Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. (căsătorită B.) a chemat în judecată pe pârâţii C., D., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul București, prin primar și Consiliul General al Municipiului București solicitând:
- Constatarea, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A., compus din teren în suprafaţă de 309,79 m.p. şi construcţia cu S+P+M;
- Obligarea, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota din acest imobil, neînstrăinată;
- Obligarea pârâtei C. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 39,01% din imobil;
- Obligarea pârâtei D. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 36,66% din imobil;
- Nulitatea contractului de vânzare cumpărare din data de 31 martie 1997 pentru lipsa consimţământului valabil exprimat al cumpărătorului cât şi a vânzătorului, contractul fiind semnat de o persoană fără procură specială;
- Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5, art. 480 - 481 C. civ. de la 1864, dispoziţiile art. 44 şi 46 din Constituţia României.
Pârâtele C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că titlul lor de proprietate este valabil, fiind încheiat conform Legii nr. 112/1995, fiind invocată și excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 1670 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. (căsătorita B.), în contradictoriu cu pârâţii C., D., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti. S-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A. S-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997 ca neîntemeiat. S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâtele C. și D.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 29 septembrie 1948 de fostul Tribunal Ilfov, secţia civilă - comercială, autorul reclamantei, E., a primit în natură imobilul situat în Bucureşti, str. A., moştenit de la tatăl F., decedat la 22 august 1935, imobil înscris în cartea funciară provizorie conform procesului-verbal din 15 iulie 1940 încheiat de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti.
La data de 02 martie 1977 Comitetul Executiv al fostului C.P.M.B. a emis decizia administrativă nr. 334 prin care, în baza Decretului nr. 223/1974, a preluat în proprietatea statului imobilul situat în str. A., compus din subsol, parter şi mansardă, fost proprietatea lui E., începând cu data de 06 decembrie 1974, pe aceeaşi dată fiind trecut "fără plată" în proprietatea statului terenul aferent imobilului în suprafaţă de 309,79 m.p.
Pentru a stabili valabilitatea titlului statului, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care introduc trei criterii în funcţie de care se analizează caracterul titlului statului, respectiv compatibilitatea acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării. Din această perspectivă, tribunalul a reţinut că întregul imobil a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a părăsirii ţării de către autorul reclamantei.
Acest decret este contrar prevederilor art. 12 din Constituţia Republicii Socialiste Române de la 1965 (în vigoare la data adoptării actului), întrucât singura modalitate de trecere a unui bun în proprietatea statului era exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi cu prealabilă şi justă despăgubire. Or, bunul a fost trecut în patrimoniul statului, ca o sancţiune pentru faptul că proprietarul şi-a stabilit domiciliul în străinătate. De asemenea, acest decret încalcă şi prevederile art. 36 din Constituţie, care statua că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, fără a condiţiona această ocrotire de domiciliul titularului.
Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării şi de art. 481 C. civ. de la 1864, care prevedea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică şi nici cu acordarea unei despăgubiri echitabile şi juste.
Decretul nr. 223/1974 încălca şi dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România era parte, respectiv art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea acelaşi drept de proprietate şi care instituie ca singur caz de lipsire de proprietate exproprierea pentru utilitate publică, în schimbul unei proporţionale despăgubiri.
Faţă de aceste aspecte, având în vedere că actul normativ care a stat la baza preluării bunului imobil încălca dispoziţiile interne, constituţionale şi legale, precum şi pe cele internaţionale în vigoare la data preluării, tribunalul a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.
În privinţa cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997, încheiat între C.G.M.B. - D.P.I. - D.A.F.I., în calitate de vânzător şi G., în calitate de cumpărător, tribunalul a constatat că se invocă drept cauză de nulitate absolută lipsa totală a consimţământului determinată de lipsa mandatului acordat de cumpărătoare semnatarului contractului, H.
Potrivit art. 948 pct. 2 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză faţă de data încheierii contractului şi prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, o condiţie esenţială pentru încheierea actului juridic civil este existenţa consimţământului valabil al părţii ce se obligă, astfel că lipsa totală a consimţământului atrage nulitatea absolută a actului.
Or, tribunalul a constatat că prin procura autentificată din 19 martie 1997 de B.N.P. I., cumpărătoarea G. l-a împuternicit pe H. să îndeplinească toate formalităţile necesare pentru a cumpăra apartamentul mansardă situat în Bucureşti, str. A. În acelaşi timp, în cuprinsul procurii a fost menţionat expres dreptul mandatarului de a semna contractul de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii, constatând că la dosar au fost depuse atât cererea de cumpărare a apartamentului, formulată la 10 martie 1997 chiar de chiriaşa G., cât şi procura autentificată de notar prin care aceasta îl mandata pe H. să semneze în numele său contractul de vânzare-cumpărare, tribunalul a constat că a existat consimţământul chiriaşei cumpărătoare pentru încheierea actului juridic a cărui nulitate se invocă. În consecinţă, atât timp cât procura autentificată de notarul public nu a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a constatat că a existat consimţământul cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind astfel neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii contractului care a fost respinsă.
În ceea ce priveşte cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., tribunalul a constatat că reclamanta a invocat, ca şi temei juridic al cererii de chemare în judecată, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, aceasta urmărind în prezentul litigiu compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri în vederea stabilirii dreptului preferabil. Astfel, tribunalul a constatat că în prezenta cauză atât reclamanta, cât şi pârâtele se prevalează de titluri de proprietate.
Astfel, reclamanta invocă actul de partaj voluntar autentificat din 29 septembrie 1948 de fostul Tribunal Ilfov, secţia civilă - comercială, prin care autorul său, E., care şi-a schimbat numele în B. pe cale administrativă cu aprobarea Ministerului Justiţiei din Olanda, a dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. A. Reclamanta este unica moştenitoare a fostului proprietar, în calitate de soţie supravieţuitoare, conform certificatului eliberat la 10 aprilie 2008 de notar J. din Saint Amand Montrond - Franţa.
La rândul său, pârâta C. se prevalează de contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997, încheiat de autoarea sa, G., a cărei unică moştenitoare este conform certificatului de moştenitor din 29 mai 2003 eliberat de B.N.P. I., iar pârâta D. se prevalează de contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997.
Totodată, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special. Ca urmare, tribunalul a constatat că acţiunea în revendicare a unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parţial derogator faţă de cea clasică. Astfel, în compararea titlurilor părţilor, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de decizia nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat, în drept, cererea pe prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, având în vedere că instanţa nu este ţinută de textul de lege indicat de parte, ci trebuie să ţină cont de totalitatea normelor aplicabile situaţiei de fapt litigioase.
Astfel, tribunalul a constatat că în acţiunea în revendicare trebuie să se ţină cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracţie din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia, şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Examinând art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că semnificația textului legal este aceea de consolidare, de întărire a titlului cumpărătorului de bună-credinţă, care devine preferabil faţă de cel al proprietarului iniţial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. O altă interpretare a acestui text de lege, în sensul că el nu influenţează în nici un fel acţiunea în revendicare, l-ar goli complet de conţinut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanţilor ar fi preferabile faţă de cele ale pârâţilor - cumpărători dacă nu s-ar ţine seama şi de buna-credinţă a acestora. Or, intenţia legiuitorului a fost tocmai aceea de a da o valoare mai puternică bunei-credinţe decât în dreptul comun şi, totodată, de a asigura şi stabilitatea circuitului juridic.
Astfel, în situaţia bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 bunei-credinţe i s-a acordat semnificaţia arătată mai sus. Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Or, prin Legea nr. 10/2001 s-au stabilit anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate şi anumite modalităţi de valorificare a acestuia, interpretare apreciată a fi în concordanță și cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care s-a făcut trimitere la cauza Raicu vs. României.
În cauză, autoarea pârâtei C., respectiv pârâta D. au cumpărat bunul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită până acum în justiţie, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. Curtea Europeană a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (Hotărârea Raicu împotriva României).
Prin urmare, pârâtele au o speranţă legitimă că vor putea păstra aceste bunuri, iar în situaţia deposedării lor, s-ar ajunge ca ele să fie făcute răspunzătoare de faptul că statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior şi că l-a vândut acestora.
Or, pentru încălcările dreptului de proprietate al unei persoane de către stat, acesta trebuie să răspundă şi nu un particular, care nu poate fi tras la răspundere pentru faptul că a beneficiat de prevederile legislaţiei în vigoare la data cumpărării.
În privinţa jurisprudenţei europene, tribunalul reţine că în hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României la data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în parag. 140-145, că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Instanţa europeană a mai arătat că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţa respectivă, Curtea a observat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
De asemenea, deşi constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că acele condiţii legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
În consecinţă, chiar dacă în speţă tribunalul a constatat că preluarea bunului de către stat a fost abuzivă, aceasta nu o îndreptăţeşte pe reclamantă să obţină restituirea bunului prin deposedarea pârâtelor, aceasta neavând un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Dreptul reclamantei la despăgubire ar fi putut fi valorificat în cadrul procedurii administrative în temeiul Legii nr. 10/2001.
Făcând trimitere la decizia nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dispozitivul căreia s-a arătat că în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi pe dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de proprietate (decât cel al reclamantului) ori securităţii raporturilor juridice, tribunalul a reținut că în situația în care s-ar admite cererea reclamantei, s-ar aduce atingere atât dreptului pârâtelor, cât şi securităţii raporturilor juridice, având în vedere că de la data la care pârâta D., respectiv autoarea pârâtei C. au cumpărat bunul au trecut mai bine de 16 ani.
Legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, doar în anumite condiţii, instituite prin actele normative enumerate, condiţii care presupun ca bunul să se afle în patrimoniul statului şi nu în patrimoniul unui terţ, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil.
În cauză, reclamanta nu a formulat o acţiune având ca obiect nulitatea contractului din 22 ianuarie 1997, încheiat de pârâta D. în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile şi termenul special de prescripţie reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar omisiunea reclamantei are ca efect consolidarea validităţii acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului litigios, pe cale de consecinţă dreptul de proprietate asupra bunului nemaiexistând în patrimoniul reclamantei.
Situaţia este identică şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 31 martie 1997, încheiat de autoarea pârâtei C. în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care tribunalul a respins cererea de constatare a nulităţii ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu beneficiază nici de o creanţă, în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate, dreptul la restituirea imobilului nefiind cert, din moment ce nu a fost confirmat în cadrul procedurii administrative şi, eventual judiciare prevăzută de Legea nr. 10/2001 (cauzele Caracas c. României, Canciovici şi alţii vs. României).
Tribunalul a reţinut în acest sens omisiunea autorului reclamantei de a urma procedura instituită de Legea nr. 10/2001, acesta neformulând notificare în condiţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în vederea valorificării dreptului de proprietate, pentru acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Având în vedere considerentele expuse, precum şi faptul că pârâtele s-au comportat, o durată rezonabilă de timp, cu privire la imobil, ca veritabili proprietari, exercitând cu bună-credinţă posesia asupra imobilului, posesie întemeiată pe contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu autorităţile statale în temeiul unui act normativ - Legea nr. 112/1995, tribunalul reţine existenţa unui "bun" al pârâtelor, în sensul Convenţiei (cauza Kalinova c. Bulgariei), şi netemeinicia acţiunii în revendicare.
Tribunalul a apreciat că soluţia de respingere a cererii de revendicare răspunde exigenţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanţiilor oferite de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât nu există în patrimoniul reclamantei un drept de proprietate cât priveşte imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaşte, sub condiţia întrunirii cerinţelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieşirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condiţiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acţiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziţie de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 247/2005 sau prin exercitarea unei acţiuni în pretenţii în condiţiile dreptului comun întemeiată pe vânzarea bunului altuia în măsura în care se afirmă şi se dovedeşte ineficienţa procedurii speciale în vigoare.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel apelanții pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi apelanta reclamantă K., moştenitoarea defunctei A.
Prin decizia nr. 562/A din 16 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate apelurile declarate de apelanţii pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi apelanta reclamantă K., moştenitoarea defunctei A. (căsătorită B.), împotriva sentinţei civile nr. 1670 din 02 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. şi D.
În pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Relativ la motivul de apel privind modul de soluționare a excepției lipsei de interes în promovarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, deoarece prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, instanța a reținut critica ca fiind neîntemeiată, instanța de apel a reținut că interesul apelantei reclamante a fost analizat de instanţa de fond în raport de cadrul procesual determinat de aceasta, în calitate de reclamantă, prin cererea modificată prin care a solicitat obligarea pârâţilor Statului Român prin Ministerul Finanțelor, pe de-o parte, și a intimatelor pârâte C. şi D., pe de altă parte, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie părțile din imobil deținute de aceștia, precum și constatarea nulității contractului de vânzare din 31 martie 1997 pentru inexistența consimțământului exprimat al cumpărătoarei și vânzătorului, astfel că prin formularea capătului de cerere de constatare a nevalabilității titlului statului reclamanta solicita analizarea acestui aspect pe cale prejudicială în cadrul procesual menționat. În raport de cererile formulate, aspectul valabilității titlului statului avea relevanță și în raport de prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, care prevăd posibilitatea persoanei îndreptăţite căreia i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, de a formula notificare în temeiul acestui act normativ la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Deși, într-adevăr, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie în ceea ce privește regimul restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989, în natură sau prin echivalent între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, instanța de apel a reținut însă că nu se poate nega dreptul reclamantei de a sesiza o instanţă care să se pronunţe cu privire la împrejurarea dacă măsura de privare de proprietate la care a fost supus autorul său se încadra sau nu în prevederile constituționale și legale de la data luării măsuri, ale Tratatelor Internaționale. Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept fundamental, atât potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Mai mult, chiar dacă existența interesului reclamantei de a solicita constatarea nevalabilității titlului statului poate fi analizat, într-adevăr pe cale incidentală, într-o acțiune în revendicare, nu este mai puțin adevărat că în cauză prima instanță putea analiza pe cale separată aprecierea valabilității titlului statului în raport de aspectele mai sus reținute. În cauză existența interesului de a se constata pe cale separată nevalabilitatea titlului statului rezultă și din împrejurarea că acțiunea în revendicare îndreptată de reclamantă împotriva statului era inadmisibilă, sens în care în absența promovării acestei cereri incidentale, reclamanta nu putea beneficia de analiza legalității preluării imobilului de către stat de la autorul său. Totodată, contrar susținerilor apelantului Statul Român, cererea de constatare a valabilității titlului statului, este admisibilă în raport de art. 111 C. proc. civ. tocmai datorită faptului că acțiunea în revendicare formulată împotriva statului s-a respins ca inadmisibilă.
S-a reținut a fi neîntemeiată și critica formulată de apelanții pârâți Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice referitoare la faptul că instanţa nu a ţinut seama de faptul că decizia de trecere a imobilului în proprietatea statului are natura unui act juridic de drept public, în urma căruia statul a dobândit în conformitate cu prevederile art. 645 C. civ. proprietatea imobilului, iar Legea nr. 112/1995 a calificat acest mod de preluare ca fiind cu titlu, cu atât mai mult cu cât decizia de preluare a imobilului a fost emisă cu respectarea cerințelor de legalitate formală.
Curtea de Apel a avut în vedere că și în situația în care decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului reprezintă un act administrativ, fiind emis de o autoritate în executarea legii, iar legea este un mod prin care se poate dobândi proprietatea, respectiva decizie a avut ca efect privarea de către stat a autorului reclamantei de proprietatea sa, sens în care, în raport de prevederile legale aplicabile ale art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, prima instanță a reținut în mod corect, prin raportare la prevederile constituționale și legale de la data luării măsuri și ale Tratatelor Internaționale nelegalitatea măsurii, sens în care instanța a făcut trimitere și la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În analiza apelului formulat de către apelanta reclamantă, Curtea, a reținut netemeinicia motivelor de apel prin care sunt formulate critici în privința modului de soluționare a capătului de cerere având ca obiect nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu plata în rate din 31 martie 1997 între C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. în calitate de vânzător și G. în calitate de cumpărător.
În acest sens, relativ la critica privind respingerea probei testimoniale pentru dovedirea relei credințe a autoarei intimatei C., G., la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 31 martie 1997, instanța de apel a reținut că respingerea probei este corectă câtă vreme probele solicitate, în raport de cadrul procesual fixat de reclamante nu erau nici pertinente și nici concludente, deoarece nu aveau nici o relevanță probatorie în legătură cu cererea prin care reclamanta solicitase doar constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare pentru lipsa consimțământului valabil exprimat al cumpărătorului și vânzătorului, contractul fiind semnat de o persoană fără procură specială pentru cumpărare invocând prevederile art. 948 C. civ.
Mai mult, în raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate reține existența vreunei vătămări a intereselor procesuale ale reclamantei câtă vreme, chiar dacă s-ar fi constatat pretinsa rea credință a pârâtelor la dobândirea părților din imobil, dat fiind faptul că nu se solicitase constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare pentru încheierea contractului de pârâte cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu rea credință, în termenul prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acest aspect oricum nu putea primi nicio relevanță juridică.
Au fost apreciate ca nefondate și susținerile reclamantei referitoare la necercetarea semnăturii de pe procura autentificată din 19 martie 1997 în scopul soluționării motivului de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu plata în rate din 31 martie 1997. Contrar susținerilor apelantei, instanța de fond a respins solicitarea cu motivarea că la dosar s-a depus copia legalizată a procurii iar pârâta nu a formulat cerere de înscriere în fals în ceea ce privește procura.
Cererea apelantei de repunere a cauzei pe rol a fost corect respinsă câtă vreme nici până la termenul din 11 septembrie 2013 reclamanta nu înțelesese să solicite această probă potrivit prevederilor art. 132 C. proc. civ., deși își modificase acțiunea din data de 21 noiembrie 1012, prin cererea modificatoare formulată la acea dată; mai mult, actele ce stătuseră la baza încheierii actului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicitase, acte printre care se afla și procura și cererea de cumpărare a apartamentului se depuseseră de către A.F.I. încă din data de 02 iulie 2013, iar reclamanta, la termenul de judecată din 11 septembrie 2013 depusese la rândul său, în copie actele menționate, sens în care cererea de înscriere în fals împotriva procurii autentice și de depunere a actelor în original se putea formula conform art. 138 pct. 2 C. proc. civ. la termenul din 11 septembrie 2013, termen la care o asemenea solicitare nu fusese formulată de apelanta beneficiară de asistență juridică calificată.
Relativ la modul de soluționare a cererii de revendicare formulată în contradictoriu cu fostele chiriașe, instanța de apel a constatat corecta aplicare a prevederilor art. 480 C. civ. în raport de particularitățile prevăzute de legislația aplicabilă pentru cazul imobilelor ce au fost preluate abuziv de către stat, categorie din care face parte imobilul în cauză, de interpretarea dată acestei legislaţii prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ţinând seama de jurisprudența C.E.D.O. relevantă, şi cu deosebire de considerentele Curţii Europene în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României.
Acțiunea în revendicare de faţă, întemeiată pe art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O., a fost formulată de către apelanta reclamantă în calitate de moștenitor al fostului proprietar al imobilului preluat abuziv în proprietatea statului împotriva statului și a intimatelor pârâte C. și D., moştenitoare ale chiriaşilor/chiriași ce au cumpărat părți din imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că cererea îndreptată împotriva fostelor chiriașe este admisibilă în raport de cele statuate prin Decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.
În aplicarea prevederilor legale menționate și având în vedere decizia Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată împotriva intimatelor pârâte C. și D., reținând în acest sens că cererea de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. îndreptată împotriva foștilor chiriași este admisibilă deoarece reclamanta nu-și putea redobândi proprietatea urmând procedura prevăzută de legea specială întrucât aceasta fusese înstrăinată pârâtelor, fiind necesară compararea titlului reclamantei cu cele ale pârâtelor cu consecința de a se da preferință titlului mai bine caracterizat potrivit Deciziei nr. 33/2008, iar pentru partea de imobil ce nu a fost înstrăinată s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată împotriva Statului Român deoarece reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială.
În acest sens, Curtea de Apel a reținut că, deşi prin încheierea menționată a considerat admisibilă revendicarea formulată împotriva intimatelor și întemeiată pe dispoziţiile generale ale art. 480 C. civ. în raport de împrejurarea că imobilul revendicat fusese preluat în proprietatea statului fără titlu iar procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu îi recunoaşte reclamantei posibilitatea de a obţine restituirea în natură a imobilului ce la data intrării în vigoare a legii speciale ieşise din patrimoniul fostei unităţii deţinătoare, în mod corect, în etapa analizei fondului cererii de revendicare îndreptate împotriva intimatelor pârâte C. și D., instanța de fond a făcut compararea titlurilor părților în raport de criteriile speciale de comparabilitate menționate în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional." Mai mult, în considerentele aceleiaşi Decizii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "(...) este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Prin urmare, în analiza fondului cererii de revendicare, comparând titlurile părţilor în conformitate cu criteriile de preferabilitate speciale menţionate de considerentele Deciziei nr. 33/2008, criterii decurgând din procedura de drept comun, din Legea nr. 10/2001, și având în vedere în special criteriile din Hotărârea pilot Maria Athanasiu contra României menționate la parag. 130 și urm., iar nu apelând doar la criteriile generale indicate de apelanta reclamantă, tribunalul a reținut legal și că reclamanta nu deține un titlu preferabil deoarece nu deține un bun actual, deoarece nu se prevalează de o hotărâre definitivă și executorie prin care instanțele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și să fi dispus prin dispozitiv restituirea bunului; corecta a apreciat prima instanță și faptul că titlurile pârâtelor, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat de la stat, contracte a căror nevalabilitate nu a fost constatată în justiție, cu efectul consolidării dreptului acestora de proprietate, și în condițiile în care acestea exercită și posesia părților din imobil revendicate încă de la data cumpărării sunt preferabile nu încalcă puterea de lucru judecat a încheierii interlocutorii de ședință din 12 iunie 2013 prin care tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată împotriva intimatelor pârâte C. și D. și nici nu reprezintă considerente străine de natura cauzei, cum se susține nefondat de către apelantă.
Curtea de Apel a constat că apelanta nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul autorului ei, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 223/1974 și nu a fost readus în acest patrimoniu prin demersurile prevăzute de lege sens în care prevederile art. 45 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 nu mai permit acesteia a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Din această perspectivă, faptul că prin hotărârea de față s-a constatat nelegalitatea preluării imobilul nu semnifică că apelanta mai are în patrimoniul ei "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care poată da naştere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condiţiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către terţii iar apelanta nu a reușit să invalideze titlurile acestora cu efectul consolidării lor.
S-a avut în vedere că tribunalul a constat corect că apelanta nu mai are în patrimoniul ei un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul său s-a născut, în temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, vocaţia de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi dacă îndeplinește condiţiile legale.
Dat fiind faptul că în cadrul acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situaţia intimaţilor-pârâţii, care au în patrimoniul lor un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios şi situaţia apelantei - reclamante, care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios şi care ar putea pretinde numai un drept de indemnizare pentru imobilul preluat abuziv, în condiţiile Legii nr. 10/2001, inexistenţa dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul reclamantei a condus la respingerea acţiunii în revendicare formulată, în condiţiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece reclamanta nu mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv.
În cauză, situaţia premisă în cauză este aceea în care apelanta, potrivit criteriului menționate în parag. 140, 142 și 143 din Hotărârea CEDO din cauza Maria Athanasiu, are doar un interes patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în condiţiile în care nu există o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi dispus expres prin dispozitiv restituirea bunului, sau să fi avut loc. anularea titlului intimatelor, situaţie în care s-ar fi putut vorbi de un "bun actual" al apelantei, iar intimatele au un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO, deoarece posedă bunul în temeiul unui titlu valabil; în condiţiile în care titlul de proprietate al intimatelor nu a fost anulat în conformitate cu prevederile art. 44 din Legea nr. 10/2001 sau prin reținerea altui temei de nulitate absolută.
Altfel spus, chestiunea bunei credinţe a cumpărătorului, în condițiile în care apelanta nu a obținut în justiție anularea titlului de proprietate al intimatelor, are, potrivit prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, valenţele unei prezumţii absolute, nesusceptibile a fi răsturnată prin proba contrară în cadrul unei cereri de revendicare pentru că o atare chestiune este de natură a afecta însăşi valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, iar dreptul la acţiune, respectiv cel de a formula acţiunea în constatarea nulităţii pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 era prescris la data promovării acţiunii în revendicare de faţă.
Mai mult, apelanta nu se poate prevala de o pretinsă rea credinţă a intimatelor câtă vreme, dacă ar fi fost dovedită în termenului imperativ prevăzut de prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, (ceea ce nu este cazul în speţă unde ca urmare a neparcurgerii procedurii prevăzute de lege apelanta este decăzută din dreptul de a mai solicita şi obţine desfiinţarea contractului încheiat de fostul chiriaş), aceasta putea conduce la eventuala sa izbândă a în acţiunea în anulare a contractelor foștilor chiriaş, însă nu are nici o relevanță în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, unde se analizează existenţa în patrimoniul fiecărei părţi a unui bun, în sensul CEDO, iar nu atitudinea acestora la data dobândirii respectivului bun.
Dată fiind lipsa relevanței probatoriului referitoare la reaua credință a intimatelor C. și D. în cadrul acțiunii în revendicare de față, prima instanță nu avea a analiza proba cu interogatoriul pârâtelor și înscrisurile de la dosar prin prisma tezei probatorii lipsite de pertinență și concludență, contrar susținerilor nefondate ale apelantei.
Nefondată s-a apreciat și critica potrivit admisibilitate acţiunii în revendicare ar fi fost condiționată de nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce ar conduce la încălcarea prevederilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, instanța de apel a avut în vedere că excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulată împotriva intimatelor pârâte C. și D. a fost respinsă corect de tribunal, reținând în acest sens că cererea de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. îndreptată împotriva foștilor chiriași este admisibilă deoarece reclamanta nu-și putea redobândi proprietatea urmând procedura prevăzută de legea specială deoarece aceasta fusese înstrăinată pârâtelor, în cazul acestora fiind necesară compararea titlului reclamantei cu cele ale pârâtelor cu consecința de a se da preferință titlului mai bine caracterizat potrivit Deciziei nr. 33/2008.
Contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a condiționat admisibilitatea acțiunii în revendicare împotriva pârâtelor de constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a pârâtelor, însă în analiza fondului revendicării, respectiv a existenței unui bun actual al reclamantei, respectiv al pârâtelor, a reținut că acestea din urmă dețin un bun, în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, un titlu preferabil deoarece acesta este valabil și a fost consolidat ca urmare a omisiunii reclamantei de a obține desființarea lui, în plus acestea exercitând și posesia imobilului.
Reclamanta-apelantă nu deține un bun, în sensul parag. 130 și urm. din Hotărârea din cauza Maria Athanasiu, astfel încât nu poate susține în cadrul prezentei revendicări că vânzătorul și intimatele ar fi/fost simpli detentori precari ce au dobândit/tramnsmis cu rea credință imobilul și că jurisprudența C.E.D.O. ar permite reconfirmarea titlului său stins ca urmare a omisiunii de a-l confirma în justiție câtă vreme, după cum corect a reținut și prima instanță în raport de jurisprudența C.E.D.O. din cauzele Pinc și Pincova contra Republicii Cehe și Raicu împotriva României, restabilirea vechiului drept de proprietate al reclamantei nu se poate face prin încălcarea principiului securității raporturilor juridice și prin privarea de proprietate a pârâtelor, terți, care nu pot, în sensul celor statuate prin hotărârile menționate, să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (cauza Pincova şi Pinc, parag. 58).
Pentru aceste considerente expuse, Curtea de Apel, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondate apelurile declarate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a susținut nelegalitatea hotărârii atacate pentru motivul înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, pârâtul a criticat modul de soluționare a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în str. A., susținându-se lipsa de interes a reclamantei în formularea acestei cereri.
Se arată că, instanța de apel deși reține veridicitatea susţinerilor formulate prin motivele de apel referitoare la lipsa oricărei deosebiri legislative între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea proprietăţii nr. 247/2005, respinge însă apărările formulate de Statul Român motivat de împrejurarea că reclamantei nu i se poate îngrădi accesul la justiţie.
Consideră recurenta că atât timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, recurenta evocând în susținerea recursului declarat, ca jurisprudență, decizia civilă nr. 1639 din 29 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. x/3/2009), pronunțată într-o speță similară, în cuprinsul căreia se reține că este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, deoarece în legislaţia actuală neavând importanţă o astfel de constatare pentru obţinerea unor drepturi efective, şi acesta, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun în materie, respectiv art. 480 - 481 C. civ. şi introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a fost respinsă.
În cauză, reclamanta nu mai poate formula notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanţă şi finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării, tocmai pentru ca Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparaţie.
Recalamanta nu are, astfel, interes juridic pentru promovarea unei acţiuni distincte în constatare a lipsei titlului Statului Român asupra imobilului litigios, aceasta promovând acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, dobânditorii acestui imobil în baza Legii nr. 112/1995, în cadrul căreia se realizează compararea titlurilor de proprietate, al reclamantei neposesoare cu al pârâţilor cumpărători ai bunului preluat abuziv de stat, în scopul stabilirii preferabilitatii titlului mai bine caracterizat.
În subsidiar, consideră că instanţa de fond a constatat greșit nevalabilitatea titlului statului pentru bunul în cauză, soluție menținută eronat de instanţa de apel.
Bunul revendicat de către reclamantă a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care era în vigoare la data naţionalizării bunului imobil în litigiu, astfel încât rezultă fără putinţă de tăgadă că bunul imobil a fost preluat cu titlu valabil, trecerea acestuia realizându-se cu respectarea riguroasă a cerinţelor de ordin formal prevăzute în acest act normativ.
Potrivit doctrinei, urmată de practica instanţelor, titlul statului așa cum este definit prin H.G. nr. 20/1995 implică existenţa unei dispoziţii legale care să permită naţionalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare la data naţionalizării unui bun, este suficientă pentru ca exproprierea să fie considerată ca fiind realizată în baza unui titlu.
Prin urmare, consideră că este suficient ca un bun să fie preluat de stat în baza unui decret în acord cu legile în vigoare la acel moment, în speţă Decretul nr. 223/1974, pentru a putea fi considerat ca fiind preluat cu titlu, independent de respectarea sau nerespectarea cerinţelor de fond şi formă impuse de acel decret la vremea respectivă.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, schimbarea, în parte, a sentinţei atacat în sensul respingerii capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de către recurentul-pârât și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că recursul este fondat în limita considerentelor care succed:
În dezvoltarea cererii de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat soluția primei instanțe, confirmată de instanță de apel, în ce privește excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, susținând absența interesului în promovarea petitului menționat, determinat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care se referă la caracterul abuziv al preluării imobilelor, aspect care este relevant pentru verificarea incidenței legii speciale.
Critica de nelegalitate formulată de recurent se vădește a fi întemeiată.
Imobilul din litigiu situat în București, str. A., ce a fost proprietatea autorului reclamantei, E., a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia Comitetului executiv al Consiliului popular al Municipiului București nr. 334 din 02 martie 1977.
Întrucât imobilul litigios a trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, imobilul intră sub domeniul de aplicare a legii speciale, fiind supus procedurii reparatorii reglementată de Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva formelor de reparaţie cuvenite reclamantei în temeiul legii speciale, pentru imobilul în litigiu, chestiune care, oricum, nu formează obiect al dosarului de faţă, nu interesează modalitatea de preluare a bunului de la proprietarul deposedat, cu sau fără titlu valabil, deoarece toate preluările sunt considerate că au avut loc. în mod abuziv, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 245/2005, text normativ care enumeră situațiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără a face distincție între modurile de preluare - cu sau fără titlu.
În plus, trebuie subliniat faptul că, în cadrul procedurii speciale de reparație, cu ocazia soluţionării notificării, entitatea învestită de solicitant în acest sens are şi atribuţia verificării titlului statului conform art. 21.2 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, o asemenea activitate presupunând obligaţia emitentului deciziei sau dispoziţiei de restituire, de redare a motivelor care fundamentează restituirea, printre care şi încadrarea în dispoziţiile art. 2 din Lege, text care diferenţiază între imobile preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil sau în fapt, în absenţa oricărui titlu.
Interesul reclamantei în promovarea cererii în discuţie trebuie raportat la aspectul referitor la existenţa unui "bun" în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care să poată fi valorificat în cadrul acţiunii în revendicare, deoarece finalitatea urmărită de reclamantă în demersul său judiciar, privit în ansamblu, vizează obţinerea în natură a imobilului de la pârâții cumpărători, finalitate care nu se poate realiza în cadrul acţiunii de faţă, tocmai determinat de împrejurarea că reclamanta nu are "un bun" în sensul Convenţiei europene, context în care se constată că acesta nu justifică un folos practic în cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului.
Cu alte cuvinte, şi dacă ar obţine admiterea cererii sus-menţionate, această soluţie nu reprezintă un element suficient pentru admiterea acţiunii în revendicare, care este scopul principal în promovarea cauzei de faţă.
Instanța de apel, în soluționarea excepției lipsei de interes, a reținut dreptul de acces al reclamantei la o instanță care să verifice natura preluării, respectiv dacă măsura de privare de proprietate la care a fost supus autorul reclamantei se încadrează sau nu în prevederile constituționale și legale de la data luării măsurii și ale Tratatelor Internaționale la care România este parte.
Este, într-adevăr, incontestabilă posibilitatea instanţelor judecătorești de a decide asupra modalităţii de preluare a unui imobil preluat în regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă interesului, ca şi condiţie de exerciţiu în formularea unei asemenea cereri, astfel încât, în absenţa justificării interesului, instanţele nu pot proceda la verificarea aspectelor de fond privind titlul statului.
Constatarea nulităţii titlului statului, indiferent de consecinţele pe care le-ar produce în ipoteza în care această cerere ar fi admisă, nu este suficientă pentru ca reclamanta să obţină câştig de cauză în disputa sa judiciară cu pârâtele care sunt, în prezent, titularii dreptului de proprietate în baza contractelor de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de la stat imobilul litigios, contracte a căror nevalabilitate nu a fost contestată în justiție, cu efectul consolidării dreptului acestora de proprietate.
În acest context circumstanțial, efectul retroactiv pe care l-ar crea desfiinţarea titlului statului este nerelevant în speţă pentru restituirea în natură a imobilului preluat de către Statul român, deoarece noţiunea de "bun" de care se prevalează reclamanta în demersul său judiciar trebuie apreciată în raport de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei şi de practica recentă a instanţei de contencios european, iar această noţiune cuprinde criterii mai largi pentru a atrage protecţia instituită de documentul european, nerezumându-se doar la constatarea nulităţii actului de preluare a imobilului de către stat (cauza Atanasiu ş.a. vs România).
De asemenea, condiţia interesului nu se poate aprecia a fi îndeplinită în raport de soluția (de respingere) dată acțiunii în revendicare, deoarece analiza comparării titlurilor exhibate de părți după regulile clasice indicate de reclamantă nu mai poate avea loc. faţă de dispoziţiile legii speciale, considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și criteriile de preferabilitate speciale menționate în considerentele hotărârii Athanasiu vs. România, criterii reținute și examinate, de altfel, corect şi de instanța de apel cu ocazia analizării fondului acțiunii în revendicare.
Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, însă sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Reclamanta nu mai are în patrimoniul său un drept la restituire efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acesteia s-a născut, în temeiul legislației speciale adoptate de Statul român, vocația de a dobândi un nou drept, respectiv dreptul la indemnizație, dacă ar fi urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și ar fi făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale.
Or, în condițiile în care reclamanta nu a inițiat procedura prevăzută de legea specială de reparație, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi justificată de niciun folos practic, deoarece în lipsa formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta nu poate obține, în cadrul legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor sale legate de imobilul preluat abuziv.
Prezenta acţiune în revendicare, formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se mai poate soluţiona după regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun prevăzute de art. 480 C. civ., ci în raport de dispoziţiile legii speciale şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 480 C. civ. nu este incident în speţă, atât timp cât apariţia unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că reclamanta nu și-a întemeiat pretenţiile pe dispozițiile acestei legi speciale, ci pe acte normative preexistente acesteia. Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, context în care dispoziţiile legii speciale de reparaţie se aplică cu prioritate.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație în domeniul restituirii bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele interesate nu mai au la dispoziție acțiunea întemeiată exclusiv pe disp. art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care a reprezentat dreptul comun în materie, Legea nr. 10/2001 având un caracter special.
Or, câtă vreme imobilul ce face obiectul acțiunii de față intră, evident, sub incidența Legii nr. 10/2001, aspect necontestat de niciuna dintre părți, reclamanta avea obligația să apeleze la dispozițiile legii speciale în scopul redobândirii bunului sau obținerii unor juste despăgubiri, după caz.
Prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2005, legiuitorul a reglementat toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul Decretul nr. 223/1974 raportat la art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (cazul Legii nr. 213/1998), nu încalcă art. 6 din Convenția europeană în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Astfel, Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
În acest context legislativ, prin simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu reclamanta nu justifică niciun folos practic în lipsa formulării de către aceasta a notificării în raport de dispozițiile legii speciale și inițiată, astfel, procedura legii speciale pentru a i se recunoaște un drept la despăgubire, respectiv dreptul pentru obținerea acestor măsuri reparatorii prevăzute de legea specială.
Raționamentul instanței de apel, sub aspectul reținerii interesului reclamantei în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, axat pe considerentul formulării de către reclamantă și a unei solicitări, alăturată acțiunii în revendicare, privind constatarea nulității contractului de vânzare din 31 martie 1997 nu poate fi primită, deoarece reclamanta nu a invocat drept cauză juridică a cererii sale dispozițiile legii speciale, respectiv art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci un motiv de nulitate reglementat de dispozițiile dreptului comun referitor la inexistența consimțământului exprimat al cumpărătoarei și al vânzătorului la perfectarea actului juridic contestat.
De asemenea, soluționarea excepției privind lipsa de interes în cererea privind constatarea nevalabilității titlului statulu este eronată și din perspectiva reținerii greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a cărui conținut a fost evocat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.
Textul normativ nu este incident în cauză.
Interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 46 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 denotă concluzia că textul legal examinat se referă la o prescripție legală cu caracter normativ referitoare la împrejurarea aplicabilității prevederile Legii nr. 10/2001 și în cazul acțiunilor în revendicare pornite anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație, situație în care legiuitorul a prevăzut că termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) din Lege va începe să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești. O interpretare contrară a textului normativ examinat ar conduce la ignorarea prevederilor din legea specială care instituie un termen imperativ pentru formularea notificării.
Or, ipoteza reglementată de norma sus enunțată nu se regăsește în cauză, deoarece reclamanta nu are o acțiune promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a bunului solicitat, aflată în curs de judecată sau respinsă, pentru a se reține posibilitatea acesteia de a formula, în temeiul acestui act normativ, notificare de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.
Pe de altă parte, nu se poate reține că prin reținerea lipsei de interes a reclamantei în constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat s-ar încălca dreptul de acces la justiție a reclamantei, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceasta, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe independente și imparțiale pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.
În contextul normativ al legii speciale, este de subliniat şi faptul că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competenţă exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. În cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în condiţiile şi pe căile prevăzute expres de legea specială.
Esențial este faptul că reclamanta a avut la dispoziție calea de a-și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care nu a uzat.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel de confirmarea a modalităţii de soluţionare de către Tribunal a excepţiei lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, ceea ce atrage incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 562/A din 16 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, și drept consecință, va dispune modificarea, în parte, a deciziei recurată, în sensul că, va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1670 din 02 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. Va schimba, în parte, sentinţa atacată în sensul că va respinge, ca lipsit de interes, capătului de cerere formulat de reclamantă privind constatarea nevalabilităţii titlului statului și va menţine restul dispoziţiilor hotărârilor atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 562/A din 16 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1670 din 02 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că:
Admite excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi respinge acest capăt de cerere pentru lipsă de interes.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2018.