Împiedicarea consumării infracţiunii. Instigator
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea
Indice alfabetic: Drept penal
- împiedicarea consumării infracţiunii
- instigator
C. pen., art. 51
Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 51 alin. (1) teza a II-a C. pen. este aplicabilă participantului care, înainte de descoperirea faptei, împiedică el însuşi consumarea infracţiunii. Dispoziţiile art. 51 alin. (1) teza a II-a C. pen. sunt incidente în cazul instigatorului - pentru instigarea la săvârşirea tentativei la infracţiunea prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - dacă, înainte de descoperirea faptei, a reziliat contractul fals, inexact sau incomplet folosit ori prezentat de autor şi a determinat autorul să retragă cererea de fonduri europene anterior obţinerii acestora, împiedicând consumarea infracţiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prin neacordarea fondurilor europene.
Formularea unui denunţ, după rezilierea contractului fals, inexact sau incomplet şi după determinarea autorului de către instigator să retragă cererea de fonduri europene, nu determină inaplicabilitatea cauzei de nepedepsire prevăzute în art. 51 alin. (1) teza a II-a C. pen., chiar dacă autorul a retras în mod efectiv cererea de fonduri europene la o dată ulterioară formulării denunţului, cu condiţia ca autorul să nu fi avut cunoştinţă de denunţ.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 444/RC din 15 noiembrie 2017
Prin sentinţa nr. 777 din 20 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia penală, în al doilea ciclu procesual, între altele, s-a hotărât:
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 47 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A.
În baza art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A.
S-a făcut aplicarea art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 47 raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 47 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, că inculpata A., împreună cu inculpaţii C. (primar al unei comune) şi B. (secretar al unei comune), cu rea-credinţă, l-au determinat pe inculpatul D. să semneze în condiţii nelegale contractul de arendare din 24 aprilie 2009, care conţinea date nereale cu privire la predarea-primirea suprafeţelor de teren şi pe care l-a semnat alături de inculpatul C. la rubrica arendator şi să folosească acest înscris la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, în vederea obţinerii de fonduri în cuantum de 66.646,2 lei din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
S-a reţinut, de asemenea, că inculpatul D., în anul 2009, instigat fiind de coinculpaţii C., B. şi A., a semnat, în condiţii de nelegalitate, contractul de arendare din 24 aprilie 2009 cu primăria comunei, contract care conţine date nereale cu privire la predarea-primirea suprafeţei de teren, după care, cu rea-credinţă, a completat, depus şi susţinut la A.P.I.A. cererea unică de plată pe suprafaţă 2009 înregistrată la 13 mai 2009 pentru suprafaţa de 164,62 ha păşune, scopul urmărit fiind de a obţine, în mod fraudulos, sume de bani de la bugetul Uniunii Europene, în cuantum de 66.646,2 lei pentru consiliul local.
În cazul inculpaţilor A., B., C. şi D., cu privire la infracţiunile derivate din semnarea contractului de arendare din 24 aprilie 2009, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea cauzei de nepedepsire reglementată în dispoziţiile art. 34 C. pen., şi anume împiedicarea producerii rezultatului.
Împiedicarea voluntară presupune întotdeauna o atitudine activă din partea făptuitorului pentru a preveni producerea rezultatului şi a anihila forţele puse în mişcare de el. Împiedicarea voluntară pretinde ca intervenţia activă a agentului să fi fost eficientă, adică să fi reuşit să prevină consumarea, neutralizând procesul cauzal declanşat de el. Dacă producerea rezultatului nu mai este posibilă, deoarece forţele puse în mişcare de agent nu se mai află sub controlul său, acesta răspunde pentru infracţiunea consumată.
Nu este liberă hotărârea agentului, dacă se manifestă după descoperirea faptei şi când este de presupus că se teme de consecinţele pe care le va atrage fapta comisă. Existenţa sau nu a libertăţii de voinţă se evaluează în raport cu reprezentările agentului; dacă acesta nu a cunoscut că fapta a fost descoperită sau existenţa unor circumstanţe care ar împiedica libertatea voinţei sale şi acţionează pentru a împiedica rezultatul, el va beneficia de regimul privilegiat, deoarece hotărâtor este nu situaţia obiectivă, ci modul cum s-a reflectat desfăşurarea evenimentelor în mintea agentului.
Analizând datele cauzei, judecătorul fondului a considerat că relevanţă în decelarea cauzei de nepedepsire o au trei evenimente din derularea faptelor.
Primul moment relevant l-a constituit încheierea convenţiei de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, care a avut loc la data de 28 octombrie 2009, urmată, în aceeaşi zi, de îndemnul pe care inculpaţii C. şi B., la care a aderat şi inculpata A., l-au adresat inculpatului D., de a retrage cererea depusă la A.P.I.A., prin care solicita acordarea de subvenţii pentru suprafaţa ce a făcut obiectul contractului de arendare.
În sfârşit, ultimul moment relevant s-a petrecut chiar la data de 3 martie 2010, când inculpatul D. a depus „Declaraţia de retragere totală a suprafeţei din cererea unică de plată pe suprafaţă 2009”, prezentând, cu această ocazie, şi convenţia de reziliere a contractului.
Încheierea convenţiei de reziliere a contractului de arendare a făcut ca cererea inculpatului D. depusă la A.P.I.A. să fie lipsită de temei. Depunerea acestei convenţii care a însoţit retragerea cererii de acordare de subvenţii a avut ca efect sistarea procedurilor administrative ale A.P.I.A. de acordare a ajutorului financiar din fondurile europene şi bugetare, ceea ce a însemnat că inculpatul nu a mai primit nicio sumă de bani din fondurile special destinate.
În plan penal, a însemnat că, deşi anterior, inculpatul D., încurajat şi ajutat de ceilalţi inculpaţi, a săvârşit toate actele materiale ce constituiau elementul material al infracţiunilor imputate, fără a se consuma urmarea imediată, ceea ce caracterizează forma unei tentative perfecte, acesta, tot la îndemnul celorlalţi inculpaţi, a procedat la împiedicarea producerii rezultatului, şi anume intrarea în posesia sumelor de bani solicitate, prin sistarea procedurilor administrative declanşate la cererea sa.
Pe de altă parte, ceilalţi inculpaţi care au fost angrenaţi în încheierea contractului de arendare, prin faptul că au procedat ulterior la încheierea convenţiei de reziliere şi l-au îndemnat pe autor să retragă cererea depusă la A.P.I.A., au contribuit şi ei la împiedicarea rezultatului faptei, deoarece alte operaţiuni din partea acestora nu mai erau posibile.
Între aceste acte s-a intercalat denunţul formulat de martorul E., înregistrat la data de 30 octombrie 2009 la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, apreciat de organele de urmărire penală ca fiind principalul motiv pentru care nu poate fi aplicabilă cauza de nepedepsire prevăzută în art. 34 C. pen.
Instanţa de fond a apreciat că acest denunţ nu poate acţiona ca o împrejurare care să facă ineficiente prevederile art. 34 C. pen. (sau ale art. 51 C. pen.), deoarece el a fost înregistrat la două zile după ce s-au consumat două dintre momentele relevante arătate mai sus, şi anume semnarea convenţiei de reziliere şi îndemnul adresat inculpatului D. de a-şi retrage cererea de sprijin pe suprafaţă.
Inculpaţii C., B. şi A., prin aceste acte, au conferit eficienţă intervenţiei ulterioare a inculpatului D. pentru că, odată cu depunerea cererii de retragere la A.P.I.A., însoţită de convenţia de reziliere, procesul cauzal declanşat de depunerea cererii de sprijin s-a întrerupt. Pe de altă parte, contribuţia acestor inculpaţi la întreruperea procesului cauzal a cunoscut, prin aceste acte, şi momentul final, în sensul că nu putea fi imaginat un alt demers prin care ei să continue activitatea de întrerupere a procedurilor administrative, atâta vreme cât titularul cererii de sprijin era inculpatul D.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul D., chiar dacă intervenţia ultimă a acestuia s-a situat la cinci luni după depunerea denunţului la Direcţia Naţională Anticorupţie, tribunalul a considerat că dispoziţiile art. 34 C. pen. îi sunt aplicabile, deoarece, pe de o parte, el nu avea cunoştinţă de depunerea denunţului, acţionând în continuare liber, iar pe de altă parte, după cum rezultă din actele dosarului, primele acte de urmărire mai consistente s-au efectuat abia în anul 2014. Or, s-a apreciat că trecerea acestei perioade lungi de timp ce desparte depunerea denunţului de efectuarea actelor de urmărire penală face ca efectul anihilator asupra cauzei de nepedepsire pe care l-ar reprezenta depunerea denunţului, înţeles ca o descoperire a faptelor, să nu poată fi reţinut, deoarece ar înfrânge raţiunea legii.
Prin decizia nr. 264/A din 21 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva sentinţei nr. 777 din 20 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia penală, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare, s-a redus sporul de pedeapsă aplicat inculpatului F., precum şi pedeapsa rezultantă aplicată acestuia, urmare a reducerii sporului de pedeapsă, menţinându-se, în rest, celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Împotriva deciziei nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, calea de atac vizându-i exclusiv pe inculpaţii A., B., C. şi D.
În motivarea căii de atac, parchetul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în sensul greşitei dispuneri a soluţiei de încetare a procesului penal faţă de cei patru inculpaţi anterior menţionaţi, sub aspectul săvârşirii instigării la tentativă, respectiv, tentativă la infracţiunea de folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută în art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 34 C. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., B. şi C., este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 15 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu numai cu privire la cei trei inculpaţi, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.”
Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport cu actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În cauza de faţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel, este cel prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv existenţa cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 34 C. pen., în cazul autorului, şi în art. 51 C. pen., în cazul participantului, instigator sau complice.
Cele două norme de drept penal substanţial invocate reglementează cauze generale de impunitate, incidente, în primul caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, autorul s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile despre comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii, iar, în al doilea caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, participantul denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
Pentru soluţionarea prezentului recurs în casaţie prezintă relevanţă exclusiv cauza de impunitate prevăzută în art. 51 C. pen., având în vedere limitele devoluţiunii fixate prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 septembrie 2017, prin care calea extraordinară de atac exercitată de procuror a fost admisă numai în raport cu inculpaţii A., B. şi C. (presupuşi instigatori), nu şi cu D. (presupus autor).
Or, de vreme ce în sarcina celor trei intimaţi-inculpaţi s-a reţinut forma de participaţie secundară a instigării la săvârşirea tentativei la infracţiunea de folosire sau prezentare, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000, analiza cauzei de nepedepsire trebuie circumscrisă acestei particularităţi a formei de participaţie penală şi limitată la cerinţele legale specifice pentru incidenţa sa.
Iterând că, în recursul în casaţie, examinarea legalităţii hotărârii se realizează în coordonatele faptice stabilite prin hotărârea definitivă, ce nu mai pot fi cenzurate de către instanţa de casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, ca elemente de fapt relevante pentru examinarea motivului de casare invocat, cele trei repere temporale importante pentru activitatea ilicită imputată inculpaţilor A., B. şi C., reţinute ca atare în hotărârea definitivă:
- primul este reprezentat de momentul depunerii la A.P.I.A., la data de 13 mai 2009, de către D., a cererii unice de plată pe suprafaţă 2009, însoţită de contractul de arendare din 24 aprilie 2009 încheiat cu primăria comunei; acest moment marchează punerea în executare a intenţiei autorului de a folosi documente conţinând date nereale, în scopul obţinerii de fonduri de la bugetul Uniunii Europene pentru consiliul local, activitate la care autorul a fost instigat de către cei trei intimaţi-inculpaţi;
- al doilea reper este reprezentat de încheierea, la data de 28 octombrie 2009, a convenţiei de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, însoţită de îndemnul adresat, în aceeaşi zi, lui D., de către cei trei intimaţi, de a retrage cererea depusă la A.P.I.A., prin care solicita acordarea de subvenţii; acest moment este corespunzător luării şi executării, de către cei trei instigatori, participanţi la comiterea faptei, a rezoluţiei de a împiedica consumarea infracţiunii, demers aparent util, de vreme ce, la acea dată, plata sumei nu fusese încă efectuată şi rezultatul infracţiunii nu se produsese;
- reperul final este reprezentat de depunerea, la data de 3 martie 2010, de către D., a „Declaraţiei de retragere totală a suprafeţei din cererea unică de plată pe suprafaţă 2009”, însoţită de convenţia de reziliere a contractului de arendare, activitate prin care s-a materializat şi finalizat rezoluţia de împiedicare a consumării infracţiunii.
Ministerul Public a criticat, sub un prim aspect, semnificaţia atribuită datei încheierii convenţiei de reziliere, respectiv 28 octombrie 2009, ca reprezentând momentul de timp la care participanţii A., B. şi C. s-au manifestat în vederea împiedicării producerii rezultatului, considerând că, în realitate, momentul la care aceştia s-au manifestat activ în sensul invocat a fost data de 3 martie 2010, corespunzătoare depunerii la A.P.I.A. a cererii de retragere. Aceasta deoarece, de vreme ce convenţia de reziliere nu era depusă până la acea dată, exista în continuare posibilitatea producerii rezultatului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază nefondată critica Ministerului Public, constatând că demersul celor trei inculpaţi-intimaţi, în configuraţia sa faptică efectivă, a avut semnificaţia reţinută prin hotărârea definitivă, respectiv aceea a unui demers eficient, intervenit după punerea în executare a hotărârii infracţionale, dar înainte de producerea rezultatului, apt a conduce la neconsumarea infracţiunii şi care a împiedicat, în final, în mod efectiv, consumarea acesteia prin plata de fonduri din bugetul Uniunii Europene.
În acest sens, notează că motivul de impunitate prevăzut în art. 51 C. pen. este incident atunci când se constată că, în contextul particularităţilor faptice ale cauzei şi în raport cu rolul concret asumat de un anume participant în angrenajul infracţional, demersul acestuia a fost decisiv pentru împiedicarea consumării infracţiunii.
Caracterul decisiv al demersului nu echivalează, însă, cu singularitatea sa. Evaluarea aptitudinii acţiunii unui participant, de a împiedica efectiv consumarea infracţiunii, presupune o examinare în concret a tuturor împrejurărilor faptice relevante pentru cauza respectivă, cu precădere a naturii şi specificului activităţii infracţionale, dar şi a poziţiei participantului, pentru a se decela dacă, în contextul particular analizat, rolul asumat şi contribuţia acestuia au fost determinante pentru iniţierea activităţii infracţionale şi, simetric, pentru evitarea consumării acesteia.
Atunci când, în ansamblul faptic al cauzei, se constată că punerea în executare a rezoluţiei infracţionale s-a grefat pe acţiunea conjugată a mai multor persoane, însă, în realitate, dominante şi decisive au fost numai poziţiile unora dintre ele, acţiunile participanţilor importanţi au aptitudinea de a împiedica în mod direct consumarea infracţiunii, chiar şi în ipoteza în care sunt executate în mod indirect, prin intermediul altor persoane sau completate de demersurile acestora din urmă.
O atare ipoteză este incidentă şi în cauza de faţă, în care, prin hotărârea definitivă recurată, s-a reţinut că autorul infracţiunii - D. - a acţionat la îndemnul, cu sprijinul şi sub coordonarea celorlalţi trei participanţi instigatori, demersul acestora din urmă, de a rezilia contractul de arendare şi de a-l îndemna să retragă cererea depusă la A.P.I.A. contribuind la împiedicarea consumării infracţiunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, la rândul său, că poziţia dominantă a celor trei intimaţi în raporturile cu autorul D., dar şi strânsa legătură dintre acţiunile celor dintâi de a menţine sau rezilia contractul de arendare, pe de o parte, şi plata efectivă a sumelor cuvenite în baza cererii unice de plată pe suprafaţă, pe de altă parte, sunt împrejurări care demonstrează că actele efectuate de cei trei inculpaţi au condus nemijlocit la împiedicarea consumării infracţiunii.
Caracterul decisiv al acestor demersuri nu este limitat sau înlăturat de acţiunea ulterioară a autorului faptei, de a depune cererea propriu-zisă de retragere, însoţită de contractul de reziliere, necesitatea acestui ultim demers decurgând din particularităţile modului în care a fost concepută şi pusă în executare activitatea ilicită (actele formale fiind întreprinse de o altă persoană decât iniţiatorii), nicidecum din rolul important avut de autor.
Ce-a de-a doua critică a Ministerului Public, în sensul că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, singura posibilitate pentru inculpaţii A., B. şi C. era de a denunţa autorităţilor comiterea faptei, este nefondată.
În contextul particularităţilor cauzei, hotărârea luate de intimaţii-inculpaţi de a împiedica consumarea infracţiunii, materializată în încheierea convenţiei de reziliere din data de 28 octombrie 2009, urmată de îndemnul adresat lui D. de a depune acest înscris la A.P.I.A., împreună cu cererea de retragere totală a suprafeţei din cererea de plată iniţială şi, în final, de însoţirea acestuia la organul competent de către B., a avut semnificaţia unui demers eficient, apt a conduce prin el însuşi la împiedicarea consumării faptei.
Intervenţia subsecventă a autorului faptei - necesară prin prisma modului concret de concepere a activităţii infracţionale (în care persoana aparent îndreptăţită la plata nu avea, în realitate, nici dreptul şi nici puterea de a decide) - nu înlătură această aptitudine a actelor utile efectuate de ceilalţi participanţi, de vreme ce raporturile dintre aceste persoane confereau hotărârii instigatorilor, de a rezilia contractul de arendare, suficientă importanţă pentru a-l determina pe autor să o execute întocmai.
Prin urmare, materializarea practică a hotărârii de împiedicare a consumării faptei prin depunerea, de către autor, a cererii de retragere abia la data de 3 martie 2010 a reprezentat etapa finală şi formală a acestei activităţi, ce nu înlătură însă semnificaţia şi rolul decisiv al actelor anterioare, întreprinse de cei trei participanţi instigatori.
Din această perspectivă, actele intimaţilor au reprezentat acte directe şi eficiente de împiedicare a consumării infracţiunii, apte a atrage, prin ele însele, incidenţa cauzei de impunitate prevăzută în art. 51 C. pen., chiar în absenţa denunţării faptei către organele competente.
Critica finală a Ministerului Public a vizat neîndeplinirea uneia dintre cerinţele prevăzute în art. 51 C. pen. pentru a se reţine cauza de impunitate analizată, respectiv aceea ca împiedicarea să fie expresia voinţei libere a participantului şi să intervină înainte de descoperirea faptei de către alte persoane sau de autorităţi.
În acest sens, s-a susţinut că hotărârea intimaţilor-inculpaţi, de a rezilia contractul de arendare şi a-l îndemna pe autor să retragă cererea de sprijin financiar depusă la A.P.I.A., a fost luată sub presiunea unei cauze externe, respectiv descoperirea, de către membrii consiliului local, a accesării nelegale de fonduri europene în numele autorităţii administrativ-teritoriale. Această împrejurare, conjugată cu depunerea la organele judiciare a unui denunţ de către martorul E., la data de 30 octombrie 2009, ar releva inexistenţa caracterului liber al manifestării de voinţă a intimaţilor de a rezilia contractul de arendare la data de 28 octombrie 2009 şi, totodată, ar plasa momentul împiedicării consumării infracţiunii (aferent datei cererii de retragere din 3 martie 2010) ulterior descoperirii faptei de către autorităţi.
În ceea ce priveşte semnificaţia dată discuţiilor purtate în consiliul local pe marginea contractului de arendare, din perspectiva noţiunii de „descoperire a faptei”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează, cu valoare de principiu, că elementele de fapt şi modalitatea de valorificare a conţinutului probelor de către instanţele de fond nu pot fi repuse în discuţie în recurs în casaţie, în scopul obţinerii unei reevaluări, chiar implicite, a conţinutului lor.
În cauză de faţă, aspectele faptice ce rezultă din probele testimoniale invocate de către procuror vor fi evidenţiate, în considerentele ce succed, în unicul scop al cenzurării motivului de casare invocat şi, subsecvent, al verificării legalităţii hotărârii definitive, fără a avea, însă, semnificaţia unei reevaluări a particularităţilor faptice ale cauzei.
Un atare demers al instanţei de casaţie este necesar, luând în considerare, pe de o parte, specificitatea motivului de casare invocat, care reclamă o evaluare a actelor dosarului prin raportare la fundamentul soluţiei de încetare a procesului penal. Pe de altă parte, analiza instanţei de casaţie este impusă şi de exigenţele art. 438 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce, în speţă, instanţa de apel nu a cenzurat critic motivele de apel invocate de procuror sub acest aspect, omiţând să răspundă, cel puţin generic, argumentelor de drept invocate în calea de atac ordinară.
În acest context, imperativul examinării efective a legalităţii hotărârii definitive, prin raportare la criticile aduse în recurs în casaţie, conform art. 442 alin. (2) şi art. 447 C. proc. pen., impune instanţei de casaţie analiza concretă a actelor invocate de procuror ca fundament al criticii sale, însă în măsura strict necesară soluţionării prezentei căi extraordinare de atac şi cu respectarea scopului său, astfel cum este prevăzut în art. 433 C. proc. pen.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că discuţiile purtate de consilierii locali - invocate ca expresie a descoperirii faptei anterior demersurilor de împiedicare a consumării sale - au vizat, în esenţă, legalitatea acţiunilor ce au precedat depunerea cererii de sprijin formulată prin intermediul lui G., faptă distinctă de cea imputată inculpatului D., şi în raport cu care nu s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal.
Cu referire la acest din urmă inculpat, obiectul discuţiilor purtate de consilierii locali a fost limitat la încheierea contractului de arendare în lipsa unei hotărâri a consiliului local, fără a se cunoaşte, însă, la acea dată, că înscrisul a fost şi folosit anterior la A.P.I.A., de către D., în scopul obţinerii unui sprijin financiar.
Declaraţiile martorilor E., H., I. şi J. evidenţiază, în mod concordant, faptul că utilizarea efectivă a contractului de arendare de către D., prin depunerea sa la A.P.I.A., a devenit cunoscută consilierilor locali ulterior încheierii contractului de reziliere din data de 28 octombrie 2009, respectiv în urma controalelor efectuate la A.P.I.A. pe tema şi în scopul verificării finanţării distincte obţinute de numitul G.
Or, fapta penală imputată inculpaţilor în prezenta cauză consta în acţiunea de folosire a contractului de arendare la A.P.I.A., în scopul obţinerii pe nedrept de fonduri europene, iar nu în nesocotirea unor exigenţe legale la încheierea, anterioară, a contractului de arendare.
În fine, denunţul formulat de E. la data de 30 octombrie 2009 nu are semnificaţia pretinsă în actualul recurs în casaţie, de vreme ce, aşa cum s-a argumentat în precedent, activitatea desfăşurată de cei trei inculpaţi la data de 28 octombrie 2009, concretizată în rezilierea contractului de arendare şi în îndemnul adresat lui D. de a retrage cererea depusă la A.P.I.A., a avut semnificaţia unui act eficient, ce a condus, în mod decisiv, la împiedicarea consumării infracţiunii.
Prin urmare, hotărârea inculpaţilor A., B. şi C. de a împiedica consumarea infracţiunii prevăzute în art. 181 din Legea nr. 78/2000 a fost luată şi transpusă în practică în absenţa unei presiuni externe şi, totodată, anterior şi independent de denunţul adresat organelor judiciare de către martorul E.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva deciziei nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privindu-i pe inculpaţii A., B. şi C.