Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Participaţie
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de fals
Indice alfabetic: Drept penal
- fals în înscrisuri sub semnătură privată
C. pen., art. 32, art. 35, art. 47, art. 244, art. 322
1. Participaţia penală la comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 322 C. pen., care priveşte un unic înscris sub semnătură privată la falsificarea căruia coautorii şi-au adus contribuţia, în aceeaşi împrejurare, prin acte distincte şi conjugate, nu afectează unitatea infracţiunii şi nu determină reţinerea formei continuate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nici în sarcina coautorilor şi nici în sarcina instigatorului, care a săvârşit actele de instigare, în aceeaşi împrejurare, în raport cu toţi coautorii.
2. Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat, în vederea producerii unei consecinţe juridice, de către instigator nu determină reţinerea în sarcina acestuia şi a infracţiunii de uz de fals, întrucât noţiunea de „făptuitor” utilizată în cuprinsul dispoziţiilor art. 322 C. pen. referitoare la falsul în înscrisuri sub semnătură privată priveşte orice participant, inclusiv instigatorul.
3. Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat în faţa unei instanţe de judecată, în cadrul unui litigiu civil privind un drept patrimonial, realizează numai condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 322 C. pen., nu şi condiţiile de tipicitate ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 32 raportat în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât infracţiunea de înşelăciune presupune existenţa unor raporturi patrimoniale între autorul faptei şi victima inducerii în eroare, iar raporturile între părţi şi instanţele de judecată constituie raporturi de autoritate, a căror natură nu se modifică în funcţie de tipul litigiului.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 245/A din 30 iunie 2017
Prin sentinţa nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală:
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 71 C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
În temeiul art. 81 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatei, pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit şi calculat potrivit art. 82 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata aceluiaşi termen de încercare.
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 C. pen. anterior.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B. pentru infracţiunea de complicitate la tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 48 în referire la art. 32 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 77 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ca efect al încheierii unui acord de mediere, la data de 6 aprilie 2016, cu persoana vătămată/parte civilă.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 322 alin. (1) coroborat cu art. 77 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani.
În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat).
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reţinută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, este concurentă cu infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pentru care acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 1 an şi 8 luni închisoare (cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe un termen de 2 ani), pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 1 an şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi prin sentinţa nr. 274/F din 18 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală (rămasă definitivă la data de 14 noiembrie 2014).
În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
În temeiul art. 40 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele de 1 an închisoare (stabilită în prezenta cauză) şi, respectiv, 1 an şi 8 luni închisoare (stabilită prin sentinţa penală anterior menţionată) şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an închisoare), acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 97 alin. (2) raportat la art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului, pe un termen de 4 ani, calculat începând cu data de 14 noiembrie 2014.
În temeiul art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen., pe durata termenului anterior menţionat, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să execute obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata aceluiaşi termen de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 100 zile, în condiţiile art. 57 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 253/2013, în cadrul Centrului Municipal Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională sau în cadrul Fundaţiei C., astfel cum se va stabili de către consilierul de probaţiune, conform art. 404 alin. (2) C. proc. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.
În temeiul art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) raportat la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri de condamnare.
În temeiul art. 45 alin. (4) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) perioada de 1 an executată în intervalul 14 noiembrie 2014 - 13 noiembrie 2015 conform sentinţei nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), care se va executa dacă pedeapsa rezultantă va deveni executabilă.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracţiunea de complicitate la tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 26 în referire la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 7.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E. pentru infracţiunea de complicitate la tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 26 în referire la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsa de 7.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă F. faţă de inculpaţii A., D. şi E., cu privire la infracţiunile pentru care sunt pronunţate soluţii de achitare.
S-au respins, ca nefondate, pretenţiile civile (daune materiale şi daune morale) formulate de partea civilă F. faţă de inculpaţii A., D. şi E., cu privire la infracţiunile pentru care sunt pronunţate soluţii de condamnare.
S-a constatat că partea civilă F. nu a exercitat acţiunea civilă faţă de inculpatul B. şi că, la data de 6 aprilie 2016, cu ocazia încheierii acordului de mediere, acesta i-a plătit suma de 3.000 euro.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisului falsificat, şi anume înscrisul olograf denumit „chitanţă”, ce are pe revers încheierea de atestare din data de 3 februarie 2013 a Cabinetului individual de avocatură B.
Împotriva sentinţei nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală au declarat apel, în termen legal, între alţii, procurorul şi inculpaţii A. şi B., care au criticat soluţia dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în principal, următoarele:
Ansamblul circumstanţelor faptice în care au fost comise infracţiunile deduse judecăţii a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize judicioase şi exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Susţinerile părţilor şi apărările punctuale ale inculpaţilor au fost cenzurate de către curtea de apel în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă pertinente şi prin valorificarea numai a acelor elemente de fapt a căror existenţă şi configuraţie au fost neechivoc dovedite.
Pentru soluţionarea căilor de atac formulate în speţă se impune observaţia prealabilă că soluţia dispusă prin hotărârea apelată sub aspectul săvârşirii faptelor de mărturie mincinoasă, de către inculpaţii E. şi D., nu a făcut obiectul criticilor Ministerului Public, apelul procurorului fiind limitat la soluţia privind fapta de tentativă la înşelăciune. Drept urmare, analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va fi circumscrisă rezolvării date acţiunii penale numai prin raportare la acuzaţiile de falsificare a chitanţei olografe datate 3 februarie 2013 şi folosirii sale ulterioare, în procedura judiciară civilă iniţiată de apelanta A.
În limitele astfel stabilite, reevaluând particularităţile cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată în totalitate temeinice statuările primei instanţe, referitoare la circumstanţele temporale în care au fost comise acţiunile ilicite deduse judecăţii, la modul şi mijloacele utilizate pentru falsificarea înscrisului olograf intitulat „chitanţă” şi datat 3 februarie 2013, la identitatea şi contribuţia persoanelor implicate în acest demers.
Probatoriul testimonial şi cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului evidenţiază, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la o dată plasată în intervalul 25 ianuarie 2013 - 5 februarie 2013, urmărind să obţină sistarea executării silite începute de Biroul Executorului Judecătoresc H., în dosarul nr. X, la cererea părţii civile F. (fostul său soţ), împotriva inculpatei-debitoare A., pentru plata sultei în valoare de 38.000 euro, aceasta din urmă i-a determinat, în aceeaşi împrejurare, pe coinculpaţii E., D. şi B. (cel din urmă având calitatea de avocat) să plăsmuiască o chitanţă olografă cuprinzând menţiuni necorespunzătoare realităţii.
Această chitanţă a fost întocmită în două exemplare originale, ambele scrise de inculpatul E., semnate de acesta din urmă şi de inculpatul D. şi, în final, atestate cu privire la identitatea părţilor, la data şi conţinutul actului, de către inculpatul B.
În cuprinsul acestui înscris, s-a menţionat, contrar realităţii, că inculpata A. i-ar fi plătit părţii civile F. suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj nr. Y şi că acesta din urmă nu ar mai avea „nicio pretenţie materială sau în justiţie”, scrierea olografă „sunt de acord cu suma, am primit” şi semnătura de confirmare atribuite părţii civile, aplicate pe ambele exemplare ale chitanţei, fiind însă integral falsificate prin contrafacere. Pe reversul înscrisului a fost redactată încheierea din 3 februarie 2013, prin care inculpatul B. atesta, în mod nereal, data şi conţinutul documentului, precum şi identitatea părţilor.
După plăsmuirea, în circumstanţele anterior descrise, a chitanţei olografe şi având reprezentarea că înscrisul urma a fi folosit într-o procedură judiciară („în justiţie”), inculpaţii E., D. şi B. au încredinţat actul falsificat inculpatei A., spre folosire.
Astfel, la data de 5 februarie 2013, apelanta-inculpată a transmis executorului judecătoresc H., prin fax, o copie a chitanţei în litigiu (numai aversul).
La data de 7 februarie 2013, aceeaşi inculpată a adresat Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti o contestaţie la executare şi cerere de suspendare a executării silite în dosarul nr. X al Biroului Executorului Judecătoresc H., invocând plata sultei datorate creditorului său, cerere la care a ataşat o copie a aversului chitanţei falsificate, identică, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei grafice, cu fotocopia transmisă anterior executorului judecătoresc.
În fine, la termenul de judecată din data de 9 aprilie 2013, inculpata A. a prezentat instanţei civile, drept probă, unul din exemplarele originale ale aceluiaşi înscris, depunând şi o copie a chitanţei, pentru prima oară în întregul său (avers şi revers), copie certificată pentru conformitate cu originalul de apelanta-inculpată, personal. Partea civilă a reclamat, ulterior, dispariţia din dosar a chitanţei originale, circumstanţele acestei dispariţii făcând obiectul cercetărilor penale într-o altă cauză.
1. Cu privire la apelul declarat de Ministerul Public:
În calea de atac declarată de procuror s-a criticat exclusiv argumentarea juridică a soluţiei de achitare dispuse faţă de inculpaţii A., E. şi D., pentru infracţiunea de înşelăciune în forma tentativei, solicitându-se instanţei de apel să evalueze dacă fapta de folosire a unui înscris falsificat în faţa unei instanţe de judecată, într-o procedură judiciară, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii menţionate.
Punând în discuţie chestiuni eminamente de drept, apelul Ministerului Public nu impune o reevaluare a coordonatelor faptice în care chitanţa falsificată a fost prezentată instanţei civile.
Actul de folosire a acestui înscris sub semnătură privată, în coordonatele sale obiective, nu a fost, de altfel, contestat de vreunul din participanţii procesuali.
Prin urmare, notând că înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanţă” a fost falsificat prin plăsmuirea conţinutului şi contrafacerea scrierii şi subscrierii părţii civile F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezentarea acestui înscris instanţei civile învestite cu soluţionarea dosarului, de către un participant la activitatea de falsificare, realizează cerinţele de tipicitate ale unei singure infracţiuni, respectiv falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut în art. 322 C. pen. (fost art. 290 C. pen. anterior), nu şi pe cele ale infracţiunii de înşelăciune, regăsite în cuprinsul art. 244 C. pen. (fost art. 215 C. pen. anterior).
Incriminând faptele de înşelăciune, legiuitorul român a urmărit, în mod esenţial, ocrotirea relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când, în derularea acestora, intenţionând obţinerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie mijloace simple, de tipul celor prevăzute în art. 244 alin. (1) C. pen., fie cu caracter fraudulos, de natură a califica infracţiunea, conform dispoziţiilor alin. (2) al textului.
Relaţiile sociale cu caracter patrimonial, care implică buna-credinţă a celor implicaţi, constituie, în primul rând, obiectul juridic special al înşelăciunii, infracţiune contra patrimoniului, inclusă în Titlul II, Partea specială a Codului penal, rezervat infracţiunilor contra patrimoniului în general şi, totodată, în Capitolul III al acestui titlu, rezervat infracţiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.
În al doilea rând, caracterul patrimonial al relaţiilor stabilite de autorul înşelăciunii cu victima inducerii în eroare constituie nu doar o particularitate a obiectului ocrotirii penale, ci, concomitent, şi o premisă pentru existenţa infracţiunii analizate. Pentru a realiza condiţiile de tipicitate ale înşelăciunii, acţiunea de inducere în eroare trebuie să se producă pe fondul constatării existenţei unor raporturi patrimoniale între autorul faptei şi persoana indusă în eroare, raporturi în derularea cărora primul acţionează însă cu rea-credinţă, urmărind să creeze victimei o falsă reprezentare a realităţii, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust.
Admiţând că, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate, este irelevant în ce măsură paguba se localizează în chiar patrimoniul celui indus în eroare sau, dimpotrivă, al altei persoane, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază însă că, şi în această din urmă ipoteză, trebuie îndeplinită cerinţa existenţei unor raporturi patrimoniale între autorul faptei şi victima inducerii în eroare. Numai pe fondul statornicirii unor asemenea raporturi, victima poate, în mod obiectiv, să satisfacă pretenţiile patrimoniale ale autorului şi îi poate procura folosul pecuniar injust urmărit, chiar şi atunci când paguba propriu-zisă s-ar localiza, în final, în patrimoniul altuia.
Din această perspectivă, concordant jurisprudenţei sale, reflectată în decizia nr. 449/2015 a Secţiei penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prezentarea mincinoasă a unor situaţii de fapt sau de drept în faţa unei autorităţi iese din sfera relaţiilor sociale protejate prin incriminarea înşelăciunii, fiind circumscrisă, eventual, altor infracţiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de Codul penal (fals în declaraţii, fals privind identitatea) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, Codul vamal, Legea nr. 241/2005).
Raporturile dintre diferitele autorităţi publice (inclusiv autoritatea judecătorească) şi cetăţeni sunt raporturi de autoritate, guvernate de reglementările incidente în domeniile în care cele dintâi îşi exercită prerogativele specifice. Natura raporturilor existente între instanţele de judecată şi părţi nu este însă influenţată de tipul litigiului dedus spre soluţionare, ceea ce înseamnă că aceste relaţii rămân în sfera raporturilor de autoritate indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului pentru ocrotirea căruia partea se adresează justiţiei.
În acest context, argumentul Ministerului Public privind inexistenţa unei distincţii, în cuprinsul art. 244 C. pen., după cum persoana indusă în eroare este un particular sau parte a unei autorităţi, nu este de natură a susţine teza valorificată în acuzare. O distincţie explicită de tipul celei menţionate nici nu este necesară, deoarece ea rezultă, în mod implicit, dar neechivoc, din interpretarea sistematică a normelor de incriminare inserate în Titlurile II - IV ale Părţii speciale a Codului penal, dar şi din analiza gramaticală şi raţională a prevederilor art. 244 C. pen.
În cazul particular al deciziilor judecătoreşti, este justă, sub aspectul analizat, şi observaţia primei instanţe, în sensul că hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces complex de evaluare a tuturor circumstanţelor faptice şi juridice proprii unei cauze, prin raportare la reglementările incidente într-un anumit domeniu, nicidecum urmarea directă a simplei solicitări (chiar frauduloase) a unei singure părţi a litigiului.
Prin urmare, prezentarea mincinoasă ori doar incompletă a faptelor de către una din părţile litigante nu are aptitudinea de a genera, în mod direct, o anumită soluţie a procesului şi, cu atât mai puţin, un rezultat prejudiciabil pentru partea adversă. Acest din urmă rezultat este efectul mediat al derulării procedurii jurisdicţionale în ansamblul său, iar nu al poziţiei procesuale incorecte adoptate de un participant procesual, concluzie valabilă indiferent dacă instanţa a descoperit ori nu caracterul fraudulos al acţiunilor unui participant procesual.
În fine, susţinerile referitoare la distincţia necesară între situaţia în care înscrisul fals, folosit în proces de una din părţi, nu produce pagube adversarului procesual şi cea în care înscrisul falsificat cauzează un prejudiciu se raportează la chestiuni irelevante în economia analizei de tipicitate a infracţiunii de înşelăciune. Aşa cum s-a subliniat în precedent, natura raporturilor de autoritate dintre instanţele judecătoreşti şi părţi nu se modifică în funcţie de tipul litigiului şi, cu atât mai puţin, de specificul unor mijloace de probă administrate de părţi, cum este cazul, exemplificativ, al înscrisurilor la care a făcut referire Ministerul Public.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază integral legală soluţia de achitare dispusă, prin raportare la impedimentul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., faţă de inculpaţii A., E. şi D. sub aspectul infracţiunilor de tentativă la înşelăciune şi, respectiv, complicitate la tentativă la înşelăciune.
2. Cu privire la apelul declarat de inculpata A.:
Constatând temeinică hotărârea instanţei de fond sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată însă, din oficiu, că încadrarea juridică dată faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma de participaţie a instigării este parţial eronată, sub aspectul greşitei reţineri a incidenţei art. 41 alin. (2) C. pen. anterior privind forma continuată a infracţiunii.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpata A., în baza unei rezoluţii infracţionale unice, i-ar fi determinat, prin acţiuni diferite, pe fiecare dintre inculpaţii E., D. şi B. să contribuie la plăsmuirea aceluiaşi înscris falsificat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, de esenţa formei de unitate infracţională reglementate în art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (actual art. 35 alin. 1 C. pen.), este existenţa unei pluralităţi de acte materiale, comise la diferite intervale de timp şi realizând, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, acte legate însă din punct de vedere subiectiv prin unitatea de rezoluţie infracţională. Pluralitatea poartă, aşadar, asupra numărului actelor materiale componente ale unităţii legale analizate, fiind obligatoriu ca ele să fie în număr de cel puţin două şi ca fiecare dintre acestea să aibă o configuraţie autonomă, respectiv, analizate izolat, să corespundă tiparului legal al aceleiaşi infracţiuni.
Atunci când, în configuraţia faptică a infracţiunii, intră un singur act material, la săvârşirea căruia îşi aduc contribuţia două sau mai multe persoane, fapta comisă îşi păstrează unitatea naturală, pluralitatea de participaţii penale neimprimând caracter plural şi acţiunii obiective ilicite. Aceasta din urmă rămâne unică şi în ipoteza în care, la consumarea sa, îşi aduc contribuţia, concomitent sau succesiv, două sau mai multe persoane, pluralitatea de făptuitori având relevanţă numai sub aspectul reţinerii unor forme de participaţie variate sau a unor circumstanţe agravante (cum ar fi, exemplificativ, art. 77 lit. a C. pen.).
În cauza de faţă, acţiunea concretă circumscrisă verbum regens al art. 290 C. pen. anterior o constituie falsificarea chitanţei din 3 februarie 2013, prin plăsmuirea conţinutului său şi contrafacerea scrierii şi a subscrierii părţii civile. La această acţiune unică şi-au adus contribuţia, în aceeaşi împrejurare, dar prin acte distincte şi conjugate, mai mulţi participanţi, respectiv coinculpaţii E., D. şi B. O atare împrejurare nu afectează unitatea infracţiunii, deoarece contextul faptic în care participanţii au acţionat şi singularitatea înscrisului falsificat în aceeaşi împrejurare imprimă caracter unic faptei comise, chiar dacă la săvârşirea ei au participat, în calitate de coautori, mai multe persoane.
Câtă vreme participaţia penală sub forma coautoratului la săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni nu are, eo ipso, ca rezultat incidenţa formei continuate, nici instigarea mai multor persoane la comiterea aceleiaşi fapte penale, în aceeaşi împrejurare, nu atrage o atare calificare juridică în sarcina instigatorului şi nu justifică reţinerea formei continuate a infracţiunii în privinţa sa.
În fine, din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată just raţionamentul primei instanţe sub aspectul identităţii dintre noţiunea de făptuitor, inserată în cuprinsul art. 290 C. pen. anterior, şi orice participant la săvârşirea falsului, indiferent dacă el a acţionat ca autor, instigator sau complice. Aceasta înseamnă că folosirea înscrisului falsificat de către oricare dintre participanţii la activitatea de contrafacere determină reţinerea, în sarcina sa, a infracţiunii unice de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu şi a celei de uz de fals.
Pentru aceste considerente, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va schimba încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei A. din infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi o va condamna la o pedeapsă similară celei stabilite în primă instanţă, de 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, conform art. 81 C. pen. anterior, pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
3. Cu privire la apelul inculpatului B.:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conchide că probatoriul administrat relevă, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că apelantul-inculpat a fost implicat în plăsmuirea celor două exemplare ale chitanţei olografe false, fiind cel care a atestat identitatea părţilor, data şi conţinutul actului din care rezulta, contrar realităţii, că partea civilă F. ar fi primit suma de 38.000 de euro reprezentând sulta în dosarul de partaj, înscrisul fiind încredinţat inculpatei A. spre folosire.
Fapta astfel comisă întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 322 C. pen. (art. 290 C. pen. anterior).
Contrar susţinerilor apărării, atestarea menţiunilor anterior descrise, cunoscând că ele reflectă împrejurări contrare realităţii, urmată de încredinţarea înscrisului astfel atestat spre a fi folosit într-o procedură judiciară, de către inculpata A., reflectă o atitudine subiectivă specifică intenţiei directe, nicidecum unei eventuale erori, de natură a pune în discuţie răspunderea disciplinară întemeiată pe dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 51/1995.
Pedeapsa principală, de 1 an închisoare, aplicată inculpatului reflectă adecvat particularităţile gradului de pericol social al contribuţiei sale infracţionale, cu precădere calitatea în care a acţionat şi care îi permitea să aibă pe deplin reprezentarea consecinţelor socialmente periculoase ale faptei săvârşite. Această pedeapsă este similară celei aplicate coinculpatei A. şi, raportat la gradul de implicare a inculpatului B. şi la datele sale personale (inclusiv antecedentele penale), se relevă ca o sancţiune moderată, just individualizată.
În privinţa pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de avocat, faţă de dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. pen. (identificat corect ca fiind legea mai favorabilă), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază juste toate observaţiile primei instanţe, constatând, la rândul său, că o atare sancţiune complementară este necesară faţă de natura şi gravitatea faptei, circumstanţele în care inculpatul a acţionat (în exercitarea atribuţiilor profesiei) ori persoana acestuia (condamnat în antecedente pentru o faptă de trafic de influenţă).
Încetarea calităţii de avocat nu înlătură ut singuli caracterul necesar al pedepsei complementare, câtă vreme sancţiunea are nu doar o finalitate coercitivă, ci şi una preventivă, urmărind să împiedice, pe o perioadă determinată, revenirea ulterioară a inculpatului în profesie.
Sub aspectul modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante, dar şi a modalităţii de executare, instanţa de apel nu identifică elemente de nelegalitate care să impună eventuala reformare a sentinţei. Anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei stabilite prin sentinţa nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, contopirea tuturor pedepselor corespunzătoare infracţiunilor concurente şi aplicarea unei sancţiuni rezultante de 2 ani închisoare, corespunzătoare celei mai grele pedepse, sporite cu o treime, reflectă o legală aplicare a dispoziţiilor art. 97 alin. (1) şi (2), art. 40 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
Pentru toate aceste considerente, constatând că reformarea sentinţei se impune numai sub aspectul încadrării juridice dată faptei de fals reţinute în sarcina inculpatei A., restul criticilor formulate fiind integral nefondate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
1. A admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:
În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei A. din infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la suspendarea condiţionată, în baza art. 81, respectiv art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a executării pedepsei principale şi a celei accesorii, pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior, precum şi dispoziţiile referitoare la conţinutul prevederilor art. 83 şi art. 84 C. pen. anterior.
A menţinut toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale, care nu contravin prezentei decizii.
2. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate, între alţii, de procuror şi inculpatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.