Decizia nr. 320/2018
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 722A din 21 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei SC A. Asigurare Reasigurare SA împotriva Sentinței civile nr. 2331 din 23 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă. A fost schimbată, în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B., C. și D., A fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. suma de 15.000 euro, în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, reclamantului D. suma de 20.000 euro, în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și reclamantului C. suma de 8.500 euro, în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, referitoare la daunele materiale în sumă de 927,50 de lei.
În motivare, curtea a reținut că sunt nefondate criticile pârâtei privind neadministrarea probei cu expertiza tehnică auto și nemotivarea sentinței apelate.
Instanța de apel a arătat că tribunalul a procedat la o apreciere greșită a prejudiciului moral și, în consecință, a întinderii daunelor morale, cuantificând în bani la un nivel exagerat acest prejudiciu, în mod netemeinic și nelegat.
Curtea a apreciat că tribunalul nu a avut în vedere că, în raport de criteriile definitorii, cărora le corespund și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, scopul acordării daunelor morale este realizarea unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin (moral), iar nu a unei satisfacții patrimoniale (materiale).
În aprecierea proprie, curtea a considerat că estimarea în bani a daunelor morale trebuie să se raporteze și la nivelul de trai social, economic în plan național, care oferă criterii obiective de apreciere, din domenii relevante (veniturile, valoarea serviciilor medicale, a asigurărilor, etc), considerând ca este mai echitabil ca următoarele sume să fie acordate reclamanților cu titlu de daune morale: 15.000 euro pentru B., 20.000 euro pentru D. și 8.500 euro pentru C.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC A. Asigurare Reasigurare SA, care face obiectul prezentului dosar.
Cererea de recurs este motivată, pârâta invocând motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Pârâta a susținut că reclamanții nu au probat pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată, respectiv că nu au făcut dovada certă a îndeplinirii tuturor condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a SC A. Asigurare Reasigurare SA.
A mai arătat și că instanțele de judecată, în mod greșit, nu au administrat proba cu expertiză tehnică, cu care s-ar fi constatat împrejurările producerii accidentului auto, s-ar fi stabilit dacă reclamanții purtau centura de siguranță sau dacă șoferul, care este rudă de-a reclamanților, a respectat legislația rutieră și dacă se poate reține culpa acestuia în producerea accidentului.
În acest sens, pârâta a invocat și incidența art. 1371 C. civ., care prevede că și victima răspunde pentru producerea accidentului, dacă se dovedește că a contribuit cu intenție sau din culpă la producerea acestuia. Pârâta a subliniat necesitatea întocmirii unei expertize, solicitare respinsă în mod nelegal de instanțele de fond, prin care s-ar fi stabilit fără dubiu eventuala culpă a șoferului.
A invocat nemotivarea, atât a hotărârii apelului, cât și a fondului, susținând că acestea sunt pronunțate cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât singurele înscrisuri depuse la dosar sunt certificatele medicale ale reclamanților, în raport de care a solicitat casarea cu trimitere a deciziei recurate, pentru rejudecare, în cadrul căreia să fie administrate probe noi.
Pârâta a invocat practică judecătorească, respectiv Deciziile nr. 2158/2014 și nr. 1617/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care instanțele de judecată au respins cererile de acordare de daune morale, pentru victimele din accidente auto, cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada suferințelor morale ale acestora.
A arătat că, în prezenta speță, reclamanții nu au făcut nici dovada consecințelor ulterioare ale accidentului rutier.
În acest sens, a invocat, ca practică judecătorească, și Decizia nr. 511/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a reținut că prejudiciul moral trebuie dovedit, judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea sa, pentru a nu se ajunge la un dezechilibru de interese.
Înalta Curte constată că poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. critica privind nemotivarea hotărârii judecătorești pronunțate în apel.
De asemenea, critica privind cuantumul daunelor morale acordate poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce privește criticile privind dovezile făcute de reclamanți și administrarea probelor, Înalta Curte constată că acestea sunt critici de netemeinicie ale deciziei recurate, care nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că, prin memoriul de recurs depus la data de 7 iulie 2017, pârâta SC A. Asigurare Reasigurare SA a susținut că hotărârea recurată nu este motivată, iar argumentele în susținerea acestei idei a făcut referire la probele administrate de reclamanți în fond și apel.
Înalta Curte reține că, în realitate, indicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. s-a făcut formal, întrucât pârâta nu arată care sunt motivele contradictorii ori străine de natura cauzei și nici nu aduce argumente în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci critică probatoriul administrat în cauză, susțineri ce nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.
Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.
Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.
Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.
Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.
În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți urmare a accidentului rutier produs la data de 15 august 2014, care a produs reclamanților leziuni traumatice, ce au necesitat un număr de 70 - 80 de zile de îngrijiri medicale, în cazul reclamantei B., 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale, în cazul reclamantului C., respectiv 65 - 70 de zile de îngrijiri medicale, în cazul reclamantului D.
Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat de către instanța de apel asupra sumelor de bani stabilite ca o compensație corespunzătoare a prejudiciilor morale, acestea urmând a fi păstrate ca atare.
Pârâta mai susține și că instanța de apel nu a respectat jurisprudența națională, întrucât sumele de bani acordate cu titlu de daune morale reclamanților sunt mai mari decât cele reținute în hotărârile judecătorești depuse de pârâtă ca practică judecătorească.
Înalta Curte constată că, deși nu a invocat expres art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pârâta tinde să critice hotărârea atacată și sub aspectul nerespectării textului de lege indicat mai sus.
Pe acest aspect, Înalta Curte reține că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudențe constante și unitare.
Înalta Curte arată că respectivele criterii, avute în vedere în jurisprudență, au caracter orientativ, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz, fără ca instanța de judecată să fie ținută să acorde același cuantum al despăgubirilor, pentru situații de fapt similare.
În acest sens, Înalta Curte constată ca reperul, la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, este cel al jurisprudenței constante și unitare, iar nu al jurisprudenței care consacră soluții ce rămân cazuri izolate sau particulare, ce se raportează la situații de fapt deosebite.
Se reține că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, respectiv rudele persoanelor decedate, precum și la consecințele negative pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudență națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Având în vedere aceste considerații, Înalta Curte nu va reține nici critica pârâtei privind nerespectarea jurisprudenței indicate în cererea de recurs, respectiv a valorilor despăgubirilor stabilite în fiecare caz concret.
Pârâta a mai susținut și incidența art. 1371 C. civ., potrivit căruia "în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o", susținând că s-ar impune diminuarea cuantumului daunelor morale întrucât șoferul este de vină pentru producerea accidentului.
Înalta Curte reține că prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei SC A. Asigurare Reasigurare SA la plata de daune morale și materiale, ce își au izvorul în accidentul din data de 15 august 2014.
Așadar, temeiul acțiunii părții vătămate, împotriva asigurătorului, rezidă în răspunderea contractuală și în temeiul legii, respectiv a Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii delictuale civile.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt incidente în cauză cele stabilite prin Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respinse ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. Asigurare Reasigurare SA împotriva Deciziei nr. 722 A din 21 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2018.
Procesat de GGC - NN