţii lor în proces şi a locului unde urmează a fi citate), precum şi semnătura procurorului, actul de sesizare fiind verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior.
Din perspectiva modului în care au fost descrise faptele, se constată că rechizitoriul debutează cu indicarea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor (filele 1-4), după care este prezentată modalitatea de sesizare a parchetului (filele 5-9), iar în continuare este detaliată activitatea desfăşurată de către inculpaţi (constituirea grupului infracţional organizat - filele 9-14; infracţiunile de înşelăciune comise în dauna unor acţionari ai societăţii E. - filele 14-43; delapidarea sumelor de bani din patrimoniile societăţii E. şi societăţii F. - filele 43-77; infracţiunile de spălare a banilor - filele 78-116), este prezentată situaţia de fapt cu privire la care s-a dispus o altă soluţie decât trimiterea în judecată (filele 116-124), sunt analizate apărările formulate de inculpaţi (filele 125-129) şi sunt arătate mijloacele de probă (filele 129-146). De asemenea, acuzaţiile sunt prezentate succint la filele 146-156, iar faptele pentru care s-au dispus soluţii de clasare sunt menţionate la filele 156-160.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor sunt descrise în actul de sesizare de o manieră clară, inteligibilă, existând toate elementele necesare pentru stabilirea obiectului judecăţii, conform dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen., dar şi pentru asigurarea deplinei exercitări a dreptului la apărare al inculpaţilor, fiind indicate conduitele considerate ilicite, precum şi împrejurările de timp, loc şi spaţiu în care au fost comise faptele penale, ca şi urmarea produsă.
Opţiunea procurorului de a valorifica, în susţinerea acuzaţiilor, doar unele dintre probele administrate nu antamează chestiuni de legalitate a sesizării, ci de temeinicie a acuzaţiilor, care nu pot fi cenzurate în faza de cameră preliminară.
În fine, aptitudinea probatoriului de a susţine acuzaţiile imputate inculpaţilor reprezintă aspecte eminamente de fond, ce urmează a fi evaluate în cursul judecăţii. Acestea pun în discuţie nu claritatea acuzaţiei, ci însăşi temeinicia fundamentului său probator, chestiune care nu poate face obiectul fazei procesuale prevăzute în art. 342 C. proc. pen.
[…]
Criticile referitoare la ascultarea unor persoane care au avut anterior alte calităţi procesuale, ca martori, vor fi respinse deoarece este atributul suveran al instanţei care face cercetarea judecătorească ca în urma administrării nemijlocite a probelor să stabilească dacă tezele probatorii sunt confirmate sau dimpotrivă infirmate. Evaluarea instanţei de judecată are în vedere, conform practicii judecătoreşti dezvoltate în aplicarea art. 103 C. proc. pen., şi credibilitatea martorilor.
Astfel, se observă că inculpaţii A., B. şi C. au susţinut că în mod nelegal au fost menţionate, în rechizitoriu, în calitate de martori, persoanele care au avut, anterior, calitatea de părţi civile sau părţi vătămate.
Astfel, inculpaţii A. şi B. au arătat că numiţii G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi R. s-au constituit părţi civile în cauză, considerându-se prejudiciaţi ca urmare a infracţiunilor de înşelăciune, pentru care s-a dispus clasarea, şi au solicitat înlăturarea din secţiunea privind mijloacele de probă a declaraţiilor date în calitate de părţi civile de aceştia. În acest sens, s-a apreciat că menţionarea acestor persoane drept martori încalcă dispoziţiile art. 115 alin. (2) C. proc. pen., generând probleme vădite cu privire la credibilitatea acestora, întrucât s-au considerat prejudiciate şi nu pot descrie într-o manieră obiectivă împrejurări de fapt referitoare la acuzaţiile imputate inculpaţilor.
[…]
Judecătorul de cameră preliminară constată că art. 115 alin. (2) C. proc. pen. prevede că persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
Or, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină, acest text de lege face referire la capacitatea martorului de a relata faptele în mod conştient, singura cauză pentru a constata incapacitatea acestuia de a fi martor putând fi reprezentată de o afecţiune medicală care ar diminua considerabil sau ar aboli în totalitate fie posibilitatea de a se exprima în mod conştient, fie capacitatea acestuia de a înţelege necesitatea de a spune adevărul şi importanţa declaraţiei sale. Nu poate fi contestată, prin invocarea incapacităţii martorului, lipsa de fiabilitate a declaraţiei sau de credibilitate a acestuia. Chiar şi afecţiunile medicale, în măsura în care afectează numai percepţia martorului asupra faptelor petrecute şi nu alterează în niciun mod capacitatea acestuia de a relata în mod conştient ceea ce a perceput, nu creează o incapacitate a acestuia, urmând însă ca organul judiciar să aprecieze asupra fiabilităţii unui astfel de mijloc de probă.
Aşadar, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel, în realitate, apărarea invocă încălcarea alin. (1) al art. 115 C. proc. pen., potrivit căruia nu pot fi audiaţi în calitate de martori părţile şi subiecţii procesuali principali, şi nu incapacitatea martorilor, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol.
Analizând, însă, dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. pen., se constată că nu pot fi audiaţi în calitate de martori părţile şi subiecţii procesuali principali, în raport de infracţiunile deduse judecăţii, nu de cele pentru care s-au dispus alte soluţii.
Pe de altă parte, se observă că, din punct de vedere al valorii probatorii, nu mai există nicio diferenţă aprioric stabilită de către legiuitor între declaraţiile martorului şi declaraţiile părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali, art. 103 alin. (1) statuând că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
[…]
(…) În cauza dedusă judecăţii, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi în hotărârea atacată, pot fi audiate în calitate de martori persoanele ale căror declaraţii s-a solicitat de către apărare a fi înlăturare, întrucât acestea nu au calitatea de persoane vătămate, părţi civile sau suspecţi în raport de infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B. şi C. De altfel, aşa cum s-a menţionat anterior, aceste declaraţii vor fi evaluate prin coroborare cu toate mijloacele de probă, conform art. 103 C. proc. pen.
Prin urmare, audierea în calitate de martori a persoanelor care s-au constituit părţi civile în raport de infracţiunile pentru care s-a dispus clasarea, cu menţiunea calităţii avute în cursul urmăririi penale, este legală.
Cu privire la nelegalitatea actelor de procedură, inculpaţii A., B. şi C. au susţinut că prin emiterea ordonanţelor din data de 4 iunie 2009, respectiv din data de 30 septembrie 2015 (prin care s-a dispus efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice de natură financiară) au fost încălcate dispoziţiile art. 112 alin. (1) C. proc. pen. anterior şi art. 172 alin. (9) C. proc. pen., nefiind relevată niciuna dintre ipotezele excepţionale în care se poate recurge la acest procedeu probatoriu. De asemenea, s-a arătat că ordonanţa din 30 septembrie 2015 a fost emisă şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 172 alin. (12) C. proc. pen., întrucât, în situaţia în care s-ar fi constatat că nu sunt suficiente concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 10 aprilie 2013, procurorul ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize.
Judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea contestaţiilor reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală.”
Având în vedere că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013, referirea la „Codul de procedură penală” se raportează la legea nouă de procedură (Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010), rezultă că legalitatea actelor efectuate anterior datei de 1 februarie 2014 va fi examinată în conformitate cu regimul nulităţilor reglementat în art. 280-282 din noul Cod de procedură penală, dar luând în considerare condiţiile referitoare la îndeplinirea actelor, astfel cum erau prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării acestora (tempus regit actum). În ceea ce priveşte actele efectuate după data de 1 februarie 2014, se aplică noul Cod de procedură penală, atât referitor la condiţiile de întocmire, cât şi la regimul nulităţilor.
În cauză, judecătorul de cameră preliminară constată că ceea ce se contestă de către inculpaţi este faptul că administrarea probelor nu a fost făcută printr-un procedeu probatoriu permis de lege, întrucât efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice este limitată strict la situaţiile prevăzute în art. 112 alin. (1) C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. (9) C. proc. pen., care nu erau îndeplinite în cauză, respectiv nu exista pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi nu era necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Se observă, însă, că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că raportul de constatare dispus de procuror şi efectuat de un specialist din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, când urgenţa este reclamată nu de pericolul dispariţiei mijloacelor de probă sau al schimbării situaţiei de fapt, ci de necesitatea orientării procurorului în efectuarea activităţii de începere a urmăririi penale, constituie mijloc de probă legal administrat (decizia nr. 160 din 20 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători; decizia nr. 1687 din 20 mai 2013 şi încheierea nr. 118 din 19 februarie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).
Ca atare, definind urgenţa prin raportare la necesitatea justei orientări a procurorului în efectuarea activităţii de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară constată că, pentru a verifica dacă era sau nu cazul să se dispună extinderea urmăririi penale faţă de inculpaţii cercetaţi în prezenta cauză, era necesar să se administreze probe din care să rezulte indicii rezonabile cu privire la săvârşirea faptelor, respectiv să se stabilească care era circuitul financiar al sumelor de bani delapidate din patrimoniile societăţii E. şi societăţii F.
De altfel, se observă că după întocmirea celor două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, prin ordonanţa din data de 21 octombrie 2015 s-a dispus, printre altele, extinderea urmăririi penale faţă de suspecta B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, prin ordonanţa din data de 25 ianuarie 2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de suspectul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., iar prin ordonanţa din 2 martie 2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de suspectul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de spălare a banilor în formă continuată prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (având ca infracţiune predicat delapidarea săvârşită în dauna societăţii E. şi societăţii F.) şi spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (având ca infracţiune predicat înşelăciunea săvârşită în dauna părţilor civile), precum şi faţă de suspecta C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (având ca infracţiune predicat delapidarea săvârşită în dauna societăţii E. şi societăţii F.).
Aşadar, judecătorul de cameră preliminară constată că ambele probe au fost administrate în condiţiile legii, fiind îndeplinită condiţia prevăzută în art. 112 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. (9) teza a III-a C. proc. pen., pentru ca procurorul să dispună efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice.
Referitor la criticile privind obligativitatea dispunerii unei expertize ulterior întocmirii raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 10 aprilie 2013, judecătorul de cameră preliminară observă că cele două rapoarte de constatare au avut de răspuns unor obiective diferite.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (12) C. proc. pen., după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
Or, având în vedere că, în cauză, organul de urmărire penală nu a apreciat că este necesară opinia unui expert, iar părţile nu au contestat concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din data de 10 aprilie 2013, procurorul nu avea obligaţia de a dispune efectuarea unei expertize.
Aşadar, în absenţa contestării raportului de către inculpaţii care au solicitat înlăturarea mijlocului de probă, neefectuarea expertizei în cursul urmăririi penale nu reprezintă o problemă de legalitate, ci de oportunitate, iar aprecierea procurorului în sensul de a nu dispune din oficiu efectuarea expertizei constituie un aspect ce nu poate fi cenzurat în procedura camerei preliminare.
[…]
În ceea ce priveşte nelegalitatea administrării probelor, inculpaţii A. şi B. au solicitat excluderea declaraţiei martorei S. din data de 29 ianuarie 2016, întrucât a fost obţinută cu nerespectarea dispoziţiilor art. 102 alin. (2) C. proc. pen., martora fiind audiată în lipsa apărătorului inculpaţilor.
[…]
În ceea ce priveşte declaraţia martorei S. din 29 ianuarie 2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că nu orice încălcare a dispoziţiilor legale atrage incidenţa sancţiunii excluderii probei. Din dispoziţiile art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. reiese că sancţiunea excluderii probei este strâns legată de incidenţa nulităţii. Probele pot fi excluse dacă actul prin care s-au dispus sau prin care acestea au fost administrate este lovit de nulitate absolută sau relativă. Omisiunea încunoştinţării avocatului nu reprezintă un caz de nulitate absolută, iar incidenţa nulităţii relative este condiţionată, conform art. 282 alin. (1)-(3) C. proc. pen., şi de existenţa cumulativă a unui interes procesual propriu al inculpatului în respectarea acelei dispoziţii, a unei vătămări efective aduse caracterului echitabil al procesului şi, în fine, a unei anumite gravităţi a vătămării, care să reclame anularea actelor ca unic remediu pentru înlăturarea sa.
Or, în cauza de faţă, avocatul a luat cunoştinţă de faptul că martora a fost audiată în absenţa sa încă din faza de urmărire penală, când a solicitat fotocopierea dosarului şi nu a formulat cerere de reaudiere a acesteia de către procuror în prezenţa sa şi nici plângere în baza art. 95 alin. (1) C. proc. pen.
Absenţa avocatului inculpaţilor de la efectuarea unor acte procedurale nu are semnificaţia privării sale de a lua cunoştinţă de conţinutul probelor pe durata anchetei, câtă vreme, aşa cum rezultă din procesele-verbale întocmite de organul de urmărire penală, apărării i s-au pus periodic la dispoziţie copii ale actelor de urmărire penală. Contestatorii au avut, astfel, posibilitatea reală, concretă, de a cunoaşte conţinutul actelor procedurale efectuate în absenţa lor şi de a solicita readministrarea acelor declaraţii apreciate relevante în consolidarea poziţiei ori strategiei de apărare.
De altfel, inculpaţii A. şi B. nu au indicat care este vătămarea produsă şi nici care ar fi motivul pentru care aceasta nu poate fi înlăturată prin audierea martorei respective în cursul judecăţii.
Concluzionând asupra acestui aspect, judecătorul de cameră preliminară constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune sancţiunea excluderii declaraţiei martorei S.
[…]
Pentru toate aceste considerente, apreciind legală încheierea contestată şi nesesizând încălcări ale vreuneia dintre dispoziţiile legale expres prevăzute în art. 281 alin. (1) C. proc. pen., de natură a fi invocate din oficiu în condiţiile alin. (3) şi (4) lit. a) ale aceluiaşi articol, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B., C., A. şi de către persoana vătămată D. împotriva încheierii din 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
[…]
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B., C., A. şi de către persoana vătămată D. împotriva încheierii din 14 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.