1. Prin sentinţa penală nr. 114/F din 08 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-II-a penală, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., executor judecătoresc, pentru două infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., parte vătămată fiind SC B. SRL.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul A., executor judecătoresc pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 C. pen.
În fapt, prin actul de sesizare s-a reţinut în esenţă că inculpatul D., la data de 22 mai 2015 în calitate de executor judecătoresc a procedat la încuviinţarea executării silite a SC B. SRL în dosarele execuţionale nr. X/2015 şi nr. Y/2015 în temeiul unei sentinţe arbitrale care nu îndeplinea cerinţele prevăzute de lege pentru a putea constitui titlu executoriu şi fără încuviinţarea instanţei, vătămând astfel interesele societăţii prin executarea acesteia prematur şi nelegal, privând-o astfel şi de numeroase drepturi procedurale şi de fond cu privire la îndeplinirea obligaţiei în cauză, inclusiv acela de a fi efectuat plata până la momentul redactării sentinţei arbitrale.
În faza Camerei preliminare părţile nu au formulat cereri şi nu au ridicat excepţii.
Prin încheierea din 27 februarie 2017 în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea sesizării instanţei şi s-a dispus începerea judecăţii.
În faza cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpatul A. şi martorul C., iar numitul D. reprezentantul SC B. SRL a arătat că şi-a recuperat şi cheltuielile făcute în procedura contestaţiei la executare la instanţa civilă.
S-a depus la dosar un înscris de către SC B. SRL care a arătat că nu se constituie parte civilă deoarece nu a suferit nici un prejudiciu material sau moral.
De asemenea la dosar s-a depus şi Hotărârea Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din care rezultă că inculpatul A. în calitate de executor judecătoresc a fost sancţionat disciplinar.
Analizând probele administrate în cauză, prima instanţă a constatat că prin plângerea formulată partea vătămată SC B. SRL prin administrator D. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de inculpatul A., executor judecătoresc pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, cu ocazia instrumentării dosarelor de executare silită nr. X/2015 şi nr. Y/2015 înregistrate ca urmare a cererii formulate de creditoarele SC E. SRL.
La data de 18 mai 2015 creditoarele menţionate anterior au solicitat executarea silită a debitoarei SC B. SRL în baza minutei sentinţei arbitrare nr. 57 din 14 mai 2015, fără ca hotărârea să fie redactată, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2013.
În urma înregistrării celor două dosare de executare, având drept debite sumele de 549.661,05 RON, respectiv 1.167.018,17 RON, inculpatul A. a încuviinţat prin încheierile din data de 22 mai 2015, dată la care încuviinţarea silită era dispusă de către executorul judecătoresc, executarea silită a celor două sume de bani faţă de debitoarea SC B. SRL.
La sumele menţionate s-au adăugat şi sumele de 11.446,61 RON şi 17.620,18 RON reprezentând cheltuieli cu executarea.
După ce a încuviinţat executarea silită, inculpatul A. a demarat procedurile adecvate în cauză, respectiv adresele de înfiinţare a popririi pe numele debitoarei, în vederea recuperării sumelor de bani menţionate.
Parchetul a arătat că inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 632 C. proc. civ., art. 633 C. proc. civ., art. 635 C. proc. civ. şi art. 641 C. proc. civ.
Inculpatul A. a declarat că în rechizitoriu ar fi trebuit menţionată şi urgenţa executării, aceasta era necesară pentru a se evita înstrăinarea şi a mai arătat că se consideră vinovat deoarece a interpretat greşit urgenţa care s-ar fi impus în cauză.
Tot inculpatul a declarat că minuta hotărârii arbitrale pe care a pus-o în executare era identică cu dispozitivul hotărârii care a fost pusă ulterior în executare, aspect care nu a fost contestat de nicio parte.
În cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută, s-a constatat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi se impune achitarea inculpatului A. în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., întrucât fapta nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege.
Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu trebuie ca persoana acuzată să fi acţionat cu intenţia de a abuza de funcţia sa, iar abuzul să aibă o anumită gravitate care să fi vătămat interesele părţii vătămate.
Or, în cauză inculpatul a arătat că a acţionat având în vedere faptul că exista pericolul ca hotărârea arbitrară să nu mai poată fi executată, existând riscul înstrăinării bunurilor.
De asemenea hotărârea arbitrară era definitivă, dispozitivul acesteia care a fost pus în executare fiind identic cu acela al hotărârii după redactarea acesteia.
Oricum, partea vătămată prin înscrisul depus la dosar a arătat că nu a suferit niciun prejudiciu moral sau material.
De asemenea, faptul că inculpatul a pus în executare hotărârea arbitrară înainte de termen nu a împiedicat dreptul părţii vătămate de a formula căile de atac prevăzute de lege la instanţa civilă.
În cazul infracţiunii de abuz în serviciu urmarea imediată constă în vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Totuşi, pentru ca fapta abuzivă a funcţionarului să atragă răspunderea penală, este necesar ca atingerea adusă intereselor legale ale unei persoane să prezinte o anumită gravitate.
Nu se poate reţine infracţiunea de abuz în serviciu în condiţiile în care partea vătămată a arătat printr-un înscris depus la dosar că nu a suferit niciun prejudiciu.
Sub aspectul laturii subiective se observă că lipseşte intenţia în sensul că inculpatul nu a acţionat cu scopul de a încălca legea, de a comite un abuz în serviciu, arătând în declaraţia sa că a interpretat greşit o dispoziţie legală, apreciind greşit urgenţa.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea apelului, s-a susţinut în esenţă pe de o parte că inculpatul a acţionat cu intenţie directă în săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, iar pe de altă parte că aspectele relative la eventualul prejudiciu cauzat părţii vătămate nu au relevanţă în cauză, câtă vreme trimiterea în judecată a inculpatului s-a întemeiat pe comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale părţii vătămate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este nefondat.
În ce priveşte situaţia de fapt, este de observat că aceasta nu a fost contestată de intimatul inculpat, care a recunoscut inclusiv în declaraţia dată în faţa instanţei de fond că a procedat la încuviinţarea executării silite doar în baza unei minute, iar nu a hotărârii arbitrale in extenso şi fără a solicita în prealabil învestirea cu formulă executorie a acesteia.
În condiţiile în care sumele de bani pentru care s-a înfiinţat poprirea nu au fost încasate din cauza lipsei disponibilităţilor băneşti ale debitoarei, în actul de sesizare s-a reţinut că urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu imputată inculpatului ar fi constat în vătămarea intereselor legale ale societăţii debitoare, care a fost privată de toate etapele potenţiale ce ar fi succedat pronunţării sentinţei (plata de bună voie, posibilitatea de a contesta titlul sau de a cere lămuriri cu privire la dispozitiv) şi a fost obligată să introducă două contestaţii la executare, ca efect al actelor nelegale întocmite de executor, în urma cărora s-a dispus anularea executării silite în cele două dosare de executare.
Deşi în cuprinsul actului de sesizare s-au făcut referiri la anumite cheltuieli judiciare suportate de debitoare în cele două dosare civile având ca obiect cele două contestaţii la executare, aceste cheltuieli nu au fost reţinute ca o urmare imediată a infracţiunii imputate inculpatului, fapt confirmat implicit în faţa instanţei de apel de către reprezentantul Ministerului Public, care a arătat cu ocazia dezbaterilor că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul se referă la vătămarea intereselor legale ale debitorului executat silit, iar nu la producerea vreunui prejudiciu.
Analizând motivele de apel formulate în cauză, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 Curtea Constituţională a reţinut că "în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea reţine că din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală."
În privinţa urmării imediate a infracţiunii de abuz în serviciu, în considerentele aceleiaşi decizii Curtea Constituţională a reţinut că "infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu."
Curtea a constatat că "legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale", făcând astfel trimitere la alte forme de răspundere extrapenală (disciplinară, administrativă sau civilă) şi că "sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind "abuzul în serviciu", ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare."
În speţă, din actele existente la dosarul cauzei rezultă că împotriva inculpatului A. a fost exercitată acţiunea disciplinară de către Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar prin hotărârea nr. 1 din 14 iunie 2016 a Consiliului de Disciplină inculpatul a fost sancţionat disciplinar cu mustrare pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prev. de art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti constând tocmai în faptele imputate acestuia în prezenta cauză, respectiv instrumentarea dosarelor de executare silită nr. X şi Y/2015 în considerarea unei minute, iar nu a unui titlu executoriu (respectiv a unei hotărâri arbitrale învestită cu formulă executorie).
În aceste condiţii, în aplicarea deciziei Curţii Constituţionale menţionate anterior, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, în special intensitatea vătămării aduse drepturilor debitorului, Înalta Curte constată că în speţă suntem în prezenţa unei răspunderi extrapenale care de altfel a şi fost stabilită în sarcina inculpatului odată cu sancţionarea sa disciplinară pentru faptele deduse judecăţii, astfel încât în mod legal şi temeinic instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului cu referire la art. 16 lit. b) C. proc. pen., chiar dacă soluţia ar fi trebuit întemeiată pe prima teză a acestui articol.
În privinţa criticilor ce pun în discuţie latura subiectivă a infracţiunii, având în vedere considerentele expuse anterior, acestea nu vor mai fi analizate de instanţa de apel, nefiind de natură a modifica soluţia de achitare dispusă în cauză.
În consecinţă, apelul Parchetului este nefondat şi va fi respins conform art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi disp. art. 275 alin. (3) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 114/F din 08 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a- II-a penală, privind pe intimatul inculpat A.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2017.