Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele

Prin Sentinţa penală nr. 777 din 20 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în Dosarul nr. x/109/2014*, în al doilea ciclu procesual, printre altele, s-a hotărât:

Pe latură penală:

Au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulate de inculpaţi.

A fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, după cum urmează:

În ceea ce o priveşte pe inculpata A., din infracţiunile prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, art. 47 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., art. 47 alin. (1) C. pen. rap. la art. 244 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 47 C. pen., rap. la art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, art. 47 alin. (1) C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 244 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 32 C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, art. 47 C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În privinţa inculpatei B., din infracţiunile prev. de art. 47 C. pen., rap. la art. 32 alin. (1) C. pen., rap la art. 181 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 184 din Legea nr. 78/2000, art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 244 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap la art. 181 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 184 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., din infracţiunile prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 244 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., din infracţiunile prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 244 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 184 Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 şi 184 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 şi 184 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), art. 76 alin. (1), art. 79 alin. (3) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa închisorii de 9 luni şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b C. pen.

În baza art. 47 alin. (1) C. pen., rap. la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1), art. 75 alin. (2) lit. b), art. 76 alin. (1), art. 79 alin. (3) şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de 3 luni, urmând ca inculpata să execute o pedeapsă de 1 an şi 9 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale şi a celei accesorii, pe durata unui termen de încercare de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a impus inculpatei ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Totodată, s-a impus inculpatei obligaţia frecventării unuia sau mai multor programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

Conform art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus inculpatei ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă nerenumerată, în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei municipiului Câmpulung sau în cadrul Primăriei comunei L..

S-a atras atenţia inculpatei asupra cauzelor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47, rap. la art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 181 şi 184 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47 C. pen., rap. la art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 181 şi 184 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 181 şi 184 din Legea nr. 78/2000.

Pe latură civilă:

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Argeş, iar în baza art. 25 alin. (1) rap. la art. 998 şi următoarele C. civ. anterior, au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii E., A. şi F., în solidar cu partea responsabilă civilmente Primăria Comunei L., la plata către partea civilă a sumei de 133.000 lei, dar şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere calculate de la data săvârşirii infracţiunilor până la data efectuării plăţii integrale a debitului principal.

S-a menţinut măsura asiguratorie dispusă prin Ordonanţa nr. 40/P/2013 din 28 octombrie 2014 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, respectiv poprirea asiguratorie dispusă asupra conturilor părţii responsabile civilmente, până la concurenţa sumei de 132.910 lei, consemnată la G. BANK SA - Sucursala Piteşti, pe seama şi la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, conform recipiselor de consemnare din 1 din 04 noiembrie 2014 pentru suma de 45.743,38 lei şi pentru suma de 87.166,62 lei.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea următoarelor înscrisuri: contract de concesiune din 16 august 2007 încheiat de Primăria L.; cererea de plată pentru schemele de sprijin pentru anul 2007, înregistrată la APIA din 11 mai 2007; cererea de transfer de exploataţie înregistrată la APIA din 17 august 2007; Hotărârea nr. 23 din 13 august 2007 a Consiliului Local L.; declaraţia pe propria răspundere din data de 11 mai 2007 dată de inculpatul E.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, printre altele, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, că inculpata A., împreună cu inculpaţii C. (primar al comunei L.) şi B. (secretar al comunei L.), cu rea-credinţă, l-au determinat pe inculpatul D. să semneze în condiţii nelegale contractul de arendare din 24 aprilie 2009, care conţinea date nereale cu privire la predarea-primirea suprafeţelor de teren, şi pe care l-a semnat alături de inculpatul C. la rubrica arendator şi să folosească acest înscris la Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, Centrul Judeţean Argeş, în vederea obţinerii de fonduri în cuantum de 66.646,2 lei din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

S-a reţinut, de asemenea, că inculpatul D., în anul 2009, instigat fiind de coinculpaţii C., B. şi A., a semnat, în condiţii de nelegalitate, contractul de arendare din 24 septembrie 2009 cu Primăria Comunei L., contract care conţine date nereale cu privire la predarea-primirea suprafeţei de teren, după care, cu rea-credinţă, a completat, depus şi susţinut la A.P.I.A. - Centrul Judeţean Argeş, Cererea unică de plată pe suprafaţă 2009" înregistrată cu nr. (...) din 13 mai 2009 pentru suprafaţa de 164,62 ha păşune, scopul urmărit fiind de a obţine, în mod fraudulos, sume de bani de la bugetul Uniunii Europene, în cuantum de 66.646,2 lei pentru Consiliul Local L.

În cazul inculpaţilor A., C., B. şi D., cu privire la infracţiunile derivate din semnarea contractului de arendare din 24 aprilie 2009, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea cauzei de nepedepsire reglementată de dispoziţiile art. 34 C. pen., şi anume împiedicarea producerii rezultatului.

Împiedicarea voluntară presupune întotdeauna o atitudine activă din partea făptuitorului pentru a preveni producerea rezultatului şi a anihila forţele puse în mişcare de el. Împiedicarea voluntară pretinde ca intervenţia activă a agentului să fi fost eficientă, adică să fi reuşit să prevină consumarea, neutralizând procesul cauzal declanşat de el. Dacă producerea rezultatului nu mai este posibilă deoarece forţele puse în mişcare de agent nu se mai află sub controlul său, acesta răspunde pentru infracţiunea consumată.

Nu este liberă hotărârea agentului dacă se manifestă după descoperirea faptei şi când este de presupus că se teme de consecinţele pe care le va atrage fapta comisă. Existenţa sau nu a libertăţii de voinţă se evaluează în raport cu reprezentările agentului; dacă acesta nu a cunoscut că fapta a fost descoperită sau existenţa unor circumstanţe care ar împiedica caracterul liber al voinţei sale şi acţionează pentru a împiedica rezultatul, el va beneficia de regimul privilegiat, deoarece hotărâtor este nu situaţia obiectivă, ci modul cum s-a reflectat desfăşurarea evenimentelor în mintea agentului.

Analizând datele cauzei, judecătorul fondului a considerat că relevanţă în decelarea cauzei de nepedepsire o au trei evenimente din derularea faptelor.

Primul moment relevant l-a constituit încheierea convenţiei de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, care a avut loc. la data de 28 octombrie 2009, urmată, în aceeaşi zi, de îndemnul pe care inculpaţii C. şi B., la care a aderat şi inculpata A., l-au adresat inculpatului D., de a retrage cererea depusă la A.P.I.A Argeş, prin care solicita acordarea de subvenţii pentru suprafaţa ce a făcut obiectul contractului de arendare.

În sfârşit, ultimul moment relevant s-a petrecut chiar la data de 03 martie 2010, când inculpatul D. a depus "Declaraţia de retragere totală a suprafeţei din cererea unică de plată pe suprafaţă 2009" pentru suprafaţa de 162,12 ha, prezentând, cu această ocazie, şi convenţia de reziliere a contractului.

Încheierea convenţiei de reziliere a contractului de arendă a făcut ca cererea inculpatului D. depusă la A.P.I.A să fie lipsită de temei. Depunerea acestei convenţii care a însoţit retragerea cererii de acordare de subvenţii a avut ca efect sistarea procedurilor administrative ale A.P.I.A de acordare a ajutorului financiar din fondurile europene şi bugetare, ceea ce a însemnat că inculpatul nu a mai primit nicio sumă de bani din fondurile special destinate.

În plan penal, a însemnat că, deşi anterior, inculpatul D., încurajat şi ajutat de ceilalţi inculpaţi, a săvârşit toate actele materiale ce constituiau elementul material al infracţiunilor imputate, fără a se consuma urmarea imediată, ceea ce caracterizează forma unei tentative perfecte, acesta, tot la îndemnul celorlalţi inculpaţi, a procedat la împiedicarea producerii rezultatului şi anume intrarea în posesie a sumelor de bani solicitate, prin sistarea procedurilor administrative declanşate la cererea sa.

Pe de altă parte, ceilalţi inculpaţi care au fost angrenaţi în încheierea contractului de arendare, prin faptul că au procedat ulterior la încheierea convenţiei de reziliere şi l-au îndemnat pe autor să retragă cererea depusă la A.P.I.A, au contribuit şi ei la împiedicarea rezultatului faptei, deoarece alte operaţiuni din partea acestora nu mai erau posibile.

Între aceste acte s-a intercalat denunţul formulat de martorul H., înregistrat la data de 30 octombrie 2009 la D.N.A - Serviciul Teritorial Piteşti, apreciat de organele de urmărire penală ca fiind principalul motiv pentru care nu poate fi aplicabilă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 34 C. pen.

Instanţa de fond a apreciat că acest denunţ nu poate acţiona ca o împrejurare care să facă ineficiente prevederile art. 34 C. pen. (sau ale art. 51 C. pen.), deoarece el a fost înregistrat la două zile după ce s-au consumat două dintre momentele relevante arătate mai sus, şi anume semnarea convenţiei de reziliere şi îndemnul adresat inculpatului D. de a-şi retrage cererea de sprijin pe suprafaţă.

Inculpaţii C., B. şi A., prin aceste acte, au conferit eficienţă intervenţiei ulterioare a inculpatului D. pentru că, odată cu depunerea cererii de retragere la APIA, însoţită de convenţia de reziliere, procesul cauzal declanşat de depunerea cererii de sprijin s-a întrerupt. Pe de altă parte, contribuţia acestor inculpaţi la întreruperea procesului cauzal a cunoscut, prin aceste acte, şi momentul final, în sensul că nu putea fi imaginat un alt demers prin care ei să continue activitatea de întrerupere a procedurilor administrative, atâta vreme cât titularul cererii de sprijin era inculpatul D.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul D., chiar dacă intervenţia ultimă a acestuia s-a situat la cinci luni după depunerea denunţului la DNA, Tribunalul a considerat că dispoziţiile art. 34 C. pen. îi sunt aplicabile, deoarece, pe de o parte, el nu avea cunoştinţă de depunerea denunţului, acţionând în continuare liber, iar pe de altă parte, după cum rezultă din actele dosarului, primele acte de urmărire mai consistente s-au efectuat abia în anul 2014. Or, s-a apreciat că trecerea acestei perioade lungi de timp ce desparte depunerea denunţului de efectuarea actelor de urmărire penală face ca efectul anihilator asupra cauzei de nepedepsire pe care l-ar reprezenta depunerea denunţului, înţeles ca o descoperire a faptelor, să nu poată fi reţinut, deoarece ar înfrânge raţiunea legii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpaţii F. şi A.

Prin Decizia penală nr. 264/A din 21 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/109/2014*, s-au decis următoarele:

S-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva Sentinţei penale nr. 777 din 20 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în Dosarul nr. x/109/2014*, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare, s-a redus sporul de pedeapsă aplicat inculpatului E., de la 3 luni, la 2 luni şi 20 de zile, precum şi pedeapsa rezultantă aplicată acestuia, de la 1 an şi 3 luni închisoare, la 1 an, 2 luni şi 20 de zile închisoare, urmare reducerii sporului de pedeapsă, menţinându-se, în rest, celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

S-au respins ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi F. împotriva aceleiaşi sentinţe, dispunându-se obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că soluţia de încetare a procesului penal este corectă, fiind legal reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 34 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/109/2014* a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, calea de atac vizându-i exclusiv pe inculpaţii A., B., C. şi D.

În motivarea căii de atac, Parchetul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în sensul greşitei dispuneri a soluţiei de încetare a procesului penal faţă de cei patru inculpaţi anterior menţionaţi, sub aspectul săvârşirii instigării la tentativă, respectiv, tentativă la infracţiunea de folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 181 şi art. 184 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (l C. pen., întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 34 C. pen.

În argumentare, făcând o prezentare comparativă a instituţiei desistării şi împiedicării producerii rezultatului în legislaţiile penale succesive, parchetul a susţinut că, spre deosebire de reglementarea C. pen. anterior, noul C. pen. a conferit o sferă mai largă acestei cauze de impunitate, stabilind că ea operează atât în ipoteza în care autorul împiedică personal producerea rezultatului, cât şi în situaţia în care autorul încunoştiinţează autorităţile pentru a interveni în timp util, în scopul împiedicării producerii rezultatului infracţiunii.

Pentru incidenţa cauzei de impunitate, în modalitatea împiedicării producerii rezultatului, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să fi fost executat în întregime elementul material al laturii obiective, însă să nu se fi produs rezultatul cerut de norma de incriminare; b) autorul să fi întreprins o acţiune concretă pentru a împiedica producerea rezultatului, inclusiv încunoştinţarea autorităţilor; c) împiedicarea producerii rezultatului să fie expresia voinţei libere a autorului; d) toate acestea să se fi realizat anterior momentului descoperirii faptei.

În speţă, autorul D. a depus, la data de 03 martie 2010, convenţia de reziliere a contractului de arendă din 24 aprilie 2009, încheiată la data de 28 octombrie 2009, acesta fiind momentul în care s-a realizat efectiv o manifestare activă în sensul împiedicării producerii rezultatului de către autor, iar nu data încheierii convenţiei de reziliere.

Câtă vreme, anterior datei de 03 martie 2010, înscrisurile menţionate nu fuseseră depuse la A.P.I.A, exista în continuare posibilitatea producerii rezultatului, respectiv virarea sumelor de bani în contul inculpatului D.

În acelaşi sens, s-a susţinut că inculpaţii A., C. şi B. puteau efectua alte operaţiuni în vederea împiedicării producerii rezultatului, respectiv aceştia aveau la dispoziţie instituţia împiedicării săvârşirii infracţiunii prev. de art. 51 alin. (l C. pen. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la momentul depunerii cererii de acordare a subvenţiei, inculpatul D. a fost însoţit de coinculpaţii A., C. şi B., iar la momentul depunerii cererii de retragere a cererii anterioare, a fost însoţit de inculpata B.

În analiza condiţiei ca împiedicarea producerii rezultatului să fie expresia voinţei libere a autorului/participantului, parchetul a subliniat că autorul trebuie să împiedice producerea rezultatului de bunăvoie, din proprie iniţiativă, iar nu sub presiunea unei cauze externe.

Or, în speţă, nu se poate aprecia că manifestarea de voinţă a participanţilor a fost liberă, întrucât aceasta s-a datorat împrejurării că membrii consiliului local aflaseră despre accesarea, în mod nelegal, a unor fonduri A.P.I.A, motiv pentru care desemnaseră două persoane în vederea efectuării de verificări în acest sens.

Astfel, din declaraţiile inculpaţilor D., B., informarea realizată de către Primăria Comunei L. către Consiliul Local al Comunei L. şi declaraţiile martorilor H., I., J. şi K. rezultă, pe de o parte, că voinţa inculpaţilor în sensul împiedicării producerii rezultatului nu a fost liberă, întrucât acordul de reziliere a contractului de arendare s-a realizat urmare a presiunii externe exercitate de membrii consiliului local şi deci, a temerii că se va afla despre săvârşirea faptei, iar pe de altă parte, că nu este realizată condiţia privind împiedicarea producerii rezultatului înainte de descoperirea faptei.

În consecinţă, probatoriul susţine concluzia că fapta a devenit cunoscută membrilor consiliului local anterior datei de 30 octombrie 2009, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiţia ca manifestarea de voinţă a autorului în sensul împiedicării producerii rezultatului să aibă loc. înainte de descoperirea faptei de către orice persoană, iar nu numai de către autorităţile competente.

În plus, fapta a devenit cunoscută autorităţilor tot la data de 30 octombrie 2009, urmare denunţului formulat de martorul H., a cărui înregistrare era suficientă pentru a se considera ca fapta a fost cunoscută autorităţilor, nefiind necesar ca, în legătură cu acest denunţ, să fi fost realizate de către organele judiciare "acte mai consistente". A admite contrariul ar însemna o adăugare la lege, întrucât dispoziţiile art. 34 C. pen. stabilesc clar, ca moment final al desistării, data descoperirii faptei, textul neimpunând condiţia ca inculpatul să fi avut cunoştinţă de formularea denunţului şi nici ca cercetările efectuate în cauză să capete o anumită amploare.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Piteşti, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., B. şi C., este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 15 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu numai cu privire la cei trei inculpaţi, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Prin aceeaşi încheiere, a constatat că, în privinţa inculpatului D., hotărârea recurată nu poată fi supusă căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzută de art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. În acest sens, s-a reţinut că soluţia de încetare a procesului penal faţă de acest inculpat a fost pronunţată în urma parcurgerii procedurii prevăzută de art. 375 C. proc. pen., fiind exclusă, aşadar, de plano, din categoria hotărârilor împotriva cărora se poate formula recurs în casaţie.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv, 27 octombrie 2017, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi 2 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de faţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv existenţa cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 34 C. pen., în cazul autorului, şi de art. 51 C. pen., în cazul participantului, instigator sau complice.

Cele două norme de drept penal substanţial invocate reglementează cauze generale de impunitate, incidente, în primul caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, autorul s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile despre comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii, iar, în al doilea caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, participantul denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.

Pentru soluţionarea prezentului recurs în casaţie prezintă relevanţă exclusiv cauza de impunitate prevăzută de art. 51 C. pen., având în vedere limitele devoluţiunii fixate prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 septembrie 2017, prin care calea extraordinară de atac exercitată de procuror a fost admisă numai în raport de inculpaţii A., B. şi C. (presupuşi instigatori), nu şi de D. (presupus autor).

Or, de vreme ce în sarcina celor trei intimaţi inculpaţi s-a reţinut forma de participaţie secundară a instigării la săvârşirea tentativei la infracţiunea de folosirea sau prezentarea, cu rea-credinţă, de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, analiza cauzei de nepedepsire trebuie circumscrisă acestei particularităţi a formei de participaţie penală şi limitată la cerinţele legale specifice pentru incidenţa sa.

Iterând că, în recursul în casaţie, examinarea legalităţii hotărârii se realizează în coordonatele faptice stabilite prin hotărârea definitivă, ce nu mai pot fi cenzurate de către instanţa de casaţie, Înalta Curte constată, ca elemente de fapt relevante pentru examinarea motivului de casare invocat, cele trei repere temporale importante pentru activitatea ilicită imputată inculpaţilor A., B. şi C., reţinute ca atare în hotărârea definitivă:

- primul este reprezentat de momentul depunerii la A.P.I.A. - Centrul Judeţean Argeş, la data de 13 mai 2009, de către D., a Cererii unice de plată pe suprafaţă 2009", însoţită de contractul de arendare din 24 septembrie 2009 încheiat cu Primăria Comunei L.; acest moment marchează punerea în executare a intenţiei autorului de a folosi documente conţinând date nereale, în scopul obţinerii de fonduri de la bugetul Uniunii Europene pentru Consiliul Local L., activitate la care autorul a fost instigat de către cei trei intimaţi inculpaţi;

- al doilea reper este reprezentat de încheierea, la data de 28 octombrie 2009, a convenţiei de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, însoţită de îndemnul adresat, în aceeaşi zi, lui D., de către cei trei intimaţi, de a retrage cererea depusă la A.P.I.A Argeş, prin care solicita acordarea de subvenţii; acest moment este corespunzător luării şi executării, de către cei trei instigatori, participanţi la comiterea faptei, a rezoluţiei de a împiedica consumarea infracţiunii, demers aparent util, de vreme ce, la acea dată, plata sumei nu fusese încă efectuată şi rezultatul infracţiunii nu se produsese;

- reperul final este reprezentat de depunerea, la data de 03 martie 2010, de către D., a "Declaraţiei de retragere totală a suprafeţei din cererea unică de plată pe suprafaţă 2009", însoţită de convenţia de reziliere a contractului de arendare, activitate prin care s-a materializat şi finalizat rezoluţia de împiedicare a consumării infracţiunii.

Ministerul Public a criticat, sub un prim aspect, semnificaţia atribuită datei încheierii convenţiei de reziliere, respectiv 28 octombrie 2009, ca reprezentând momentul de timp la care participanţii A., B. şi C. s-au manifestat în vederea împiedicării producerii rezultatului, considerând că, în realitate, momentul la care aceştia s-au manifestat activ în sensul invocat a fost data de 03 martie 2010, corespunzătoare depunerii la A.P.I.A a cererii de retragere. Aceasta deoarece, de vreme ce convenţia de reziliere nu era depusă până la acea dată, exista în continuare posibilitatea producerii rezultatului.

Înalta Curte apreciază nefondată critica Ministerului Public, constatând că demersul celor trei inculpaţi-intimaţi, în configuraţia sa faptică efectivă, a avut semnificaţia reţinută prin hotărârea definitivă, respectiv aceea a unui demers eficient, intervenit după punerea în executare a hotărârii infracţionale, dar înainte de producerea rezultatului, apt a conduce la neconsumarea infracţiunii şi care a împiedicat, în final, în mod efectiv, consumarea acesteia prin plata de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

În acest sens, notează că motivul de impunitate prevăzut de art. 51 C. pen. este incident atunci când se constată că, în contextul particularităţilor faptice ale cauzei şi în raport de rolul concret asumat de un anume participant în angrenajul infracţional, demersul acestuia a fost decisiv pentru împiedicarea consumării infracţiunii.

Caracterul decisiv al demersului nu echivalează, însă, cu singularitatea sa.

Evaluarea aptitudinii acţiunii unui participant, de a împiedica efectiv consumarea infracţiunii, presupune o examinare în concret a tuturor împrejurărilor faptice relevante pentru cauza respectivă, cu precădere a naturii şi specificului activităţii infracţionale, dar şi a poziţiei participantului, pentru a se decela dacă, în contextul particular analizat, rolul asumat şi contribuţia acestuia au fost determinante pentru iniţierea activităţii infracţionale şi, simetric, pentru evitarea consumării acesteia.

Atunci când, în ansamblul faptic al cauzei, se constată că punerea în executare a rezoluţiei infracţionale s-a grefat pe acţiunea conjugată a mai multor persoane, însă, în realitate, dominante şi decisive au fost numai poziţiile unora dintre ele, acţiunile participanţilor importanţi au aptitudinea de a împiedica în mod direct consumarea infracţiunii, chiar şi în ipoteza în care sunt executate în mod indirect, prin intermediul altor persoane sau completate de demersurile acestora din urmă.

O atare ipoteză este incidentă şi în cauza de faţă, în care, prin hotărârea definitivă recurată, s-a reţinut că autorul infracţiunii - D. - a acţionat la îndemnul, cu sprijinul şi sub coordonarea celorlalţi trei participanţi instigatori, demersul acestora din urmă, de a rezilia contractul de arendă şi de a-l îndemna să retragă cererea depusă la A.P.I.A, contribuind la împiedicarea consumării infracţiunii.

Înalta Curte constată, la rândul său, că poziţia dominantă a celor trei intimaţi în raporturile cu autorul D., dar şi strânsa legătură dintre acţiunile celor dintâi de a menţine sau rezilia contractul de arendare, pe de o parte, şi plata efectivă a sumelor cuvenite în baza cererii unice de plată pe suprafaţă, pe de altă parte, sunt împrejurări care demonstrează că actele efectuate de cei trei inculpaţi au condus nemijlocit la împiedicarea consumării infracţiunii.

Caracterul decisiv al acestor demersuri nu este limitat sau înlăturat de acţiunea ulterioară a autorului faptei, de a depune cererea propriu-zisă de retragere, însoţită de contractul de reziliere, necesitatea acestui ultim demers decurgând din particularităţile modului în care a fost concepută şi pusă în executare activitatea ilicită (actele formale fiind întreprinse de o altă persoană decât iniţiatorii), nicidecum din rolul important avut de autor.

Ce-a de-a doua critică a Ministerului Public, în sensul că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, singura posibilitate pentru inculpaţii A., B. şi C. era de a denunţa autorităţilor comiterea faptei, este nefondată.

În contextul particularităţilor cauzei, hotărârea luate de intimaţii-inculpaţi de a împiedica consumarea infracţiunii, materializată în încheierea convenţiei de reziliere din data de 28 octombrie 2009, urmată de îndemnul adresat lui D. de a depune acest înscris la A.P.I.A, împreună cu cererea de retragere totală a suprafeţei din cererea de plată iniţială şi, în final, de însoţirea acestuia la organul competent de către B., a avut semnificaţia unui demers eficient, apt a conduce prin el însuşi la împiedicarea consumării faptei.

Intervenţia subsecventă a autorului faptei - necesară prin prisma modului concret de concepere a activităţii infracţionale (în care persoana aparent îndreptăţită la plata nu avea, în realitate, nici dreptul şi nici puterea de a decide) - nu înlătură această aptitudine a actelor utile efectuate de ceilalţi participanţi, de vreme ce raporturile dintre aceste persoane confereau hotărârii instigatorilor, de a rezilia contractul de arendare, suficientă importanţă pentru a-l determina pe autor să o execute întocmai.

Prin urmare, materializarea practică a hotărârii de împiedicare a consumării faptei prin depunerea, de către autor, a cererii de retragere abia la data de 03 martie 2010, a reprezentat etapa finală şi formală a acestei activităţi, ce nu înlătură însă semnificaţia şi rolul decisiv al actelor anterioare, întreprinse de cei trei participanţi instigatori.

Din această perspectivă, actele intimaţilor au reprezentat acte directe şi eficiente de împiedicare a consumării infracţiunii, apte a atrage, prin ele însele, incidenţa cauzei de impunitate prevăzută de art. 51 C. pen., chiar în absenţa denunţării faptei către organele competente.

Critica finală a Ministerului Public a vizat neîndeplinirea uneia dintre cerinţele prevăzute de art. 51 C. pen. pentru a se reţine cauza de impunitate analizată, respectiv aceea ca împiedicarea să fie expresia voinţei libere a participantului şi să intervină înainte de descoperirea faptei de către alte persoane sau de autorităţi.

În acest sens, s-a susţinut că hotărârea intimaţilor-inculpaţi, de a rezilia contractul de arendă şi a-l îndemna pe autor să retragă cererea de sprijin financiar depusă la A.P.I.A, a fost luată sub presiunea unei cauze externe, respectiv descoperirea, de către membrii Consiliului Local L., a accesării nelegale de fonduri europene în numele autorităţii administrativ teritoriale. Această împrejurare, conjugată cu depunerea la organele judiciare a unui denunţ de către martorul H., la data de 30 octombrie 2009, ar releva inexistenţa caracterului liber al manifestării de voinţă a intimaţilor de a rezilia contractul de arendare la data de 28 octombrie 2009 şi, totodată, ar plasa momentul împiedicării consumării infracţiunii (aferent datei cererii de retragere din 03 martie 2010), ulterior descoperirii faptei de către autorităţi.

În ceea ce priveşte semnificaţia dată discuţiilor purtate în consiliul local pe marginea contractului de arendare, din perspectiva noţiunii de "descoperire a faptei", Înalta Curte notează, cu valoare de principiu, că elementele de fapt şi modalitatea de valorificare a conţinutului probelor de către instanţele de fond nu pot fi repuse în discuţie în recurs în casaţie, în scopul obţinerii unei reevaluări, chiar implicite, a conţinutului lor.

În cauză de faţă, aspectele faptice ce rezultă din probele testimoniale invocate de către procuror vor fi evidenţiate, în considerentele ce succed, în unicul scop al cenzurării motivului de casare invocat şi, subsecvent, al verificării legalităţii hotărârii definitive, fără a avea, însă, semnificaţia unei reevaluări a particularităţilor faptice ale cauzei.

Un atare demers al instanţei de casaţie este necesar, luând în considerare, pe de o parte, specificitatea motivului de casare invocat, care reclamă o evaluare a actelor dosarului prin raportare la fundamentul soluţiei de încetare a procesului penal. Pe de altă parte, analiza instanţei de casaţie este impusă şi de exigenţele art. 438 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce, în speţă, instanţa de apel nu a cenzurat critic motivele de apel invocate de procuror sub acest aspect, omiţând să răspundă, cel puţin generic, argumentelor de drept invocate în calea de atac ordinară.

În acest context, imperativul examinării efective a legalităţii hotărârii definitive, prin raportare la criticile aduse în recurs în casaţie, conform art. 442 alin. (2) şi art. 447 C. proc. pen., impune instanţei de casaţie analiza concretă a actelor invocate de procuror ca fundament al criticii sale, însă în măsura strict necesară soluţionării prezentei căi extraordinare de atac şi cu respectarea scopului său, astfel cum este prevăzut de art. 433 C. proc. pen.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că discuţiile purtate de consilierii locali - invocate ca expresie a descoperirii faptei anterior demersurilor de împiedicare a consumării sale - au vizat, în esenţă, legalitatea acţiunilor ce au precedat depunerea cererii de sprijin formulată prin intermediul lui F., faptă distinctă de cea imputată inculpatului D., şi în raport de care nu s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal.

Cu referire la acest din urmă inculpat, obiectul discuţiilor purtate de consilierii locali a fost limitat la încheierea contractului de arendă în lipsa unei hotărâri a consiliului local, fără a se cunoaşte, însă, la acea dată, că înscrisul a fost şi folosit anterior la A.P.I.A, de către D., în scopul obţinerii unui sprijin financiar.

Declaraţiile martorilor H., I., J. şi K. evidenţiază, în mod concordant, faptul că utilizarea efectivă a contractului de arendare de către D., prin depunerea sa la A.P.I.A, a devenit cunoscută consilierilor locali ulterior încheierii contractului de reziliere din data de 28 octombrie 2009, respectiv în urma controalelor efectuate la A.P.I.A pe tema şi în scopul verificării finanţării distincte obţinute de numitul F.

Or, fapta penală imputată inculpaţilor în prezenta cauză consta în acţiunea de folosire a contractului de arendare la A.P.I.A, în scopul obţinerii pe nedrept de fonduri europene, iar nu în nesocotirea unor exigenţe legale la încheierea, anterioară, a contractului de arendare.

În fine, denunţul formulat de H. la data de 30 octombrie 2009 nu are semnificaţia pretinsă în actualul recurs în casaţie, de vreme ce, aşa cum s-a argumentat în precedent, activitatea desfăşurată de cei trei inculpaţi la data de 28 octombrie 2009, concretizată în rezilierea contractului de arendă şi în îndemnul adresat lui D. de a retrage cererea depusă la A.P.I.A, a avut semnificaţia unui act eficient, ce a condus, în mod decisiv, la împiedicarea consumării infracţiunii.

Prin urmare, hotărârea inculpaţilor A., B. şi C. de a împiedica consumarea infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 a fost luată şi transpusă în practică în absenţa unei presiuni externe şi, totodată, anterior şi independent de denunţul adresat organelor judiciare de către martorul H.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/109/2014*, privindu-i pe inculpaţii A., B. şi C.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru oficiu pentru intimaţii inculpaţi A., B. şi C., în cuantum de câte 65 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/109/2014*, privindu-i pe inculpaţii A., B. şi C.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A., B. şi C., în cuantum de câte 65 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - ED