Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1536 din 9 octombrie 2015, Judecătoriei Pătârlagele a respins excepţia decăderii reclamantului A. din dreptui de a-şi valorifica creanţa prin nedepunerea cererii de înscriere a acesteia la masa credală, excepţie invocată de către pârâta SC B. SA (societate în reorganizare judiciară) prin întâmpinare; a admis acţiunea reclamantului A., aşa cum a fost precizată Ia termenul de judecată din data de 25 septembrie 2015, în sensul micşorării cuantumului obiectului cererii; a obligat pârâta să plătească acestuia suma de 47316 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă (chiriei) pentru suprafaţa de 9601 m.p. teren, ocupată în perioada 02 februarie 2011 - 27 iunie 2012; a admis în parte acţiunea în revendicare formulată de către reclamantul C., în sensul că a admis capetele de cerere în pretenţii, accesorii acţiunii în revendicare, aşa cum au fost precizate la termenul din data de 25 septembrie 2015, conform art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., după cum urmează: a obligat pârâta SC B. SA Bucureşti, prin administrator judiciar D. SPRL, să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului C., suprafaţa de 9601 m.p. teren, ocupată din totalul suprafeţei de 12144 m.p., suprafaţa de 9601 m.p. fiind aceea identificată în raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert E. şi în schiţa anexă a acestui raport prin suprafaţa determinată de punctele de contur: 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 27, 28, 29, 30, 31, 15, 34, 2; a obligat pârâta să plătească aceluiaşi reclamant suma de 104375 RON contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 9601 m.p., teren identificat mai sus, pentru perioada 28 iunie 2012 -31 iulie 2015, precum şi la plata în continuare a unei despăgubiri în cuantum de 33864 RON pe an, începând cu data de 31 iulie 2015 şi până la predarea efectivă către reclamant a terenului, apt pentru reîmpădurire; a obligat pârâta să plătească reclamantului C. suma de 18048 RON reprezentând cheltuieli necesare reîmpăduririi suprafeţei de 9601 m.p. în litigiu; a obligat pârâta să plătească celor doi reclamanţi în solidar, suma de 8500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 791 din 26 septembrie 2017 Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B. SA Bucureşti împotriva sentinţei mai sus arătate; a obligat apelanta-pârâta la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimaţi. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 24 noiembrie 2017.
Prin adresa nr. x/277/2014, Tribunalul Buzău a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 11 decembrie 2017.
Prin rezoluţia din 18 decembrie 2017, s-a fixat termen la 17 ianuarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente;
Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect revendicare imobiliară, despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosinţă şi contravaloare lucrări de împădurire, valoarea totală a obiectului pricinii situându-se sub pragul de 200.000 RON.
Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."
Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.
În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].
Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (parag. 29 din decizie).
Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului ia recurs Ia instanţa supremă, cu atât mai rnult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635/3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (parag. 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest context, se va constata că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., Curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.
Astfel, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din Cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
Reformularea art. 97 pct. 1 din Cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres al normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:
"
Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţia României "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei competenţe de drept comun în materia recursului, care ar aparţine instanţei supreme.
Astfel, potrivit textului menţionat, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot ti cenzurate de instanţa supremă, el se determină şi circumscrie conform normei de competenţă stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare, potrivit dispoziţiei procedurale arătate, pentru a fi competentă instanţa supremă în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în privinţa altor hotărâri.
În speţă însă, nu se regăseşte niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunţată de tribunal în apel, în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea instanţei supreme.
În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Ploieşti, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta Societatea B. SA împotriva deciziei nr. 791 din 26 septembrie 2017 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti,
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2018.