Decizia nr. 275/2018
După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/30/2017, la data de 18 ianuarie 2017, reclamanta A. SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 193,22 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs reclamantei prin consumul nejustificat a 50 litri (41.5 kg) motorină, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 254 C. muncii.
Prin Sentința civilă nr. 492/PI din 13 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I-a civilă, s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.
Instanța a reținut că cererea formulată de către reclamantă împotriva pârâtului se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri fiind exclusivă și revenind instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, precum și locul de muncă, așa după cum obligă dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din C. muncii, coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de muncă.
Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, atunci când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă, în speță necompetența fiind de ordine publică, așa cum este arătat de dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., reclamanta A. SA, care este angajatorul pârâtului, întrucât sucursala are doar drept de reprezentare, având sediul în raza de competență a Tribunalului București.
La rândul său, prin Sentința civilă nr. 7.483 din data de 24 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetența teritorială, invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Constând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul art. 134 C. proc. civ., instanța a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 republicată - C. muncii, modificat prin Legea nr. 2/2013, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.
Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 republicată - C. muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
Instanța a mai reținut că prin Legea nr. 53/2003 republicată - C. muncii, legiuitorul a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, competența teritorială de soluționare a cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se stabilește în raport de domiciliul sau locul de muncă ale reclamantului.
În speță, pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei prezintă relevanță faptul că din cererea de chemare în judecată rezultă reclamanta A. SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara are sediul indicat în cererea de chemare în judecată ca fiind în Timișoara, jud. Timiș. Prin urmare, față de faptul că, în speță, reclamanta din prezenta cauză are sediul pe raza teritorială a județului Timiș, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, Tribunalul va stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în raport de sediul reclamantei indicat în cererea de chemare în judecată, neputându-se reține că Tribunalul București ar avea competența teritorială de soluționare a cauzei în condițiile în care, în cererea de chemare în judecată, nu este indicat sediul reclamantei ca fiind în București.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Litigiul de față, având ca obiect, cererea formulată de reclamanta A. SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 C. muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii: (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".
De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de C. muncii: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."
Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 C. muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.
În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.
În speță însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii.
Se reține faptul că, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului". Astfel Tribunalul Timiș a reținui că sediul reclamantului se află pe teritoriul municipiului București, sucursala neavând drept de reprezentare, în timp de Tribunalul București a reținut că sediul reclamantei se află pe teritoriul județului Timiș, conform mențiunii făcute prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de A. SA prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul B., angajat al A. SA, dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Timișoara, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiș.
Se mai reține, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".
Înalta Curte reține că, prin dispozițiile legale mai sus citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.
În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.
În cazul unei interpretări contrarii, în sensul că, deși sucursala are capacitate procesuală de folosință și exercițiu, acțiunea în care are calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conținut dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și ar fi încălcată însăși rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitate procesuală entităților fără personalitate juridică.
În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Timișoara se află pe raza teritorială a județului Timiș, revine Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a litigiului pendinte în favoarea Tribunalului Timiș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2018.
Procesat de GGC - N