Decizia nr. 820/2018
Asupra cauzei de fața, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. x/318/2015, pe rolul Judecătoriei Tg. Jiu, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să se stabilească linia de hotar dintre terenul proprietatea sa, care trebuie să aibă suprafața de 500 mp curți-construcții și arabil, situat în com. Runcu, sat Runcu, jud. Gorj, amplasat topografic în tarlaua 7, parcela 32, având vecinii: Nord - B., Sud - C., Est - Drumul, Vest - râul Sohodol și terenul folosit de pârâta B., aflat la nord de terenul proprietatea sa, linia de hotar urmând a se stabili, pe întreg aliniamentul, plecând de la drum (aflat la est) până la râul Sohodol (aflat la vest), în așa fel încât să i se respecte suprafața de 500 mp, pe care este proprietară; să fie obligată pârâta să procedeze la modificarea construcției-anexă gospodăreasca, care este lipită de casa proprietatea sa, amplasând-o în interiorul proprietății sale, la distantă legală față de linia de hotar astfel stabilită, în așa fel încât să aibă și posibilitatea efectivă, materială si legală de acces la partea din spatele casei sale, tară a fi stingherită în accesul respectiv, în nici un fel; să fie obligată pârâta ca, în urma stabilirii liniei de hotar, trasată în așa fel încât să-i respecte, în mod real, suprafața de 500 mp a terenului său, să-și mute gardul din plasă de sârmă și stâlpii de fier pe aliniamentul liniei de hotar astfel stabilită, iar în caz de refuz din partea pârâtei, să fie autorizată să efectueze această operație, pe cheltuiala pârâtei; să fie obligată pârâta ca, în urma stabilirii liniei de hotar dintre cele două terenuri, cu respectarea suprafeței de 500 mp, proprietatea sa, să-și mute butașii de viță de vie în interiorul proprietății sale, la distanță legală față de linia de hotar astfel trasată, iar în caz de refuz din partea pârâtei, să fie autorizată să efectueze această operație pe cheltuiala acesteia; în urma stabilirii liniei de hotar dintre terenurile părților, cu respectarea suprafeței de 500 mp, proprietatea sa, să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate suprafața de aproximativ 8 mp, ocupată din terenul său, având lățimi variabile, ocupațiunea putând ajunge până la lățimea de 25-30 metri, pe întreg aliniamentul dintre cele două proprietăți.
Prin sentința civilă nr. 2552 din 30 martie 2017, Judecătoria Tg. Jiu a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a admis cererea având ca obiect grănițuire și a stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul propus în raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, respectiv cel materializată în schița anexa 2 la acest raport, determinată de pct. 1-2-A-5-6-7, în care pct. 1 este situat la frontul stradal și reprezintă punctul comun dintre construcția reclamantei(casă)și construcția pârâtei (casă-anexă), pct. 2 reprezintă coltul de nord vest al casei reclamantei iar aliniamentul determinat de pct. 1-2-3 reprezintă peretele exterior al casei reclamantei; aliniamentul 3-A reprezintă latura de nord a zidului de piatră (semn vechi de hotar), pct. A fiind situat la o distanță de 0,32 m măsurată din pct. 4 care reprezintă țeava de unde începe gardul din plasă de sârmă montat de pârâtă; pct. 5 reprezintă colțul de nord est al magaziei reclamantei; pct. 6 reprezintă colțul de nord vest al magaziei reclamantei, pct. 7 reprezintă mijlocul teiului(semn vechi de hotar).
A admis de asemenea cererea privind revendicarea și a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 3,67 mp, (delimitată în schița anexă 2, pct. A-4-5, sub formă triunghiulară, baza mică 0,32 m, lungime medie 22,86 m), având minatorii vecini: la nord teren pârâtă, la sud,est și vest - teren reclamanți.
A fost admisă cererea privind obligarea pârâtei să își mute gardul din plasă de sârmă și stâlpi de fler pe aliniamentul liniei de hotar stabilită, respectiv să ridice gardul edificat pe amplasamentul 4-5 și să îl amplaseze pe amplasamentul A-5, iar în caz de refuz din partea pârâtei, autorizează reclamanta să efectueze această obligație, pe cheltuiala pârâtei. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei ia modificarea construcției anexă gospodărească.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei să își mute butașii de vie.
A dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.130 lei, reprezentând taxa timbru, onorariu avocat, onorariu expertiză.
Prin Decizia nr. 1683 din data de 19 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B., fiind obligată apelanta-pârâtă la plata către intimate-reclamantă a sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Gorj, instanță care a înaintat cererea de recurs, împreună eu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.
Prin rezoluția completului din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect granițiere.
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativa diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ]a edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume ca Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile ari 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire fa alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Decimă competența de soluționare a recursului formulat de către pârâta B., împotriva Deciziei nr. 1683 din data de 19 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.