Răspundere disciplinară. Exercitarea funcției cu gravă neglijență. Nerespectarea normelor de drept procesual civil. Anularea cererilor formulate de părți ca netimbrate. Încălcarea dreptului la apărare și principiului contradictorialității
Legea nr. 303/2004, art. 98, art. 99 lit. t), art. 991
O.U.G. nr. 80/2013, art. 25, art. 33, art. 34, art. 39
C.proc.civ. din 1865, art. 129
Potrivit art. 98 alin. (1) teza I din Legea nr. 303/2004, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, iar respectarea dispoziţiilor de drept substanţial şi procedural, inclusiv a celor privind stabilirea taxelor judiciare de timbru, ca şi a principiului contradictorialităţii şi asigurarea garanţiilor procesuale ale părţilor în această materie reprezintă o îndatorire de serviciu. Ca atare, neîndeplinirea acestei obligaţii poate să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art.99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, „exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă”, din interpretarea dispoziţiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 rezultă că, pentru a se constata săvârşirea abaterii disciplinare, este necesară existenţa unei încălcări, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva greşeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecinţe grave şi să nu îşi găsească nicio justificare.
Or, faptele pârâților judecători, constând în nerespectarea dispoziţiilor procedurale şi a celor speciale vizând taxele judiciare de timbru, relativ la modalitatea de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru şi aplicarea sancţiunii anulării unor cereri deduse judecăţii pentru motivul netimbrării, fără a asigura respectarea garanţiilor procedurale ale părţilor, în condițiile în care au omis să pună în discuția părților, în ședință publică, excepția netimbrării, invocată din oficiu, încălcând astfel principiul contradictorialității și dreptul la apărare al părților, se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
De asemenea, în contextul în care faptele reproșate pârâților judecători constituie încălcări ale normelor de drept, având consecinţe asupra duratei procedurilor judiciare și care aduc atingere drepturilor sau intereselor procesuale ale părţii căreia i-au fost anulate ca insuficient timbrate/netimbrate cererile deduse judecăţii, este îndeplinită și condiția referitoare la caracterul de gravitate.
Î.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 30 de la 13 februarie 2017
La data de 25.05.2016, au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători recursurile declarate de A., B., C., judecători în cadrul Tribunalului X. şi D., judecător la Judecătoria Y., în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară, împotriva hotărârii nr. 39/J din 9.12.2015, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară.
Recurentele au solicitat, în esenţă, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii disciplinare.
În ceea ce le priveşte pe recurentele D., A. şi B., acestea au solicitat în plus, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii aplicate de către Secţia pentru judecători, cu sancţiunea avertisment, prevăzută de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În susţinerea recursurilor formulate, recurentele D., A. şi B. au invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Autoarele acestor recursuri au susţinut, în esenţă, cu referire punctuală la textele legale incidente şi la circumstanţele reale ale speţei judecate, că hotărârea instanţei de disciplină ar fi nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se, în mod eronat, faptul că în ceea ce le priveşte pe fiecare în parte ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menţionate.
Recurenta D. a subliniat, în plus, faptul că aspectele examinate în speţă ar viza modalitatea concretă de soluţionare a unei cauze şi temeinicia soluţiei adoptate, ceea ce constituie atributul exclusiv al instanţei de control judiciar, neputând fi cenzurate, în opinia sa, în context disciplinar.
În cadrul unor critici comune, autoarele acestor recursuri au subliniat că, sub aspect subiectiv, nu se regăseşte forma de vinovăţie cerută de lege pentru a se atrage răspunderea disciplinară, neputându-se constata, în opinia acestora, caracterul grav al faptelor în discuţie şi nici existenţa unui rezultat vătămător, care să le atragă sancţiunea aplicată.
Fiecare recurentă menţionată a învederat o serie de circumstanţe personale, care ar fi de natură a înlătura caracterul nescuzabil al pretinselor erori ce i-au fost stabilite în sarcină.
În subsidiar, aceste recurente pârâte au solicitat reindividualizarea sancţiunilor disciplinare aplicate, fiecare apreciind că, în raport cu circumstanţele reale şi personale, precum şi cu criteriile legal prevăzute, sancţiunea stabilită ar fi prea aspră.
În recursul său, pârâta judecător C. a invocat atât incidenţa cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cât şi a celui prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi articol.
Sub un prim aspect, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., această recurentă a învederat faptul că între minuta exprimată în hotărâre şi cea publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii ar exista o diferenţă, în sensul că, în cea publicată pe site, nu s-ar menţiona existenţa opiniei separate şi, implicit, nici a celei majoritare, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor procedurale şi regulamentare incidente, precum şi jurisprudenţei instanţei de disciplină în materie şi ar avea asupra sa consecinţe grave.
Pe fondul cauzei, şi această recurentă consideră, în esenţă, că s-ar fi făcut o greşită încadrare a faptei, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie.
Sub acest aspect, s-a susţinut, cu referire şi la considerentele expuse în opinia separată exprimată în cauză, că s-ar fi reţinut greşit caracterul grav al faptei, raportat la pretinsa temporizare a procedurilor judiciare.
Partea recunoaşte că a existat o greşeală neîndoielnică de a nu observa stabilirea incorectă a
taxei de timbru, însă, în opinia sa, aceasta ar avea, faţă de circumstanţele învederate, un caracter scuzabil, de natură a înlătura pretinsa gravă neglijenţă şi, ca atare, şi răspunderea disciplinară.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu criticile formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Pentru sistematizarea expunerii, având în vedere faptul că mare parte a argumentelor invocate sunt comune sau similare, criticile formulate de recurente vor fi examinate grupat.
Sub un prim aspect, referitor la faptul că elementele analizate în speţă ar viza modalitatea concretă de soluţionare a unei cauze şi temeinicia soluţiei adoptate, chestiuni necenzurabile în context disciplinar, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta D.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Or, respectarea dispoziţiilor de drept substanţial şi procedural, inclusiv a celor privind stabilirea taxelor judiciare de timbru, ca şi a principiului contradictorialităţii şi asigurarea garanţiilor procesuale ale părţilor în această materie reprezintă o îndatorire de serviciu.
Ca atare, neîndeplinirea acestei obligaţii poate să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
Din această perspectivă, trebuie precizat că se impune a fi făcută distincţia între încălcarea
normelor de procedură sau a celor de drept substanţial, ca eventuală greşeală de judecată, pe de o parte, săvârşită de judecător pe parcursul soluţionării cauzei şi, pe de altă parte, nerespectarea respectivelor norme în context disciplinar.
Cercetarea judecătorească efectuată în cauză de către Secţia pentru judecători, ca instanţă disciplinară, a avut ca obiect exclusiv conduita magistraţilor pârâţi în raport cu normele legale şi deontologice ce reglementează activitatea lor profesională, sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Întrucât ceea ce s-a analizat nu a fost legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate, se constată că soluţionarea acţiunii disciplinare şi pronunţarea hotărârii atacate s-au realizat în limitele atribuţiilor şi ale competenţei prevăzute de lege în materie disciplinară, structurilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Totodată, se reţine că abaterea disciplinară stabilită în sarcina recurentelor nu vizează expres nelegalitatea vreunui anume act procedural emis de către acestea, care să fie susceptibilă de examinare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
În acelaşi context, Înalta Curte reaminteşte faptul că, prin decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 131 din 23 februarie 2012, Curtea Constituţională a respins obiecţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 şi ale Legii nr. 317/2004.
Este semnificativ de precizat, în contextul examinat, faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea”.
Or, în considerentele Deciziei nr. 2/2012, referitor la dispoziţiile legale privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Curtea Constituţională a statuat că „reglementările menţionate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.
În aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv Decizia nr. 588/2007) a reţinut că textul legal în discuţie „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, de esenţa înfăptuirii actului de justiţie este supunerea judecătorului în faţa legii şi, ca un corolar al acestei cerinţe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aşadar şi în situaţia nerespectării, de către aceştia, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a normelor de procedură. Obiectul judecăţii îl constituie însă numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia”.
Or, prin considerentele hotărârii atacate în cauză, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat şi explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reţinând încălcarea obligaţiilor profesionale, urmările acestei încălcări şi constatând incidenţa art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Nu sunt fondate nici criticile formulate de toate cele patru recurente din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 din C.proc.civ..
Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut săvârşirea de către fiecare recurentă în parte a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a cu aplicarea art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă”.
În ceea ce priveşte grava neglijenţă, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 991 alin. (2) din aceeaşi lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Din interpretarea dispoziţiilor menţionate, rezultă că, pentru a se constata săvârşirea abaterii disciplinare, este necesară în primul rând, existenţa unei încălcări, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva greşeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecinţe grave şi să nu îşi găsească nicio justificare.
În speţă, s-a reţinut, în esenţă, nerespectarea de către recurentele-pârâte a dispoziţiilor procedurale şi a celor speciale vizând taxele judiciare de timbru, relativ la modalitatea de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru, asigurarea efectivă a garanţiilor respectării drepturilor părţilor în această materie şi aplicarea sancţiunii anulării unor cereri deduse judecăţii, în fond sau, după caz, în recurs, cu încălcarea respectivelor dispoziţii.
În ceea ce priveşte inexistenţa elementelor constitutive ale acestei abateri, se constată că susţinerile recurentelor pârâte sunt contrazise de actele şi lucrările dosarului.
Sub aspectul laturii obiective, recurentei D. i s-a imputat încălcarea cu gravă neglijenţă a dispoziţiilor art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi a dispoziţiilor art. 129 din vechiul Cod de procedură civilă.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privinţa dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că: prin nedeterminarea explicită a modalităţii de calcul a taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanţie, pe care a stabilit-o în sarcina părţii, în condiţiile în care, prin cereri repetate, partea a invocat constant excepţia nelegalei stabiliri a acestei taxe; prin faptul că, în tot cursul judecăţii, nu i-a învederat părţii posibilitatea de a formula cerere de reexaminare a taxei şi prin neacordarea calificării juridice corespunzătoare respectivelor cereri; prin faptul că nu a pus în dezbatere o excepţie, în temeiul căreia a soluţionat apoi cererea părţii; precum şi prin aplicarea sancţiunii anulării cererii pentru motivul netimbrării, fără a asigura respectarea cadrului legal aplicabil şi a garanţiilor procedurale ale părţilor, judecătorul D. nu a respectat întocmai dispoziţiile legale menţionate.
În ceea ce le priveşte pe recurentele A., B. şi C., se constată că şi faptele imputate acestora au fost circumscrise în mod corect laturii obiective a aceleiaşi abateri.
Este incontestabil faptul că, în calitate de judecători care au instrumentat aceeaşi cauză civilă în recurs, magistraţii menţionaţi au omis să pună în discuţia părţilor, în şedinţă publică, excepţia netimbrării recursului, invocată din oficiu şi au stabilit eronat cuantumul taxei judiciare de timbru, raportat la dispozitivul sentinţei recurate.
Modalitatea de lucru, care a făcut ca partea care a declarat recursul să fie lipsită de posibilitatea de a se apăra cu privire la excepţia ce a determinat soluţionarea cauzei, precum şi stabilirea eronată a taxei judiciare de timbru, care a făcut ca, deşi partea să fi achitat o taxă mai mare decât cea legal datorată, să i se anuleze, totuşi, ca insuficient timbrat, recursul denotă, într-adevăr, încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) din vechiul Cod de procedură civilă şi art. 25 alin.(1) lit. c) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, atât în litera, cât şi în spiritul lor. S-au eludat, astfel, atât scopul reglementării, cât şi principii fundamentale, respectiv cel al respectării dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.
De altfel, recurentele înseşi nu neagă producerea faptelor în materialitatea lor.
Prin urmare, în ceea ce priveşte existenţa unei nesocotiri evidente, indiscutabile, a normelor de drept substanţial şi procesual invocate, se reţine că aceasta a fost în mod corect stabilită de către instanţa de disciplină.
Aspectele de fapt invocate în circumstanţiere de către magistraţii recurenţi, deşi nu au semnificaţia exoneratoare de răspundere acordată de autoarele recursurilor, au fost avute în vedere, însă, la stabilirea formei de vinovăţie, ca şi la individualizarea sancţiunilor disciplinare aplicate.
Faptul că, într-adevăr, judecătorii în cauză nu au mai format obiectul unor cercetări sau sancţionări disciplinare şi au un volum mare de activitate; în lipsa oricărui element probatoriu care să ateste caracterul intenţionat al faptelor, în raport şi cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Codul civil, denotă existenţa culpei, ca formă de vinovăţie în producerea faptei şi justifică încadrarea în varianta normativă a tezei a doua a textului legal incriminator.
În ceea ce priveşte caracterul grav al nesocotirii dispoziţiilor legale, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a circumscris în mod corect faptele reproşate recurentelor unor încălcări ale normelor de drept de o asemenea gravitate, care să aibă consecinţe asupra duratei procedurilor judiciare sau care să aducă o atingere drepturilor sau intereselor procesuale ale părţilor şi, în special, ale părţii căreia i-au fost anulate ca insuficient timbrate/netimbrate cererile deduse judecăţii.
În analiza efectuată, Înalta Curte consideră că este rezonabil ca, pentru stabilirea gradului de gravitate al faptei, să se reţină o legătură de cauzalitate între conduita recurentelor în instrumentarea dosarului ca judecător - în fond sau în recurs - şi premisele create atât sub aspectul încălcării drepturilor părţilor din respectiva cauză, cât şi sub aspectul afectării imaginii sistemului judiciar.
Pretinsa lipsă de gravitate a urmărilor faptei, invocată cu motivarea că partea ar putea formula o nouă cerere de chemare în judecată, nu este de natură a înlătura consecinţa gravă asupra înfăptuirii actului de justiţie, determinată de încălcarea unor îndatoriri profesionale, consecinţă stabilită şi prin prisma altor criterii în afara celui vizând temporizarea procedurilor judiciare.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că se poate reţine, în sensul dispoziţiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îndeplinirea condiţiei referitoare la caracterul de gravitate.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la inexistenţa oricărei justificări a greşelilor constatate, instanţa reţine că modalitatea în care recurentele pârâte au procedat în privinţa cauzei civile ce a format obiectul dosarului nr. x/115/2013, nesocotind prevederile legale în discuţie, nu poate fi plasată în afara sferei abaterilor disciplinare, în lipsa oricăror justificări, care să o facă scuzabilă.
Chiar dacă recurentele susţin că încălcările constatate s-au produs pe fondul unui volum mare de activitate, grefat, în cazul recurentei C., pe lipsa specializării în materie, acest fapt, deşi real, nu are semnificaţia exoneratoare de răspundere propusă de autoarele recursului, în raport cu caracterul imperativ al normelor şi principiilor fundamentale încălcate, precum şi cu finalitatea acestei conduite.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Un alt motiv de recurs, invocat exclusiv de recurenta judecător C., vizează o pretinsă neregularitate procedurală, referitoare la neconcordanţa dintre minuta exprimată în hotărâre şi cea publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, motiv prevăzut de art. 488 alin. (5) C.proc.civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsa neregularitate invocată de recurenta C. din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate vizate.
Contrar susţinerilor recurentei, în cauză, întocmirea minutei s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor procedurale aplicabile în acest moment procesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. (1) din C.proc.civ., după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate, în sens similar fiind şi dispoziţiile art. 125 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Examinarea actelor dosarului relevă fără putinţă de tăgadă faptul că minuta întocmită de Secţia pentru judecători cuprinde atât soluţia majoritară cât şi opinia separată exprimată de către trei dintre membrii completului de judecată, precum şi semnăturile tuturor membrilor respectivului complet.
Împrejurarea că, pe site-ul instanţei de disciplină, nu s-a menţionat existenţa opiniei separate nu afectează legalitatea hotărârii atacate şi nu rezultă că a produs vreo vătămare care să fie remediabilă pe calea aplicării sancţiunii nulităţii.
Cum niciun argument invocat de recurenta menţionată, în cadrul acestor critici, nu se justifică, menţiunea că acest fapt ar fi avut asupra sa consecinţe grave fiind rezultatul aprecierii pur subiective a pârâtei judecător, se constată că nu este incident nici cazul de casare fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Nici criticile şi solicitările formulate în subsidiar de către recurentele D., B. şi A. privind legalitatea măsurilor sancţionatorii dispuse şi, respectiv, reindividualizarea sancţiunilor disciplinare aplicate, nu pot fi reţinute.
Sub acest aspect, se constată că, deşi pentru fiecare dintre recurentele D., B. şi A., fapta examinată reprezintă prima abaterea disciplinară constatată, pe parcursul unei activităţi în magistratură considerabile, acest fapt, ca şi celelalte aspecte învederate în circumstanţiere, nu pot impune casarea hotărârii atacate sub aspectul individualizării sancţiunii disciplinare, câtă vreme a fost reliefată corect existenţa faptelor, a conduitelor ilicite, a vinovăţiei, a rezultatului vătămător şi a legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite şi rezultatul produs.
În condiţiile expuse şi întrucât, fiecare recurentă menţionată a avut calitatea de titular al completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei civile în discuţie, fie în fond, fie în recurs, având şi obligaţia şi posibilitatea de a studia temeinic actele şi lucrările dosarului, precum şi cadrul legal aplicabil, se constată atragerea corespunzătoare a răspunderii disciplinare şi judicioasa individualizare a sancţiunilor disciplinare aplicate fiecărei recurente, constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni, prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum gravitatea abaterii constatate impune sancţiunea disciplinară menţionată, chiar dacă au fost prezentate înscrisuri prin care recurenta D. este apreciată pozitiv, nici sub acest aspect, hotărârea nu este criticabilă.
Aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, respectiv a avertismentului, prevăzută de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu ar face decât să golească de realul conţinut sancţionator măsura aplicată şi să încalce principiul proporţionalităţii, în cadrul căruia, principalul criteriu îl constituie gravitatea faptei.
Tot în acest context, se remarcă faptul că, în mod corect, în cadrul opiniei majoritare, distinct de stabilirea întinderii răspunderii disciplinare a celor trei recurente amintite, a fost individualizată sancţiunea aplicată judecătorului C. Aceasta deoarece, vinovăţia sa este circumstanţiată de împrejurarea că a intrat în compunerea completului de judecată fiind al doilea judecător în planificarea de permanenţă şi cu toate că avea, în aceeaşi măsură, obligaţia cunoaşterii elementelor cauzei şi legislaţiei aplicabile, a avut o posibilitate de studiere efectivă a dosarului mult mai redusă.
Din acest punct de vedere, este de observat că sancţiunea avertismentului, aplicată judecătorului C., este cea mai uşoară dintre sancţiunile disciplinare aplicabile magistraţilor şi, întrucât, în raport cu criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 şi cu principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aplicată legal, se constată că nici în ceea ce o priveşte pe această recurentă, hotărârea nu se impune a fi casată.
Cum toate motivele s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse şi în temeiul prevederilor art. 49 alin.(7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin (1) teza a II-a din C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele judecător.