Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Cameră preliminară. Legalitatea sesizării instanţei. Probe

 

C. proc. pen., art. 110, art. 282, art. 342

Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017

 

1. În cadrul procedurii reglementate în art. 342 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în rechizitoriu sunt descrise elemente de fapt pentru fiecare dintre elementele de tipicitate ale conţinutului infracţiunii. Judecătorul de cameră preliminară nu verifică, în faza procesuală a camerei preliminare, dacă descrierea este corectă şi poate conduce la pronunţarea unei soluţii de condamnare, ci numai dacă descrierea este completă.

2. În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017, în faza procesuală a camerei preliminare pot fi administrate probe care privesc exclusiv legalitatea, iar nu şi temeinicia, probatoriului administrat în cursul urmăririi penale. 

3. Încălcarea dispoziţiilor art. 110 alin. (5) C. proc. pen., referitoare la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului ori a inculpatului în cursul urmăririi penale, se sancţionează cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 C. proc. pen., iar nu cu nulitatea absolută.       

 

I.C.C.J., Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr. 254 din 23 martie 2018

 

Prin încheierea din 31 octombrie 2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, au fost respinse cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A. şi B.

În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul din data de 9 august 2017 dispus de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. X. şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei.

[…]

Împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, au formulat contestaţie inculpaţii B. şi A., care au reiterat aspectele invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond. (…)

[…]

Deliberând asupra cererilor de probe formulate de inculpaţii B. şi A. la termenul din data de 20 martie 2018 (…), constată următoarele:

Obiectul procedurii desfăşurată în camera preliminară influenţează în mod decisiv probele care pot fi administrate în cadrul acestei etape a procesului. Apărarea a solicitat două categorii de probe. Pe de-o parte, a solicitat readministrarea tuturor probelor din faza de urmărire penală, iar pe de altă parte, încuviinţarea unor probe care ţin de verificarea stării de sănătate a persoanei vătămate. (…)

În ceea ce priveşte readministrarea tuturor probelor din faza urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară constată că nu a fost invocată nicio nulitate cu privire la forma mijloacelor de probă care le conţin. Astfel cum se va preciza în cele ce urmează, Curtea Constituţională permite administrarea ca probe în faza de cameră preliminară a acelor elemente de fapt care vizează caracterul nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală şi nu caracterul netemeinic al probelor (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017).

La termenul de judecată din 20 martie 2018, inculpaţii au solicitat, de asemenea, încuviinţarea următoarelor probe: expertizarea semnăturilor olografe ale persoanei vătămate de pe mai multe documente; expertiza medico-legală psihiatrică a tuturor actelor şi înscrisurilor medicale ale persoanei vătămate; verificarea de scripte în raport cu certificatul prenupţial al persoanei vătămate.

Din analiza actelor dosarului, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că s-a pronunţat la termenul din 6 martie 2018 asupra probei constând în expertiza medico-legală psihiatrică a tuturor actelor şi înscrisurilor medicale ale persoanei vătămate. Astfel, aşa cum rezultă din încheierea de la acel termen de judecată, proba solicitată a fost respinsă, „având în vedere că Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 a Curţii Constituţionale nu modifică obiectul camerei preliminare, care rămâne în continuare în fiinţă, astfel cum este reglementat de Codul de procedură penală. În consecinţă, probele la care se referă această decizie au în vedere legalitatea modului în care se administrează probatoriul în cursul urmăririi penale.” În plus, aspectele invocate „ţin de caracterul temeinic sau netemeinic al trimiterii în judecată şi nu de legalitatea acesteia şi, în continuare, acestea fac parte din etapa cercetării judecătoreşti” (încheierea din 6 martie 2018).

În ceea ce priveşte probele constând în expertizarea semnăturilor olografe ale persoanei vătămate de pe mai multe documente şi verificarea de scripte în raport cu certificatul prenupţial al persoanei vătămate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici acestea nu pot fi administrate în procedura de cameră preliminară, întrucât vizează temeinicia acuzaţiei, nu legalitatea administrării probelor. Aşadar, având în vedere că obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie legalitatea administrării probelor şi nu caracterul fondat al acuzaţiei, probele ce se administrează conform deciziei Curţii Constituţionale vizează doar caracterul legal sau nelegal al administrării probelor, respectiv al actelor de urmărire penală.

În acest sens, se observă că, în considerentele Deciziei nr. 802 din 5 decembrie 2017 (publicată în M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018), Curtea Constituţională, examinând dispoziţiile art. 345 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate de părţi şi persoana vătămată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a „oricăror înscrisuri noi prezentate”, a reţinut că „părţile şi persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalităţii probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de aceşti subiecţi procesuali. Altfel spus, dreptul la apărare şi egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părţile şi persoana vătămată pot solicita, şi judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa, doar administrarea probei cu înscrisuri noi prezentate. De asemenea, a constatat că „instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza instrucţiei (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.”

Totodată, Curtea Constituţională a statuat „că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părţile şi persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.”

Prin urmare, având în vedere cele anterior menţionate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că expertizarea semnăturilor olografe ale persoanei vătămate şi verificarea de scripte nu constituie probe care pot fi administrate în camera preliminară în legătură cu obiectul procedurii, astfel cum a decis Curtea Constituţională prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, astfel că le va respinge.

[…]

Examinând, în continuare, încheierea contestată, prin prisma criticilor invocate şi prin raportare la dispoziţiile art. 347 şi art. 4251 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară constată următoarele:

Motivele respingerii cererilor şi excepţiilor formulate de inculpaţi, astfel cum au fost expuse de către judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti, sunt concordante cu soluţia dispusă. Analiza modului de administrare a probelor, a legalităţii mijloacelor de probă, a soluţiilor adoptate în faza de urmărire penală conduc la concluzia caracterului nefondat al contestaţiei formulate. Judecătorul de cameră preliminară nu a ignorat probe care ar fi fost de natură să schimbe soluţia respingerii cererilor şi excepţiilor şi nici nu a acordat încredere excesivă probelor acuzării.

Soluţia respingerii cererilor şi excepţiilor şi începerii judecăţii este determinată de modul în care au fost dispuse actele de procedură în faza de urmărire penală, de motivele care au determinat luarea unor măsuri de către procuror, de modul în care s-a desfăşurat procedura în faza urmăririi penale.

Judecătorul de cameră preliminară a examinat în conformitate cu legea:

a) competenţa instanţei

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanţa a fost sesizată cu o faptă care să atragă competenţa materială, teritorială sau după calitatea persoanei a respectivei instanţe, şi nu temeinicia acuzaţiei, respectiv dacă fapta cu care a fost sesizată instanţa conduce sau nu la o hotărâre de stabilire a vinovăţiei. În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa materială să examineze apărările care ţin de conţinutul constitutiv al infracţiunii, şi anume dacă este vorba despre sfaturi oferite de un avocat clientului său, ceea ce exclude caracterul penal al faptelor, sau dacă este vorba despre infracţiunile menţionate în rechizitoriu. Competenţa judecătorului de cameră preliminară este limitată strict la chestiuni care ţin de legalitatea sesizării, vinovăţia inculpaţilor fiind examinată în cursul cercetării judecătoreşti.

b) legalitatea sesizării

Verificarea rechizitoriului ca act de sesizare a instanţei poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi asupra respectării dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, criteriu care este analizat subsecvent. Examinarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare, distincţie care rezultă în prezent din modul de redactare al art. 342 C. proc. pen.

Judecătorul a verificat în cadrul acestui criteriu şi claritatea acuzaţiei (descrierea faptei cu suficiente elemente încât să rezulte concordanţa cu norma penală şi să facă înţeles obiectul judecăţii). Acuzaţiile au fost formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea inculpaţilor să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului (avocaţi, consilieri juridici), ce anume li se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei acestora (încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator).

În cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că faptele sunt descrise în mod rezonabil de către parchet în actul de sesizare, este relevată modalitatea în care se reţine comiterea de către inculpaţi a presupuselor infracţiuni de care sunt acuzaţi şi permite inculpaţilor, dar şi avocaţilor acestora să-şi pregătească apărări efective în raport cu acuzaţiile aduse.

Instanţa verifică în procedura de cameră preliminară dacă în rechizitoriu sunt descrise elemente de fapt pentru fiecare dintre elementele de tipicitate ale conţinutului infracţiunii. Instanţa verifică, astfel, existenţa în acuzaţia formulată a unui corespondent în situaţia de fapt pentru fiecare element din conţinutul infracţiunii. Instanţa nu verifică în această fază procesuală dacă descrierea este corectă şi poate conduce la condamnare, ci doar dacă este completă. Semnificaţia acuzaţiei şi caracterul ei fondat se hotărăsc în urma cercetării judecătoreşti.

c) legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală

În cadrul acestui criteriu, a fost examinată respectarea condiţiilor de contradictorialitate şi a dreptului la apărare, respectiv incidenţa cazurilor de nulitate absolută sau relativă, astfel cum sunt reglementate în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) şi art. 282 C. proc. pen.

Judecătorul de cameră preliminară nu examinează aptitudinea probelor de a conduce la pronunţarea unei hotărâri de condamnare sau lipsa de claritate a probelor ori faptul că actul de acuzare nu menţionează probe administrate în cursul urmăririi penale, dar se află în dosarul trimis instanţei. Judecătorul de cameră preliminară nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenta probelor, astfel cum este cazul în cadrul cercetării judecătoreşti. Judecătorul de cameră preliminară se limitează la a constata dacă probele au sau nu caracter legal, dacă au fost administrate în condiţiile legii, iar atunci când constată o încălcare a dispoziţiilor legate de administrarea probelor, evaluează impactul acesteia asupra probatoriului.

d) legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală

Apărarea a invocat faptul că (…) probele constând în audierea părţilor nu au fost înregistrate. Deşi părţile nu au solicitat audierea avocatului despre care afirmă că a cunoscut toate aspectele criticate, judecătorul de cameră preliminară constată că acest avocat a semnat declaraţia inculpaţilor, iar pe parcursul urmăririi penale, în perioada în care a reprezentat părţile, nu au fost formulate plângeri cu privire la conduita procurorului faţă de părţi.

Astfel, deşi declaraţiile nu au fost înregistrate cu mijloace audio, avocatul ales de către părţi a semnat conţinutul acestora, la fel ca şi părţile care au fost audiate (în ceea ce priveşte declaraţiile inculpaţilor). Semnarea declaraţiei inculpatului de către avocatul său are o semnificaţie distinctă în respectarea garanţiilor oferite de lege persoanei acuzate în procesul penal. Conform Statutului profesiei de avocat (art. 92 din Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 privind adoptarea Statutului, modificată şi completată), un act juridic semnat în faţa avocatului, care poartă o încheiere, o rezoluţie, o ştampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identităţii părţilor, a consimţământului şi a datei actului, poate fi prezentat notarului spre autentificare. Pentru egalitate de raţiune, semnarea declaraţiei persoanei acuzate de către avocatul acesteia, în faza de urmărire penală, atestă caracterul real al celor consemnate.

Totodată, conform art. 133 din aceeaşi hotărâre, în cazul în care se angajează să asiste şi/sau să reprezinte un client într-o procedură legală, avocatul îşi asumă obligaţii de diligentă. (...) Asistarea şi reprezentarea clientului impun diligenţă profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor şi proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional. Părţile nu au susţinut că aceste obligaţii profesionale au fost încălcate de către avocat, astfel că şi semnarea declaraţiei, a cărei nelegalitate se invocă, conduce la concluzia că respectivul act a consemnat în mod real poziţia părţilor audiate.

Cu privire la înregistrarea audio a persoanei vătămate, Codul de procedură penală prevede la art. 111 alin. (4) că, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.

În cadrul procedurii de cameră preliminară s-a stabilit că au fost parcurse etapele obligatorii în urmărirea penală şi concordanţa între actele efectuate şi dispoziţiile legale ce reglementează modul în care sunt efectuate actele de către organul de urmărire penală, conform art. 286, art. 281 alin. (1) lit. e), f), art. 282 C. proc. pen. şi actele propriu-zise.

Procedura de cameră preliminară a permis verificarea legalităţii administrării probelor şi a actelor procurorului, nu şi temeinicia acestora, atribut conferit în continuare cercetării judecătoreşti.

Credibilitatea probei poate fi contestată în cursul cercetării judecătoreşti (inculpaţii pot să conteste probele administrate în faza de urmărire penală şi să solicite administrarea probelor de către instanţă în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate). Aşa cum reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 374 alin. (7) C. proc. pen., doar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu mai sunt readministrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Analiza judecătorului de cameră preliminară are în vedere legalitatea şi, ca atare, motivele prin care se tinde la dovedirea netemeiniciei probelor nu pot fi examinate în această procedură. Susţinerile privind specimenele de semnătură, persoana care a semnat, în realitate, actele, precum şi procedura de numire a administratorului societăţii reprezintă critici ce vizează temeinicia probelor, şi nu legalitatea administrării acestora.

În ce priveşte desfăşurarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară analizează dacă aceasta a respectat prevederile legale ce reglementează succesiunea etapelor acestei faze procesuale; ordonanţele de conexare, disjungere, continuare a urmăririi penale şi punere în mişcare a acţiunii penale au fost emise cu respectarea dispoziţiilor de formă.

Referitor la modul de soluţionare a cererilor de probaţiune, verificările care pot fi efectuate din perspectiva legalităţii ţin de analizarea acestora de către procuror şi pronunţarea asupra lor prin ordonanţă motivată, neputând fi făcută o analiză a pertinenţei, concludentei şi utilităţii probei în faza de cameră preliminară. Cenzura instanţei asupra acestei categorii de probe se realizează în cadrul cercetării judecătoreşti, când probele de la urmărire penală pot fi contestate de către inculpaţi, luând naştere obligaţia instanţei de a readministra probele şi când părţile pot propune probe noi. În consecinţă, readministrarea tuturor probelor de la urmărire penală este posibilă în faza cercetării judecătoreşti şi excede competenţelor judecătorului de cameră preliminară. Mai mult decât atât, în cadrul cercetării judecătoreşti, readministrarea tuturor probelor de la urmărirea penală ţine strict de voinţa părţii care declară că a contestat probele şi nu de aprecierea instanţei de judecată, care conform legii este obligată să le readministreze.

O situaţie particulară este însă aceea în care legea nu îi mai conferă procurorului această posibilitate de a aprecia asupra unei cereri, ci îi impune o soluţie, caz în care analiza conformităţii acesteia cu dispoziţiile legale poate fi cenzurată în procedura de cameră preliminară. În cauza dedusă judecăţii, se observă că inculpaţii au invocat, în esenţă, nelegalitatea audierii de către organele de urmărire penală, respectiv că audierea nu a fost înregistrată prin mijloace tehnice. Judecătorul de cameră preliminară reţine că, în această materie, dispoziţiile legale prevăd două condiţii pentru constatarea legalităţii audierii: semnătura (art. 110 alin. 2 C. proc. pen.) şi înregistrarea (art. 110 alin. 5 C. proc. pen.). În ceea ce priveşte semnătura, se observă că declaraţiile suspecţilor B. şi A. din data de 25 februarie 2016, de altfel, singurele declaraţii date după admiterea plângerii formulate de persona vătămată şi desfiinţarea ordonanţei de clasare, au fost semnate atât de aceştia, cât şi de apărătorul ales, avocat C.

Referitor la lipsa înregistrării, Curtea Constituţională a statuat în considerentele Deciziei nr. 749 din 13 decembrie 2016 (publicată în M. Of. nr. 189 din 16 martie 2017) că „dispoziţiile art. 110 alin. (5) C. proc. pen. aduc un element de noutate în legislaţia procesual penală, impunând organelor de urmărire penală obligaţia înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului. De la această regulă, legiuitorul a instituit o excepţie, şi anume, nu se va proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului, atunci când aceasta nu este posibilă. Curtea apreciază că excepţia mai sus arătată va opera, exclusiv, în situaţiile obiective ce împiedică organul de urmărire penală să asigure înregistrarea audierii, (...), când organul de urmărire penală nu a fost dotat cu mijloace tehnice audio sau audiovideo.”

Pe de altă parte, trebuie precizat că verificarea legalităţii se face prin prisma dispoziţiilor referitoare la nulităţi. Situaţia anterior descrisă nu poate fi încadrată în niciunul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 281 C. proc. pen. şi, ca atare, aceasta trebuie evaluată din perspectiva condiţiilor de incidenţă a nulităţii relative. Conform art. 282 C. proc. pen., încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute în art. 281 C. proc. pen. determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a produs o vătămare a drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. Deopotrivă, este necesar să existe un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate şi nulitatea să fie invocată în termenul prevăzut de lege. În cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii pentru a opera nulitatea relativă, întrucât vătămarea poate fi înlăturată prin administrarea probei de către instanţa de judecată, în faza cercetării judecătoreşti. În plus, în evaluarea vătămării, judecătorul de cameră preliminară are în vedere şi faptul că B. şi A. au fost audiaţi la data de 25 februarie 2016, când aveau calitatea de suspecţi, nefiind pusă în mişcare acţiunea penală împotriva acestora, iar ulterior nu au mai dorit să dea declaraţii, aşa cum rezultă din menţiunile sub semnătură olografă de pe procesele-verbale din 13 februarie 2017, prin care li s-a adus la cunoştinţă faptul că s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lor. (…) De asemenea, se observă că inculpaţii nu au formulat plângeri referitoare la modalitatea de luare a declaraţiilor, deşi au fost asistaţi de un apărător ales la momentul la care au fost audiaţi.

[…]

Pentru toate aceste considerente, apreciind încheierea atacată ca fiind legală şi temeinică, în baza art. 347 şi art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.

[…]

Respinge probele solicitate de contestatorii inculpaţi B. şi A.

[…]

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.