Decizia nr. 1620/2017
Asupra cererii de recurs de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 06 noiembrie 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume, indicate estimativ, în vederea stabilirii timbrajului inițial: 14,000.00 lei cu titlu de pierdere directă din livrarea de către B. către reclamantă, de produse cu termen de valabilitate mai mic de 30 luni; 18,000.00 lei cu titlu de pierdere directă din livrarea de produse cu etichetare greșită; 10,000.00 lei cu titlu de pierdere directă reprezentând costuri de refacere și corectare a etichetelor și ambalajelor greșite; 15,000.00 lei cu titlu de cheltuieli de transport efectuate și nerecuperate ca urmare a nelivrării de către B. a cantităților suplimentare și gratuite de 15% din valoarea fiecărei livrări, necesare acoperirii acestor cheltuieli; 12,000.00 lei cu titlu de cheltuieli de incinerare a produselor expirate și imposibil de comercializat; 566,296.00 lei cu titlu de beneficiu nerealizat din comercializarea medicamentelor cuprinse în anexa contractului f.n./13 decembrie 2001 aferent perioadei contractului; 30,000.00 lei cu titlu de prestații aferente deschiderii pieței din România pentru produsele comercializate de pârâtă și pentru clientela și vadul comercial formate; 200,000.00 lei cu titlu de daune morale provocate urmare a practicilor neconcurențiale și ilicite utilizate de către pârâtă în derularea și finalizarea contractului; cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 112, 132, 379 C. proc. civ., Directiva nr. 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea întârzierii plăților în tranzacțiile comerciale, art. 969, 970 C. civ., 374 și următoarele C. com.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune a tuturor capetelor de cerere, iar pe fond a arătat că sumele sunt pretinse în mod nelegal și netemeinic.
În drept, pârâta a invocat prevederile art. 115 și următoarele C. proc. civ., art. 70 și art. 390 C. com., art. 978, 982, 1552 pct. 1 și 1553 C. civ., art. 17 din normele aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății și Familiei nr. 612/2002 referitoare la calculul prețurilor medicamentelor de uz uman și art. 9 din O.U.G. nr. 152/1999 privind medicamentele de uz uman.
Reclamanta SC A. SRL a depus la dosar cerere precizatoare și modificatoare prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 54.912,00 euro, respectiv 233.376,00 lei la un curs de 4,25 lei/euro, reprezentând valoare prejudiciu creat reclamantei prin livrarea de produse expirate și care au fost incinerate.
Prin aceeași cerere reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC C. SRL, această societate având calitatea de garant al fondului de comerț al pârâtei și de asemenea succesoare a unei părți din fondul de comerț al pârâtei B., răspunzând în solidar cu prima pârâtă de datoriile proprii fondului de comerț pe care l-a succedat.
Pârâta SC C. SRL a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; excepției inadmisibilității și excepția prescripției dreptului la acțiune a tuturor capetelor de cerere. În subsidiar a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul din data de 28 martie 2011 reclamanta a depus la dosar o cerere de introducere în cauză în calitate de pârâtă a SC D. SA.
La același termen pârâta B. a invocat tardivitatea formulării cererii de introducere în cauză în calitate de pârât a SC D. SA, iar prin încheierea de la termenul din data de 28 martie 2011 instanța a admis excepția tardivității modificării acțiunii inițiale.
La termenul din data de 05 noiembrie 2011 instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității pentru neefectuarea procedurii prealabile (excepția prematurității cereri de chemare în judecată) și a respins-o.
La termenul din data de 06 februarie 2012 Tribunalul a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a respins-o ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 3042 din 15 aprilie 2013 instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C. SA și a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC C. SA ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C. SA, Tribunalul a reținut că din înscrisurile depuse la dosar de pârâtă rezultă că SC C. SA nu este acționar unic al B., ci SC D. SA, care a încheiat cu fostul deținător al B. - E. - contractul de cesiune din data de 23 aprilie 2008, devenind acționar unic al pârâtei B.
În plus, chiar dacă SC C. SA ar fi fost acționar unic al pârâtei B., acesta nu i-ar fi conferit calitate procesuală pasivă în speță, întrucât este o persoană juridică distinctă de pârâta B., iar pentru faptele pârâtei B. răspunde doar această societate, nu și acționarii ei.
În ceea ce privește contractul de locație de gestiune fonduri comerciale încheiat la data de 26 decembrie 2007 între SC C. SA în calitate de locatar de gestiune și B. în calitate de comanditar, Tribunalul a reținut că potrivit art. 18 din contract toate creanțele și datoriile referitoare la tranzacțiile încheiate la o dată anterioară datei de intrare în vigoare a contractului, în măsura în care sunt legate de exploatarea fondului comercial de către comanditar, rămân în sarcina și în beneficiul acestuia din urmă. Părțile au convenit, de asemenea, că toate creanțele și datoriile care fac referire la tranzacții încheiate pe durata contractului, în măsura în care sunt legate de exploatarea fondului comercial de către locatarul de gestiune, rămân în sarcina și în beneficiul acestuia din urmă.
Contractul dintre reclamantă și pârâta B. a fost încheiat anterior contractului de locație de gestiune, respectiv la data de 13 decembrie 2001, și a încetat la 12 decembrie 2006, astfel încât toate creanțele și datoriile ce rezultă din acesta sunt în sarcina comanditarului (B. SAS).
S-a mai reținut că, potrivit art. 27 din contract, acesta se supune dreptului francez, și că locația de gestiune a unui fond de comerț al unei societăți comerciale nu creează o obligație de răspundere solidară a celui ce primește fondul de comerț în locație de gestiune pentru datoriile ce s-au născut din contracte încheiate de locator anterior încheierii contractului de locație de gestiune.
S-a constatat că pârâta SC C. SA nu folosește în activitatea comercială nici un F. ce a fost obținut de pârâta B. de la reclamantă în baza contractului de import, distribuție și prestări servicii încheiat între reclamantă și pârâtă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că la data de 13 decembrie 2001 reclamanta, în calitate de distribuitor, a încheiat cu pârâta B. un contract de import, distribuție și prestări servicii, prin care acesta din urmă s-a angajat să exporte și să vândă în exclusivitate produsele pe care reclamanta le comandă, iar reclamanta s-a obligat să importe și să vândă în exclusivitate produsele și/sau să exporte servicii de înregistrare a produselor la Agenția Națională a Medicamentului sau Ministerul Sănătății, să promoveze produsele prin congrese, simpozioane, manifestări medicale, studii clinice și/sau prospectarea pieței și alte activități stabilite de comun acord pentru fiecare caz, pe teritoriul României.
Potrivit art. 2 contractul intră în vigoare la data semnării și se încheie pe o durată de 5 ani, durată egală cu validitatea la Agenția Națională a Medicamentelor, obținută pentru fiecare produs în parte. La expirarea acestei perioade, dacă nici una din părți nu a manifestat o voință contrară în decurs de 6 luni înainte de data expirării, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, contractul va fi reînnoit în mod tacit pe o perioadă de cinci ani, cu toate clauzele și condițiile.
Potrivit art. 5 din contract, produsele vor trebui să aibă o perioadă de valabilitate (dată de expirare) de minimum 30 de luni.
S-a mai reținut că în temeiul contractului, reclamanta a obținut autorizații de punere pe piață.
Reclamanta a susținut că a procedat la distrugerea medicamentelor cu termen de valabilitate mai mic de 30 de luni și a depus la dosar procesele verbale.
Cu privire la legea aplicabilă, Tribunalul a constatat că potrivit art. 15 din contract, părțile au convenit ca legea romană să fie legea aplicabilă litigiilor dintre părți. De asemenea, din dispozițiile art. 70, C. com. rezultă că în materie comercială viciile aparente ale bunului vândut trebuie reclamate în termen de 2 zile de la primirea mărfurilor, iar viciile ascunse în termen de 2 zile de la descoperirea lor, sub sancțiunea decăderii.
Având în vedere că în speță este vorba de o vânzare-cumpărare comercială de mărfuri provenind de pe o altă piață decât cea românească, iar viciile reclamate sunt vicii aparente întrucât încă de la data primirii medicamentelor reclamanta a putut să cunoască atât termenul de valabilitate al medicamentelor cât și modalitatea de etichetare, s-a constatat că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 70, C. com., reclamând viciile mărfurilor cumpărate la mai mult de 6 ani de la data descoperirii acestora. În consecință, reclamanta nu mai este îndreptățită să obțină nici contravaloarea medicamentelor cu termenul de valabilitate mai mic de 30 de luni sau etichetate greșit și nici prejudiciile cauzate prin reetichetarea medicamentelor pretins etichetate greșit sau de incinerare.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect cheltuielile de transport efectuate de reclamantă și nerecuperate, urmare a nelivrării de către pârâtă a unor cantități suplimentare și gratuite de 15% din valoarea fiecărei livrări, Tribunalul a reținut că în cuprinsul contractului încheiat între părți nu s-a prevăzut obligația pârâtei de a suporta cheltuielile legate de transportul medicamentelor.
Ca urmare, în lipsa unor dispoziții contractuale, devin aplicabile dispozițiile codului civil cu privire la executarea obligațiilor în materia contractului de vânzare cumpărare, respectiv dispozițiile art. 1317 C. civ., potrivit cărora cheltuielile legate de transportul medicamentelor cad în sarcina reclamantei în calitate de cumpărător.
S-a constatat că deși reclamanta a solicitat o sumă cu titlu de cheltuieli de transport, a legat în mod nejustificat cheltuielile de transport de contravaloarea a 15% din valoarea fiecărei livrări. Astfel, în cuprinsul înscrisului intitulat „anexa II” aflat la fila 205 din dosar, (vol. I) se menționează că fiecare expediere va cuprinde o cantitate suplimentară de 15% din cantitățile comandate, cu titlu gratuit, pentru SC A. SRL. La termenul din data de 11 februarie 2013 reclamanta a prezentat instanței originalul contractului împreună cu anexele, anexele nepurtând nici o semnătură, astfel că Tribunalul a apreciat că pârâta B. nu și-a asumat obligația de a livra o cantitate suplimentară de 15% din cantitatea comandată la fiecare transport.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect contravaloarea prestațiilor aferente deschiderii pieței din România și pentru clientela și vadul comercial formate, Tribunalul a reținut că potrivit art. 4 din contract reclamanta și-a asumat obligația de a promova produsele pe teritoriul României, urmând ca, cheltuielile cu publicitatea și promovarea să fie hotărâte de la caz la caz și vor face obiectul unui acord prealabil și a unei facturări separate reglate de vânzător.
Reclamanta nu a făcut dovada că a obținut acordul prealabil al pârâtei pentru publicitate sau promovarea unor produse. De altfel, cheltuielile de publicitate au profitat în primul rând reclamantei, care a vândut pe teritoriul României medicamentele livrate de pârâtă.
Referitor la cheltuielile de obținere a autorizațiilor de punere pe piață, Tribunalul a constatat că potrivit înțelegerii dintre părți, toate riscurile decurgând din contract și care privesc activitatea de distribuție a medicamentelor în Romania sunt în totalitate suportate de SC A. SRL. În consecință, cheltuielile suportate de reclamantă cu obținerea F.-urilor și a avizelor de preț, fiind cheltuieli care privesc activitatea de distribuție a produselor pe teritoriul României, nu pot fi recuperate de la pârâtă, neexistând temei contractual în acest sens.
Potrivit art. 13 din contract, vânzătorul păstrează proprietatea intelectuală și rămâne proprietarul F. al produselor. SC A. SRL păstrează dreptul exclusiv de exploatare pe teritoriul României pe toată durata de valabilitate a F. Rețeaua de vânzare, portofoliul de prescriptori și toată clientela obținută în cadrul acestui contract, rămân proprietatea distribuitorului. Vânzătorul va putea, dacă dorește, la terminarea contractului, să recupereze aceste elemente printr-un acord care va fi definit cu distribuitorul, ținând cont de implantarea și de dezvoltarea pieței pe teritoriul României făcute de distribuitor.
Ca urmare, clientela și vadul comercial au rămas proprietatea reclamantei, astfel că pârâta nu poate fi obligată să plătească contravaloarea prestațiilor aferente deschiderii pieței din România și pentru clientela și vadul comercial.
Referitor la beneficiul nerealizat, Tribunalul a reținut în primul rând că susținerile reclamantei potrivit cărora pârâta a denunțat contractul înainte de expirare nu pot fi primite. Astfel, susținerile potrivit cărora durata contractului de 5 ani se calculează de la data obținerii fiecărui F. pentru fiecare medicament sunt contrazise de dispozițiile contractului. Dacă art. 2 din contract ar fi interpretat în sensul că durata contractului ar fi egală cu durata de valabilitate a fiecărui F., în sensul că ar curge de la data obținerii fiecărui F., dispozițiile art. 13 alin. (4) din contract care permit pârâtei să recupereze drepturile de exploatare a F. - urilor la finalul contractului nu ar putea fi niciodată aplicabile.
În plus, dacă s-ar admite raționamentul reclamantei, ar însemna că durata contractului ar depinde exclusiv de voința reclamantei, care ar putea întârzia demersurile de obținere a autorizațiilor de punere pe piață.
De asemenea, Anexa I la contract în care sunt prevăzute F.-urile și data de obținere a acestora nu este semnată de pârâtă, iar pârâta a învederat că nu și-a exprimat acordul cu privire la conținutul acestei anexe.
Tribunalul a constatat astfel că termenul de 5 ani prevăzut în contract a început să curgă de la data semnării, conform art. 2 din contract, respectiv de la data de 13 decembrie 2001 și a expirat la data de 12 decembrie 2006. Astfel, pârâta a respectat dispozițiile art. 2 din contract și a notificat reclamanta la data de 25 mai 2006 cu privire la intenția de a nu prelungi contractul după expirarea acestuia la data de 12 decembrie 2006.
Susținerile potrivit cărora decizia încetării contractului a fost luată de o persoană fără calitate și notificarea a fost făcută de o persoană care nu mai avea calitatea de reprezentant al pârâtei și care nu a exprimat voința societății pârâte, nu au fost primite întrucât, în ipoteza în care notificarea ar fi fost făcută într-adevăr de o persoană fără calitate, în contra voinței societății pârâte, aceasta ar fi continuat colaborarea cu reclamanta. Din moment ce colaborarea dintre cele două societăți a încetat, în urma notificării din data de 25 mai 2006, înseamnă că aceasta a fost făcută de o persoană împuternicită în acest sens, și care a exprimat voința societății pârâte.
Nici susținerile potrivit cărora în cauză ar fi incidente regulile x în ceea ce privește repararea prejudiciului nu au fost primite, întrucât potrivit art. 15 din contract, părțile au ales ca acesta să fie în întregime guvernat de legea română. Nu este aplicabilă în speță nici Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri încheiată la Viena la 11 aprilie 1980 întrucât în speță nu este vorba de o reziliere a contractului, ci de o încetare prin ajungerea la termen.
În ceea ce privește susținerile reclamantei conform cărora reclamanta i-a impus obligația de a practica un adaos de cel puțin 35%, Tribunalul a constatat că în contractul semnat de părți nu se regăsesc dispoziții cu privire la adaosul pe care reclamanta urma să îl practice la vânzarea medicamentelor. Părțile au convenit doar că prețurile vor fi stabilite prin acordul părților, în funcție de condițiile pieței (art. 5 din contract). Doar în cuprinsul înscrisului intitulat Anexa II, înscris nesemnat de pârâta B. se menționează că adaosul nu va fi mai mic de 35%. De altfel, chiar dacă părțile au convenit ca adaosul ce urma să fie practicat de reclamantă să fie de 35%, reclamanta nu a susținut că ar fi fost forțată să accepte semnarea contractului, sau să accepte practicarea unui anumit comision.
Cu referire la daunele morale, Tribunalul a reținut că pentru a putea fi angajată răspunderea pârâtei, trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998, 999 C. civ. Ca urmare, în primul rând, trebuie să existe o faptă ilicită a pârâtei care să fi cauzat un prejudiciu reclamantei.
Reclamanta a învederat, cu privire la daunele morale, că a organizat congrese și simpozioane pentru promovarea produselor, acestea nefiind urmate de nici un rezultat, fără a preciza care ar fi rezultatul ce ar fi trebuit să se producă și nu s-a produs.
Tribunalul a constatat că în lipsa unei fapte ilicite, nu poate fi atrasă răspunderea pârâtei pentru un eventual prejudiciu moral. Contractul încheiat între părți a încetat prin ajungerea la termen și nu a fost denunțat de pârâtă, fără respectarea dispozițiilor contractuale.
S-a reținut și că a fost voința reclamantei de a organiza congrese și simpozioane pentru promovarea produselor în vederea facilitării vânzării.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel reclamanta SC A. SRL solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin Decizia civilă nr. 145 din 05 martie 2014 instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu intimatele B. și SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 3042 din 15 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009. Totodată, a respins cererea de aderare la apel formulată de apelantele B. și SC C. SRL ca lipsită de interes.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 3813 din 02 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civil, a admis recursul, a casat Decizia nr. 145 din 05 martie 2014 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin Încheierea de ședință nr. 1924 din 29 septembrie 2015 instanța a lămurit întinderea dispozitivului Deciziei nr. 3813 din 02 decembrie 2014 în sensul că rejudecarea cauzei în apel vizează toate apelurile declarate.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2009*.
Prin Decizia civilă nr. 1681/A din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul principal formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL în contradictoriu cu intimatele pârâte B. și SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 3042 din 15 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, ca nefondat. A fost admisă cererea de aderare la apel formulat de apelantele pârâte B. și SC C. SRL în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SRL. A fost schimbată în tot încheierea de ședință din data de 8 februarie 2012, precum și în parte sentința civilă nr. 3042 din 15 aprilie 2013, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile născute înainte de data de 6 noiembrie 2005. A fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect pretențiile născute înainte de data de 6 noiembrie 2005 ca prescrisă și respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată. Au fost menținute dispozițiile încheierii de ședință din data de 5 decembrie 2011 precum și celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate de apelante și față de probele administrate în cauză, Curtea a reținut următoarele:
Față de dispoziția din încheierea de lămurire a dispozitivului instanței de recurs, instanța de apel a analizat ambele cereri de apel și, având în vedere că prin cererea de aderare la apel se critică soluțiile asupra excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, instanța a analizat cu prioritate acest apel.
Prin cererea de aderare la apel, pârâtele B. și SC C. SRL au criticat în primul rând greșita soluționare a excepției prematurității, susținând pe de o parte că în privința pârâtei B. invitația pentru procedura de conciliere directă a fost viciată, iar pe de altă parte, în privința pârâtei SC C. SRL aceasta nu a fost efectuată deloc.
Critica nu a fost însă reținută, având în vedere faptul că procedura de conciliere nu trebuie să aibă un caracter formal, aceasta având ca și scop degrevarea instanței de litigiile în care există posibilitatea împăcării părților. Astfel, prevederile art. 7201 C. proc. civ. privind efectuarea concilierii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii. În schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alineatul doi al articolului menționat, și, contrar susținerilor apelantelor, nu reprezintă condiții cerute imperativ de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedește o vătămare. În speță însă, în afara criticilor formulate cu privire la fondul pretențiilor reclamantei intimate, pretenții nerecunoscute de apelantele pârâte, acestea nu invocă și nici nu dovedesc nicio vătămare ce le-ar fi fost adusă prin modul concret în care reclamanta a înțeles să le aducă la cunoștință pretențiile.
Invocata imposibilitate obiectivă de evitare a prezentului litigiu, prin soluționarea amiabilă, în care susțin apelantele că s-au aflat, nu este de natură a le produce vreo vătămare, față de poziția procesuală clar exprimată a acestora de nerecunoaștere a niciuneia dintre pretențiile reclamantei, astfel că în mod evident litigiul nu putea fi soluționat pe cale amiabilă. Așa cum s-a arătat, scopul acestei proceduri este degrevarea instanței de litigiile în care există posibilitatea reală de împăcare a părților, posibilitate evident inexistentă în prezenta cauză.
În privința criticii referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției, instanța a apreciat că aceasta este fondată.
Sub aspectul legii aplicabile, în mod corect a reținut prima instanță că în cauză sunt incidente dispozițiile legii române, în considerarea art. 15 din contract, aspect tranșat de altfel și prin decizia din recurs, care a avut în vedere tot dispozițiile legii române. De asemenea, în mod corect instanța s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 24/1992, având în vedere caracterul de normă specială a acesteia în raport cu Decretul nr. 167/1958. Sub acest aspect, nu poate fi reținută susținerea apelantelor pârâte în sensul că părțile dintr-un contract pot înlătura de la aplicare dispozițiile Legii nr. 24/1992 fie în mod expres, fie indirect (tacit), față de dispozițiile art. 3 pct. 3 din lege, potrivit cărora convenția nu se aplică când părțile au exclus în mod expres aplicarea sa. Așadar, excluderea aplicării legii trebuie să fie expresă, și nu tacită.
În schimb apelantele au susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care a produs-o. Sub acest aspect, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 1 din Legea nr. 24/1992, o acțiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care această încălcare s-a produs. Cum toate pretențiile reclamantei SC A. SRL decurg din pretinse nerespectări a dispozițiilor contractuale de către pârâte, iar acțiunea a fost formulată la data de 06 noiembrie 2009, rezultă că toate pretențiile născute din încălcarea obligațiilor contractuale înainte de data de 6 noiembrie 2005 erau prescrise la data formulării prezentei acțiuni.
Este adevărat că reclamanta SC A. SRL a mai formulat o acțiune împotriva apelantei pârâte B. la data de 15 decembrie 2006, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. x/3/2007, pentru recuperarea cel puțin a unei părți din aceleași pretinse prejudicii, însă potrivit sentinței comerciale nr. 8085 din 14 iunie 2007, această acțiune a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel că potrivit dispozițiilor art. 17 pct. 1 din Legea nr. 24/1992 nu a avut efectul de a întrerupe cursul prescripției.
Astfel, așa cum rezultă din facturile, chitanțele și procesele verbale depuse la dosar, precum și din expertiza efectuată în cauză în rejudecarea apelurilor, în care sunt menționate și sistematizate în tabele înscrisurile analizate, toate înscrisurile datează din perioada 2000-2005, respectiv sunt anterioare datei de 6 noiembrie 2005. Instanța a constatat astfel că dreptul material la acțiune pentru pretinsele daune rezultate din livrarea produselor imposibil de comercializat, respectiv cu termen de valabilitate deja expirat sau cu termen de valabilitate mai mic de 30 de luni, era prescris la data formulării acțiunii, câtă vreme procesele verbale de incinerare a acestor medicamente au fost întocmite în anii 2001-2004, astfel că în mod cert la acea dată reclamanta avea cunoștință deja de pretinsele nerespectări ale obligațiilor contractuale de către pârâtă. Aceeași este situația și în cazul pretinselor daune rezultate din costurile de refacere și de corectare a etichetelor și ambalajelor greșite, cheltuielile de transport, cheltuielile pentru publicitatea și promovarea produselor, costurile de obținere F. și nelivrarea cantităților suplimentare, cu titlu gratuit, în procent de 15% din valoarea fiecărei livrări până în februarie 2005.
Nu a fost reținută susținerea intimatei reclamante SC A. SRL în sensul că termenul de prescripție ar începe să curgă în cauză de la data încetării contractului încheiat între părți, câtă vreme în cuprinsul contractului din 13 decembrie 2001 nu există o astfel de prevedere. Orice înțelegere anterioară încheierii contractului dintre părți nu poate fi considerată ca o recunoaștere a pretențiilor de către pârâte, iar pe de altă parte, contractul este supus legii române, iar potrivit normelor legale în vigoare la data încheierii acestuia, prescripția fiind reglementată de norme imperative, nu se putea deroga de la acestea.
Pentru toate aceste considerente, cererea de aderare la apel formulată de apelantele pârâte B. și SC C. SRL a fost admisă, a fost schimbată în tot încheierea de ședință din data de 8 februarie 2012, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 06 noiembrie 2005, cu consecința schimbării în parte a sentinței civile nr. 3042 din 15 aprilie 2013 în sensul respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect pretențiile născute înainte de data de 06 noiembrie 2005, ca prescrisă.
Referitor la apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, instanța l-a analizat pe fond, având în vedere că numai cu privire la o parte din pretențiile reclamantei s-a constatat a fi prescris dreptul material la acțiune.
Prima critică a vizat interpretarea eronată de către prima instanță a duratei contractului. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 3813 din 02 decembrie 2014, în judecarea recursului împotriva deciziei nr. 145 din 05 martie 2014, prin care a fost confirmată soluția primei instanțe sub acest aspect, instanța de recurs a reținut că „în mod corect s-a argumentat că potrivit art. 982 C. civ. toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din întregul act, iar potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este privitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate avea un efect și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul.
Prin urmare, interpretarea sistematică a art. 2 alin. (2) și art. 7 alin. (1) a determinat concluzia corectă că durata convenției părților a fost de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii tacite pentru aceeași perioadă, dacă niciuna dintre părți nu își manifestă voința expresă contrară.
Este real că potrivit art. 2 alin. (1) s-a stabilit că „contractul intră în vigoare la data semnării sale și este încheiat pe o durată de cinci ani, durată egală cu valabilitatea F. pentru fiecare produs”, însă această clauză nu trebuie privită izolat și interpretată în sensul că durata contractului ar fi egală cu durata de valabilitate a fiecărei autorizații de punere pe piață a produselor. În această ipoteză ar fi lipsită de finalitate clauza cuprinsă la alineatul 2 al aceluiași articol potrivit căreia în absența notificării emise cu 6 luni înainte de expirarea duratei, „prezentul contract este automat prelungit cu o perioadă de cinci ani”, pentru că ar însemna că notificarea ar trebui făcută cu 6 luni înainte de expirarea fiecărei F. și nu a întregului contract, interpretare care în mod evident nu poate fi acceptată.”
Față de aceste considerente ale instanței de recurs, obligatorii pentru instanța fondului potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța a constatat că problema duratei contractului a fost tranșată irevocabil în primul ciclu procesual, în sensul că a fost de 5 ani, și nu mai poate fi pusă în discuție în rejudecare.
Nici critica privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL nu a fost reținută. Astfel, a susținut apelanta că potrivit art. 7.4 din contratul de locație de gestiune, locatarul de gestiune a preluat și răspunde în solidar cu B. pentru toate contratele în curs de execuție, pornind de la premisa că la data încheierii contractului de locație de gestiune contractul dintre SC A. SRL și B. din 13 decembrie 2001 era încă în execuție.
Însă, așa cum s-a reținut deja irevocabil, contractul din 13 decembrie 2001 a avut o durată de 5 ani, astfel că la data de 26 decembrie 2007 în mod evident nu mai era în execuție.
Față de faptul că în rejudecarea apelului au fost administrate atât proba cu interogatoriul cât și expertiza tehnică de specialitate, critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare prin respingerea probelor nu a mai fost analizată.
Nefondate au fost găsite și criticile apelantei reclamante și în privința soluționării greșite a capetelor de cerere privind daunele materiale.
Astfel, sub un prim aspect, în mod corect s-a constatat în cauză că durata contractuală a fost respectată de B., în absența dovezilor privind pretinsa încetare a raporturilor contractuale din luna iunie 2006, în condițiile în care livrarea era condiționată de comenzi din partea distribuitorului, respectiv apelanta reclamantă. În consecință, câtă vreme nu există o denunțare abuzivă a contractului din partea pârâtei, nici nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a acesteia pentru pretinsa faptă ilicită.
În privința termenului prevăzut de art. 70 C. com., instanța de fond a reținut în mod expres că acesta este de decădere, și nu de prescripție, așa cum în mod greșit a susținut apelanta, astfel că în cauză nu se pune problema încălcării dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Art. 70 cuprinde un termen special de decădere, care limitează în timp denunțarea viciilor de către cumpărător vânzătorului, în cazul mărfurilor provenind de pe altă piață, și nu dreptul la acțiune în despăgubiri ca urmare a răspunderii pentru vicii. Este adevărat că textul nu impune cerințe formale pentru o asemenea denunțare, dar pentru înlăturarea decăderii, reclamantul era ținut să dovedească invocatele denunțări, cu orice mijloc de probă admisibil, lucru pe care nu l-a făcut, nici cu prilejul rejudecării. Aceste considerente privesc toate capetele de cerere care cuprind prejudicii produse ca urmare a pretinselor livrări viciate, respectiv: contravaloarea pierderilor directe rezultate din livrarea unor medicamente cu termen de valabilitate expirat sau mai mic de 30 de luni, cu etichetare greșită, contravaloarea cheltuielilor reprezentând costuri de refacere și corectare a etichetelor și ambalajelor pentru produsele cu etichetare greșită și cheltuieli de incinerare a medicamentelor cu termen de valabilitate expirat sau mai mic de 30 de luni, dar și beneficiului nerealizat ca urmare a imposibilității de comercializare a acestor produse, toate fiind subsecvente reținerii viciilor.
De asemenea, apelanta reclamantă ar fi trebuit să facă dovada acordului pârâtei B. în vederea asumării suportării cheltuielilor de publicitate și promovare de către vânzător, conform art. 4 alin. (3) din contract, simpla prezență la evenimente de această natură a unor reprezentanți ai pârâtei neechivalând cu recunoașterea obligației de plată. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 4 alin. (1) din contract prevedea în principiu obligația distribuitorului de promovare a produselor pe teritoriul României, iar pe de altă parte, contrar susținerilor apelantei, potrivit art. 8 din același contract, orice convenții derogatorii sau complementare ar fi trebuit făcute în scris.
În ce privește pretinsa nelivrare a cantității suplimentare și gratuite de 15% din valoarea fiecărei livrări, menite să acopere, potrivit susținerilor apelantei reclamante cheltuielile de transport suportate de aceasta, instanța de apel a constatat că o asemenea înțelegere între părți nu rezultă din cuprinsul Anexei II la contract, unde se prevede exclusiv faptul livrării unei cantități suplimentare și gratuite, fără să rezulte că aceasta ar trebui să acopere vreun cost al apelantei. Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, această anexă nu este semnată de intimata pârâtă, care chiar o contestă.
În plus, chiar dacă s-ar reține că într-adevăr, livrările efectuate de intimata pârâtă nu cuprindeau cantitatea suplimentară de 15% cu titlul gratuit (deși nu s-a făcut dovada asumării în mod valabil a unei astfel de obligații), această lipsă în nici un caz nu poate reprezenta un prejudiciu constând în cheltuieli de transport, câtă vreme așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, în lipsa unei prevederi contrare cuprinsă în contractul dintre părți, potrivit regulilor de drept comun, art. 1317 C. civ., cheltuielile de transport sunt în sarcina apelantei cumpărător, astfel că aceasta nu poate pretinde un prejudiciu din această perspectivă.
Nefondată a fost găsită și critica privind respingerea capătului de cerere având ca obiect prejudiciul de imagine, câtă vreme în lipsa unei fapte ilicite, nici nu poate fi atrasă răspunderea pârâtei, contractul dintre părți încetând prin ajungerea la termen, fără să fi fost denunțat de pârâtă, astfel că nu se poate reține existența unei întreruperi „intempestive” a contractului, de natură a crea un prejudiciu de imagine apelantei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL București invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., și solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea cererii de aderare la apel, formulată de intimate și casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului la o altă Curte de Apel din țară, iar în subsidiar, admiterea recursului și rejudecând în fond recursul să fie admis apelul recurentei reclamante, să fie validat raportul de expertiză administrat în faza apelului din cel de al doilea ciclu procesual, să fie modificată sentința civilă nr. 3042 din 15 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul civil nr. x/3/2009 în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost precizată și în limitele raportului de expertiza contabile întocmit de expert contabil Aneta Macovei, și în consecință să fie admisă excepția lipsei de interes a cererii de aderare la apel a intimatelor și să se dispună respingerea cererii de aderare la apel, formulată de intimate ca nefondată și neîntemeiată.
Recurenta critică decizia prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. conform căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 315 alin. (1).
Recurenta arată că Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia civilă nr. 3813 din 02 decembrie 2014, a admis recursul SC A. SRL și, în consecință, Decizia civilă nr. 145/2014 a fost casată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel București pentru ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra probelor propuse de reclamanta apelanta și să ia în discuție și celelalte critici formulate în recurs precum și criticile, cererile și apărările formulate de părți, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
În cadrul rejudecării cauzei, instanța de apel a admis în parte cererea de efectuare a unei expertize tehnice doar cu privire la dauna efectivă, a respins obiectivele cu privire la beneficiul nerealizat și a respins proba cu martori fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare, hotărârea pronunțată în aceste condiții find nulă, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Respingerea cererii de probe cu privire la beneficiul nerealizat susține recurenta,reprezintă o încălcare a dreptului la apărare cu ignorarea limitelor obligatorii ale deciziei de casare contrar art 315 alin. (1) C. proc. civ. în care se arată explicit "că respingerea probelor de către prima instanța nu poate constitui un argument pentru respingerea pretențiilor ca nedovedite".
Consideră recurenta că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 315 alin (1) C. proc. civ., caracterul obligatoriu al deciziei de casare referindu-se la două aspecte: lămurirea duratei contractului ca fiind fixă (5 ani respectiv, 13 decembrie 2001) și pronunțarea asupra probelor reclamantei, precum și asupra celorlalte critici din apel.
Prin rejudecarea și a apelului aderent - nevizat de decizia de casare C. proc. civ. au fost create premisele încălcării principiului neagravării situației reclamantei în propria cale de atac - non reformatioin peius -, contrar art. 296 C. proc. civ., întrucât, dacă în fond acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată (ca nedovedită), în apel a fost respinsă ca prescrisă. Admiterea apelului aderent s-a făcut, de asemenea, cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei de interes invocate de reclamantă, care făcea apelul aderent inadmisibil. Dacă prin sentința civilă nr. 3042 din 15 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, acțiunea a fost respinsă, prin apelul aderent, părțile câștigătoare, pârâtele din acțiunea introductivă, nu aveau interes să critice modul în care au fost soluționate două dintre excepțiile invocate în fața instanței de fond care ar fi condus la respingerea acțiunii.
Potrivit art. 293 alin. (1), C. proc. civ. apelul aderent, prin care intimatul aderă la apelul principal făcut de partea potrivnică, trebuie să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. În cazul în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, numai reclamantul are interes să declare apel. Prin apelul aderent, intimații apelanți nu tind la schimbarea hotărârii de respingere a acțiunii, conform art. 293 alin. (1), C. proc. civ., ci la schimbarea temeiului respingerii, a considerentelor pe care se întemeiază soluția de respingere, ceea ce face apelul aderent inadmisibil,în raport de textul menționat.
În condițiile în care acțiunea a fost respinsă, apelul incident (aderent) este lipsit de interes, întrucât scopul "aderării la apel" sau al apelului incident trebuie să fie acela de reformare (schimbare) a hotărârii și nu de modificare a temeiului sau considerentelor pe care se întemeiază soluția instanței de fond, care era de respingere a acțiunii și, pe cale de consecință, convenabilă intimaților.
Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei de interes, contrar art. 137 alin. (1), C. proc. civ., care este o excepție peremptorie, absolută, de ordine publică, pronunțând, în acest fel, o hotărâre nelegală.
Recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, C. proc. civ. și pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii; hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Recurenta susține că în situația în care admiterea apelului aderent ar fi considerată legală, instanța de apel a considerat că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 24/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri încheiată la New York la 14 iunie 1974, și la Protocolul de modificare a convenției, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, potrivit cărora termenul de prescripție este de 4 ani (art. 8).
Considerând că pentru toate pretențiile născute anterior datei de 11 noiembrie 2006, dreptul la acțiune era prescris, instanța a respins în bloc despăgubirile cu motivarea că toate pretențiile se născuseră anterior acestei date, făcând trimitere la tabelele cu înscrisuri din raportul de expertiză. În acest tabel sunt totuși identificate înscrisuri ulterioare datei de 11 noiembrie 2005, inclusiv în cursul anului 2006 cu privire la categorii de despăgubiri pe care instanța le-a considerat în mod eronat și nelegal prescrise.
Arată recurenta că la 15 iulie 2009 între părți a avut loc o întâlnire, concretizată prin minuta încheiată cu acea ocazie, când acestea au stabilit că singura modalitate de a determina datoria pârâtelor către reclamanta, este aceea de a se efectua o expertiză, astfel că la momentul 15 iulie 2009, pârâta B. a recunoscut existența unei datorii, singurul lucru în discuție fiind întinderea acesteia, rezultând astfel că ne aflăm în situația unei creanțe determinabile și nu determinate, părțile însușindu-și cu acea ocazie criteriile de determinare. În aceste condiții, rezultă că în speță operează instituția recunoașterii datoriei, chiar dacă nu într-un cuantum determinat ci într-unul determinabil. Or, recunoașterea datoriei, ca și instituție de întrerupere a termenului de prescripție, astfel cum este definită de lege, nu cuprinde obligativitatea recunoașterii unei datorii determinate, rezultând astfel că recunoașterea vizează și datoriile într-un cuantum determinabil, atâta vreme cât creditorul și debitorul convin asupra criteriilor de determinare, a obiectului și conținutului datoriei, cum este cazul de față. La momentul minutei din data de 15 iulie 2009 părțile au avut în vedere toate izvoarele datoriilor, natura acestora și deci obiectul pretențiilor și cauza acestora, astfel cum au fost menționate și în cererea introductivă, situație necontestată de către pârâte.
Din încheierea de ședință de la termenul din data de 06 februarie 2012 rezultă faptul că pârâta B. și-a susținut excepția prescripției fără a avea în vedere situația expusă de aceeași pârâtă la termenul din data de 05 decembrie 2011 referitor la existența minutei din data de 15 iulie 2009 când părțile și-au însușit existența datoriei în conținut și izvor, rămânând ca prin expertiză să fie determinat doar cuantumul acesteia.
Arată recurenta că alegerea legii române care să guverneze contractul părților, nu înlătură aplicarea aceleiași legi și în ceea ce privește elementul de extraneitate, respectiv în speță calitatea de cetățean străin a pârâtei B. și faptul că livrarea de mărfuri se făcea transfrontalier, deci, tot conform legii romane, se aplică termenul de prescripție de 4 ani, conform Convenției de la New York, adoptată și de către România și deci a legii romane, respectiv Legea nr. 24/1992.
Pe de altă parte, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că în cadrul ședinței de judecată de la termenul din data de 06 februarie 2012, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la acel termen, pârâta B. nu a contestat existența acordului avut cu reclamanta privind soluționarea tuturor inadvertențelor și diferendelor la sfârșitul contractului, ceea ce înseamnă că părțile au înțeles să convină ca acel moment să fie cel de la care ar putea curge orice pretenție, indiferent de natura acesteia.
Coroborând raportul de expertiză cu minuta părților încheiată la data de 15 iulie 2009 și cu înțelegerea necontestată de soluționare a pretențiilor odată cu încheierea contractului, rezultă că dreptul la acțiune nu poate fi considerat prescris deoarece termenul de prescripție nu poate curge atâta vreme cât nu sunt întrunite toate condițiile de determinare a pretențiilor, astfel cum acestea au fost convenite de către părți, acestea putând conveni contractual un termen de abatere de la dreptul comun, astfel cum rezultă din dispozițiile Convenției de la New York și din Regulile x.
Înțelegerea anterioară la care face referire instanța de apel privind lămurirea situației eventualelor pretenții la sfârșitul contractului este în mod greșit considerată ca lipsită de efect în condițiile în care aceasta este confirmată în mod expres prin minuta din data de 15 iulie 2009, voința reală a părților urmând a fi analizată în cadrul întregului context, respectiv din faza de negociere și până în faza de finalizare post-contractuală.
Recurenta solicită să se aibă în vedere și incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în care se arată că prescripția curge de la momentul nașterii dreptului la acțiune, respectiv momentul la care recurenta-reclamanta cunoștea sau putea cunoaște prejudiciul și întinderea acestuia, în speță părțile convenind ca acest moment să fie cel al încetării contractului, moment ce reprezintă și momentul nașterii dreptului la acțiune, în speță acest moment fiind considerat cel la care erau întrunite și împlinite elementele dedeterminare convenite de părți, inclusiv expertiza tehnică de specialitate.
Susține recurenta că instanța nu a adus nicio critică soluției instanței de fond privind modul în care aceasta a dezlegat excepția prescripției prin încheierea de ședință din data de 08 februarie 2012, făcând aplicarea legii române, respectiv a Legii nr. 24/1992.
Sub acest aspect solicită să se observe că instanța de apel din cel de al doilea ciclu procesual, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, reține incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 24/1992 privind termenul de prescripție de 4 ani, însă apreciază în mod greșit incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care privesc efectele recunoașterii pretențiilor, dispoziții ceau incidență în cauza de față, precum și termenele de curgere a acesteia.
Consideră recurenta că instanța de apel trebuia să aibă în vedere că momentul de la care a început să curgă prima prescripție este data de 13 decembrie 2006, când s-a împlinit durata contractului apreciată de către instanța de fond și consfințită în decizia de casare, în cauză având incidență astfel și dispozitiile art. 1023 C. civ., privind executarea obligațiilor la un termen determinat, urmând să curgă un nou termen de prescripție de la data de 15 iulie 2009.
Potrivit art. 6 din contract, B. și-a asumat răspunderea pentru orice probleme de care poate fi responsabil iar în cursul negocierilor repetate nu a contestat niciodată faptul că datorează despăgubiri reclamantei, ci doar cuantumul despăgubirilor pretinse.
Conform art. 15 din contract orice diferend dintre părți va fi rezolvat de tribunalele competente care aparțin sediului social al SC A. SRL, conform legilor țării pe teritoriul căreia își desfășoară activitatea, ceea ce înseamnă că părțile au înțeles să se refere la procedurile de soluționare a unui eventual litigiu și la alegerea instanțelor de judecată competente și nicidecum la excluderea incidenței tratatelor internaționale ce fac parte din dreptul intern, așa cum greșit a apreciat instanța de apel.
Atât instanța de apel cât și cea de fond au interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1317 C. civ., în sensul că, deși se arată ce reglementează acesta, respectiv cine este dator a suporta cheltuielile de transport, nu fac nici o referire la materialul probator din care să rezulte că livrarea era prevăzută franco-depozit furnizor și nici nu lămuresc motivele pentru care nu avut în vedere faptele ce rezultă din materialul probator și anume livrarea de cantități gratuite tocmai pentru acoperirea cheltuielilor de transport, livrări necontestate de intimata-pârâtă B.
Deși instanța de apel reține contestarea în fața instanței de către intimata-pârâtă B. a anexelor la contract, aceasta nu face nicio vorbire și nu aduce nicio lămurire cu privire la faptul că din materialul probator rezultă că aceeași intimată-pârâtă a executat prevederile anexelor în cauză, livrând conform acestora.
Considerentele deciziei recurate conțin elemente contradictorii cu privire la legea aplicabilă, întrucât, dacă instanța admite că legea aplicabilă este Legea nr. 24/1992, nu mai poate face și aplicarea art. 70 C. com., cu privire la termenul de decădere de 2 zile pentru denunțarea viciilor aparente, pentru simplul motiv că legea specială derogă de la legea generală considerată aplicabilă instituie doar un termen de prescripție de 4 ani și niciun fel de termen de decădere.
Prin urmare, dacă s-a considerat că dreptul la acțiune ar fi prescris, cu privire la o anumită categorie de pretenții, nu se mai impunea și o combinare a regulilor așa încât, dacă n-ar fi fost prescrise, măcar creditorul să fie considerat decăzut din dreptul de a le mai reclama.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 70 C. com., se solicită să se aibe în vedere faptul că în cadrul acestui text de lege este cuprinsă și o excepție de la termenul de 2 zile de la livrare. Or, în cauza de față are incidență tocmai un caz de excepție și anume bunul vândut este reprezentat de produse farmaceutice cu reglementare specială de comercializare, atât sub aspectul regimului vamal cât și sub aspectul procedurii de punere în vânzare, fiind astfel imposibil de respectat termenul de 2 zile de la livrare cel puțin pentru simplul fapt că scoaterea din vamă și desigilarea cutiilor cu bunuri nu se poate face decât în cadrul unei proceduri speciale ce nu se poate realiza în acest termen.
În mod greșit instanțele anterioare au reținut faptul că recurenta-reclamantă ar fi reclamat viciile ascunse și cele aparente la mai mult de 6 ani de la constatarea acestora în condițiile în care reclamarea viciilor nu se face direct prin instanța, ci prin informarea furnizorului, informare ce a fost făcută de către recurenta-reclamantă în termen rezonabil, urmând a fi avută în vedere și convenția părților, susținută de recurenta-reclamantă și necontestată de pârâte, potrivit căreia toate disfuncțiunile în derularea contractului urmau a fi lămurite la finalizarea acestuia.
Consideră recurenta că interpretarea dată de către instanța de apel pe acest aspect, respectiv incidența termenului de decădere și a celui de prescripție, este rezultatul nesocotirii exceptării ce lipsește de eficiență efectul termenului de decădere.
Susține recurenta că au incidență dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu cele ale art. 12 din Convenția de la New York din anul 1974 ratificată prin Legea nr. 24/1992 în sensul că părțile au prevăzut un termen suspensiv pentru formularea pretențiilor, respectiv finalul contractului, intimata-pârâta B., recunoscând dreptul recurentei-reclamante prin minuta din data de 15 iulie 2009, întinderea dreptului urmând a fi determinată prin expertiză, având astfel incidență dispozițiile art, 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea datoriei.
În mod evident, raportat și la dispozițiile art. 7 alin. (3), art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Decretul nr. 167/1958 și cele ale art. 19 și 20 din Convenția de la New York din anul 1974 ratificată prin Legea nr. 24/1992, recunoașterea datoriei de către B. făcută prin minuta și expertiza din cadrul dosarului au ca efect întreruperea termenului de prescripție la data de 15 iulie 2009 și începerea unui nou termen de 4 ani, care la rândul său este suspendat odată cu promovarea acțiunii introductive, rezultând astfel în mod evident că analiza cererii introductive, prin prisma motivelor de apel, trebuia făcută de către instanța de apel prin prisma tuturor pretențiilor recurentei-reclamante.
În aceeași manieră contradictorie, instanța de apel respinge ca neîntemeiate, pretențiile considerând pentru anumite categorii de daune (nelocalizate în timp) fie că nu s-a făcut dovada, fie că dovada făcută este lipsită de semnificație ceea ce face dificil de înțeles, care dintre acestea sunt considerate prescrise și care neîntemeiate.
Recurenta solicită să se aibă în vedere că raportul de expertiză contabilă administrat în cel de al doilea ciclu procesual în faza apelului, a confirmat existența unui prejudiciu suferit de către reclamantă determinându-se și cuantumul acestuia, aspect în conformitate cu acordul părților în litigiu, exprimat în cadrul minutei din data de 15 iulie 2009, instanța de apel omițându-l.
Consideră recurenta că față de toate capetele de cerere, inclusiv pentru daunele morale, aprecierea materialului probator trebuie făcută prin prisma acestui aspect esențial și anume acela al însușirii obligației de dezdăunare de către intimatele-pârâte precum și a faptului că singurul aspect de lămurit este acela de determinare a cuantumului acestora prin expertiză.
Raportat la daunele morale, solicită a se avea în vedere faptul că față de natura acestora, determinarea lor urmează a fi privită atât prin prisma calității persoanei care le solicită, cât și raportat la contextul și raporturile juridice ce au generat această pretenție, în cauza de față criteriul de bază de determinare fiind valoarea prejudiciului material deja dovedit prin expertiza contabilă.
Atât instanța de fond, prin sentința civilă nr. 3042 din 15 aprilie 2013, cât și instanța de apel prin decizia recurată au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, motivat de faptul că aceasta a încheiat contractul de gestiune cu pârâta B. după împlinirea termenului contractului f.n. din 13 decembrie 2001, considerând astfel că aceasta pârâtă nu putea profita de efectele acestui din urma contract.
Intimatele-pârâte B. și SC C. SRL, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. conform căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare întrucât i-au fost respinse probele propuse fiind nesocotite astfel și dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare.
Critica nu este fondată. Prin decizia de casare instanța de recurs a dispus ca, instanța de apel, în rejudecare, să efectueze cercetarea în fond a cauzei, cu respectarea duratei contractului încheiat de părți de 5 ani de la data semnării.
Cercetarea în fond implică administrarea probelor și interpretarea acestora de către instanță care are posibilitatea legală de a respinge probele considerate neutile, neconcludente și nepertinente, în speță proba cu martori, fără ca acest demers să fie considerat o încălcare a dreptului la apărare al părților. Astfel cum rezultă din actele dosarului, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice, respectând astfel decizia de casare sub aspectul administrării probelor necesare lămuririi situației de fapt.
Printr-o altă critică recurenta a pretins că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat limitele casării impuse prin decizia de casare întrucât a analizat excepției prescripției invocate de intimate prin apelul aderent și, ca urmare, prin pronunțarea unei soluții de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă.
Și această critică este nefondată având în vedere că prin Încheierea nr. 1924 din 29 septembrie 2015, prin care a fost lămurit dispozitivul Deciziei nr. 3813 din 02 decembrie 2014 s-a precizat că în rejudecare, instanța de apel va ține seama atât de apelul principal formulat de SC A. SRL, cât și de apelul aderent formulat de intimate, apel aderent prin care instanței de apel i se solicitase schimbarea hotărârii prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al SC A. SRL, ca atare modul în care instanța de apel, în rejudecare a soluționat cererile cu care a fost învestită corespunde îndrumărilor dispuse prin decizia de casare.
Contrar susținerilor recurentei în cauză nu a avut loc încălcarea principiului neagravării situației reclamantei în propria cale de atac reglementat de art. 296 C. proc. civ. având în vedere că prin ambele soluții nu s-au dat curs pretențiilor reclamantei iar faptul că, în urma rejudecării apelurilor conform deciziei de casare, a fost admis doar apelul aderent, soluția a rezultat în consecință, aceasta neagravând situația reclamantei.
În cauză nu a avut loc încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apelul aderent fiind justificat de solicitarea de modificare a soluției prin respingerea acțiunii ca prescrisă iar nu ca neîntemeiată între aceste soluții neexistând echivalență astfel încât să se poată susține lipsa de interes.
Schimbarea temeiului respingerii acțiunii implică și schimbarea considerentelor pe care se întemeiază soluția de respingere, ceea ce face apelul aderent admisibil și justificat, iar nu lipsit de interes, cum susține recurenta.
Recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii; hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Înalta Curte, amintește că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii or, din conținutul cererii de recurs nu rezultă critici corespondente acestui motiv de recurs în sensul avut în vedere de legiuitor.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.
Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.
Critica referitoare la modul de soluționare a prescripției extinctive este nefondată, soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare fiind legală.
Recurenta a criticat faptul că instanța a apreciat greșit înscrisurile de la dosar sub aspectul efectului prescripției extinctive arătând că unele dintre acestea sunt ulterioare datei de 11 noiembrie 2006.
Critica este nefondată având în vedere că, raportat la înscrisurile aflate la dosar, instanța de apel a reținut că acestea datează din perioada 2000-2005 și sunt anterioare datei de 6 noiembrie 2005 iar cum acțiunea a fost introdusă la 6 noiembrie 2009 rezultă că toate pretențiile anterioare datei de 6 noiembrie 2005 sunt prescrise având în vedere că prescripția este reglementată prin dispoziții imperative de la care părțile nu pot deroga.
Conform art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra pricinii în toate cazurile în care casează decizia atacată numai în scopul aplicării corecte a legii, așadar pe calea recursului nu pot fi reapreciate probele astfel cum solicită recurenta.
Susținerile prin care recurenta arată că în cauză a avut loc o recunoaștere a datoriei de către pârâtă, această recunoaștere având ca efect întreruperea prescripției, nu pot fi avute în vedere pentru aceleași considerente că instanța de recurs nu analizează probele ci legalitatea hotărârii.
Reformarea unei hotărâri judecătorești pe calea recursului se poate face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ. drept urmare, instanța de recurs nu are competența de a modifica situația de fapt stabilită prin decizia atacată sau de a reaprecia probele deoerece o astfel de critică nu este prevăzută de art. 304 C. proc. civ.
Este de observat și faptul că recurenta a invocat aspectul că ar fi operat o recunoaștere a datoriei, omisso medio, direct în recurs.
Recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că în cadrul ședinței de judecată de la termenul din data de 06 februarie 2012, pârâta B. nu a contestat existența acordului avut cu reclamanta privind soluționarea tuturor inadvertențelor și diferendelor la sfârșitul contractului, motiv pentru care, în opinia recurentei, părțile au înțeles să convină ca acel moment să fie cel de la care ar putea curge orice pretenție, indiferent de natura acesteia.
O astfel de susținere nu poate fi primită din cuprinsul încheierii menționate nerezultând că pârâta a recunoscut pretențiile reclamantei.
Înalta Curte, reține că pentru a se produce efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 recunoașterea datoriei trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, neafectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei. Or, în cauză, nu a avut loc o recunoaștere potrivit criteriilor susmenționate, prin urmare efectul întreruptiv nu s-a produs.
Contrar susținerilor recurentei, termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 4 ani prevăzut de Legea nr. 24/1992 acesta fiind un termen special de prescripție și care astfel se aplică cu prioritate față de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cum în mod corect a reținut instanța de apel.
Este nefondată susținerea că părțile au convenit ca momentul începerii curgerii termenului de prescripție să fie cel al încetării contractului, o astfel de prevedere neexistând în contract.
Recurenta a mai susținut că instanța de apel din cel de al doilea ciclu procesual, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, reține incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 24/1992 privind termenul de prescripție de 4 ani, însă apreciază în mod greșit incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care privesc efectele recunoașterii pretențiilor, dispoziții ce au incidență în cauza de față, precum și termenele de curgere a acesteia.
Înalta Curte, reține că Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă este dreptul comun în această materie iar faptul că pe lângă termenele generale de prescripție prevăzute de decret mai există și termene speciale reglementate prin alte acte normative, nu invalidează raționamentul instanței de apel deoarece aceasta a făcut aplicarea principului specialia generalibus derogant în materie de termene de prescripție. Aplicarea acestui principiu s-a făcut numai în legătură cu norma în conflict respectiv termenul de prescripție, prin urmare Decretul nr. 167/1958 rămâne aplicabil pe celelalte aspecte nereglementate prin legea specială și anume condițiile în care poate avea loc întreruperea termenului de prescripție.
În mod corect a reținut instanța de apel incidența art. 70 C. com. care limitează în timp, la 2 zile de la livrare, denunțarea viciilor de către cumpărător, imposibilitățile faptice invocate de recurentă nefiind elemente derogatorii de la lege cum încearcă aceasta să susțină.
Faptul că prin art. 6 din contract, pârâta și-a asumat răspunderea pentru orice probleme de care poate fi responsabilă nu atrage automat răspunderea acesteia în lipsa îndeplinirii condițiilor legale.
Conform art. 15 din contract orice diferend dintre părți va fi rezolvat de tribunalele competente care aparțin sediului social al SC A. SRL, iar cum sediul social al reclamantei SC A. SRL, se află în România în cauză se aplică legea română.
Raționamentul pentru care instanța a respins pretențiile privind cheltuielile de transport a avut în vedere faptul că astfel de cheltuieli nu rezultă din anexele la contract invocate de reclamantă dar nesemnate de partea adversă, în consecință instanța a reținut că potrivit regulilor de drept comun respectiv art. 1317 C. civ., cheltuielile de transport sunt în sarcina cumpărătorului, o dovadă contrară nefiind făcută de către reclamantă.
Nu este întemeiată susținerea recurentei că în decizia atacată sunt elemente contradictorii cu privire la legea aplicabilă, deoarece Legea nr. 24/1992se completează cu dispozițiile art. 70 C. com., cu privire la termenul de decadere de 2 zile pentru denunțarea viciilor aparente, codul comercial fiind dreptul comun în materie care se aplică ori de câte ori legea specială respectiv Legea nr. 24/1992, tace.
Instanța de apel nu a combinat reguli, după cum susține recurenta, ci a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant atunci când au existat norme în conflict, aplicarea principiului făcându-se numai la chestiunea analizată, această operațiune neavând ca efect excluderea întregului act normativ.
Critica prin care recurenta susține că au incidență dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu cele ale art. 12 din Convenția de la New York din anul 1974 ratificată prin Legea nr. 24/1992 în sensul că părțile au prevăzut un termen suspensiv pentru formularea pretențiilor, respectiv finalul contractului, este nefondată, din contract nerezultând un acord al părților în acest sens.
Respingerea ca neîntemeiate a pretențiilor reclamantei nu s-a făcut în manieră contradictorie astfel cum greșit susține recurenta, instanța de apel argumentând respingerea pretențiilor, atât a celor prescrise cât și a celor neîntemeiate.
Contrar susținerilor recurentei, un raportul de expertiză contabilă administrat în cel de al doilea ciclu procesual în faza apelului, care a confirmat existența unui prejudiciu suferit de către reclamantă nu poate anihila efectele prescripției extinctive.
Referitor la trimiterile recurentei la minutele încheiate de părți, instanța a reținut că acestea nu-i susțin pretențiile întrucât nu reprezintă o manifestare expresă și neechivocă a pârâtei de a acoperi pretențiile reclamantei.
Nu este fondată nici critica prin care se contestă admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, deoarece astfel cum s-a reținut, contractul dintre părți a încetat înainte de survenirea contractului de locație de gestiune încheiat la 26 decembrie 2007.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 1681/A din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2017.