Decizia nr. 765/2018
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. x/180 din 29 iulie 2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de aproximativ 7.400 mp, situată în extravilanul com. Ungureni, jud. Bacău în T 61, parcela 2044/15 cu vecinătățile înscrise în TP 227804 din 28 iunie 2002 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 2.500 Iei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe anii 2012 - 2014.
Prin sentința civilă nr. 5505 din 12 octombrie 2015, Judecătoria Bacău a luat act de renunțarea reclamantului A. Ia capătul de cerere având ca obiect "revendicare", formulată în contradictoriu cu pârâtul B. și a respins capătul de cerere având ca obiect "pretenții", astfel cum a fost precizat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul.
De asemenea, a respins cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul B.
Prin Decizia nr. 678/A/2017 din 16 octombrie 2017, Tribunalul Bacău, secția l civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A., domiciliat în Bacău, Județ Bacău, împotriva sentinței civile nr. 5508 din data de 12 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul civil nr. x/180/2014, în contradictoriu cu intimații-intervenienți C., domiciliată în com. Ungureni, sat Țociloasa, Județ Bacău, D., domiciliată în com. Ungureni, sat Bibirești, Județ Bacău, E., moștenitor după defunctul F., domiciliat în Bacău, Județ Bacău, G., domiciliat în Bacău, Județ Bacău și intimatul-pârât H., domiciliat în com. Ungureni, sat Țociloasa, Județ Bacău, ca nefondat.
A obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimatului-pârât cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei.
Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se poate depune la Tribunalul Bacău.
Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs, care a fost înaintat, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație si Justiție constată că este întemeiata pentru următoarele considerente - Justiției dispozițiile art. 97, C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție judeca: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. Recursurile și cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar Însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").
În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bacău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 678/A/2017 din 16 octombrie 2017 a Tribunalului Bacău, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.