Decizia nr. 311/2018
Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub nr. x/105/2016, reclamanții A., B., C., (...), au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata drepturilor de natură salarială, respectiv acordarea începând cu data de 01 decembrie 2015 a majorării salariului cu 25% la nivelul acordat pentru luna septembrie 2015 și în continuare pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 12 mai 2017, reclamanții au depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâți, a centrelor medicale județene unde reclamanții își desfășoară activitate, în raport de decizia în interesul legii în temeiul căreia pârâtul inițial chemat în judecată nu are calitate procesuală pasivă în litigiile de muncă având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Prin încheierea din data de 12 mai 2017, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâte, a centrelor medicale județene unde reclamanții își desfășoară activitate, iar prin încheierea de ședință din data de 04 iulie 2017 a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanții care nu au domiciliul sau reședința în raza teritorială a județului Prahova.
Dosarul în care sunt părți reclamanții A., B., și C. și pârâtul Centrul Medical Județean Călărași, disjuns din Dosarul nr. x/105/2016 a fost înregistrat sub nr. x/105/2017.
Prin Sentința civilă nr. 2985 din 04 iulie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Prahova a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în raza căruia își are domiciliul sau, după caz, sediul contestatorul și, cum în cauză, reclamanții A., B. și C. au domiciliul în județul Călărași, Tribunalul Călărași este instanța competentă să soluționeze cauza.
Astfel învestit, Tribunalul Călărași, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1140 din 7 decembrie 2017, la rândul său, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova și, în temeiul art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competență, l-a înaintat, spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Călărași a reținut că în materia litigiilor de muncă, competența teritorială nu este exclusivă, ci alternativă.
Nefiind vorba despre o competență de ordine publică, în sensul art. 129 C. proc. civ., ci de ordine privată, excepția necompetenței teritoriale în materia litigiilor de muncă nu poate fi invocată decât în condițiile art. 130 C. proc. civ., respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Prahova nu putea invoca din oficiu necompetența sa teritorială, acesta fiind competent să soluționeze acțiunea reclamanților în întregul ei.
Conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 decembrie 2017, fiind fixat termen pentru soluționare la 1 februarie 2018.
Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, pentru considerentele care succed.
În cauza dedusă judecății, având ca obiect acțiunea disjunsă din Dosarul nr. x/105/2016, formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Medical Județean Călărași, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamanților privind acordarea drepturilor de natură salarială, respectiv acordarea începând cu data de 01 decembrie 2015 a majorării salariului cu 25% la nivelul acordat pentru luna septembrie 2015 și în continuare pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective.
Ca atare, obiectul litigiului îl constituie un conflict de muncă.
Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 C. muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.
Conform art. 284 alin. (1) C. muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Esențial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existența unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și angajator ori între partenerii sociali.
Cum obiectul cererii reclamanților îl constituie obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, cererea de chemare în judecată face parte din categoria conflictelor de muncă.
Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ.".
Coroborând prevederile art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.
Normele C. muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului.
În cauza dedusă judecății, față de dispozițiile legale menționate și având în vedere că, atât domiciliul reclamanților, cât și locul de muncă al acestora sunt în Călărași, instanța competentă teritorial este Tribunalul Călărași.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2018.
Procesat de GGC - NN