Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Încheierea nr. 839/2017

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2017

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 31 din 25 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/270/2017, în temeiul art. 5491 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., s-a respins propunerea de desfiinţare de înscrisuri formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin ordonanţa de clasare din data de 05.01.2017, dispusă în Dosarul nr. x/P/2016.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în esenţă, că, la data de 31 mai 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a transmis Judecătoriei Oneşti un exemplar al ordonanţei de clasare din 05.01.2017, dispusă în Dosarul nr. x/P/2016, faţă de notarul public A., propunând desfiinţarea actelor notariale care au făcut obiectul cercetărilor în cauză, respectiv certificatul suplimentar de moştenitor nr. 138 din 09.12.2004 şi actul subsecvent acestuia - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1847 din 06.07.2006.

Prin sentinţa penală nr. 513 din 19.06.2017, Judecătoria Oneşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, reţinând că, raportat la calitatea de notar a intimatului A., în conformitate cu dispoziţiile art. 5491 alin. (1) coroborate cu art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., acestei instanţe îi revine competenţa materială de judecare a cauzei.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată, la data de 30.06.2017, pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Analizând propunerea de desfiinţare de înscrisuri, instanţa a reţinut că, în motivarea acesteia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a arătat că, prin ordonanţa nr. x/P/2016 din 05.01.2017, în baza dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii, de către notarul public A., a infracţiunii prev. de art. 321 C.pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea desfiinţării totale a certificatului suplimentar de moştenitor nr. 138 din 09.12.2004 şi a actului subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public A., sub nr. 1847 din 06.07.2006.

Prin notele scrise transmise instanţei, intimatul A. a solicitat respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, arătând că certificatul suplimentar de moştenitor emis pe numele lui B., în prezent decedat, a fost legal întocmit, întrucât din înscrisurile prezentate de către acesta rezulta că este unicul moştenitor al părinţilor săi, C. şi D..

În acest sens, a arătat că E., fratele lui B. şi tatăl persoanei vătămate F., a renunţat la moştenirea după ambii părinţi (C. şi D.), fapt constatat prin certificatele de moştenitor nr. 349/1973 şi 163/1980, în cuprinsul cărora au fost consemnate şi numerele declaraţiilor de renunţare la moştenire, respectiv nr. 293/1973 şi 556/1980.

A mai arătat că cele două certificate de moştenitor nu au fost contestate de către tatăl persoanei vătămate şi că, în urma unor investigaţii personale, a identificat în arhiva Camerei Notarilor Publici Bacău, Registrul de declaraţii succesiuni, în cuprinsul căruia, la poziţia 293 din 03.05.1973, apare înregistrată declaraţia de renunţare la moştenire formulată de E. în dosarul notarial nr. x/1973.

Analizând actele dosarului, Curtea a apreciat neîntemeiată propunerea parchetului, reţinând, în acest sens, că înscrisul principal a cărei desfiinţare se solicită, respectiv certificatul suplimentar de moştenitor nr. 138/2004, care atestă calitatea de unic moştenitor a numitului B. asupra bunului imobil situat în Oneşti, jud. Bacău (ce nu a fost cuprins iniţial în masa succesorală rămasă de pe urma defuncţilor C. şi D.), a fost emis pe baza certificatelor de moştenitor nr. 293/1973 şi nr. 556/1980, în cuprinsul cărora s-a reţinut calitatea de renunţător la succesiune, după ambii părinţi, a tatălui persoanei vătămate, E.

Judecătorul a apreciat că acest ultim aspect este confirmat de extrasul din Registrul de succesiuni pe anul 1973, care a fost depus în xerocopie la dosarul Judecătoriei Oneşti de către intimatul A., în care, la poziţia 293 din 03.05.1973, figurează înregistrată declaraţia de renunţare la moştenire formulată de E. în dosarul de succesiune nr. x/1973.

Totodată, instanţa a reţinut că certificatele de moştenitor sunt acte autentice, care se bucură de prezumţia de validitate până la proba contrară. Or, în condiţiile în care certificatele de moştenitor pe baza cărora a fost emis înscrisul de referinţă nu au fost până în prezent desfiinţate, nu au făcut obiectul vreunor plângeri penale a persoanei vătămate şi nici nu au fost vizate de cercetări penale, este evident că în aceste condiţii nu se poate proceda la desfiinţarea certificatului eliberat ulterior.

Deopotrivă, instanţa a apreciat că, în contextul prezentat şi în condiţiile în care procedura prev. de art. 5491 C. proc. pen. nu permite o judecată în contradictoriu şi cu persoana care deţine calitatea de cumpărător în contractul subsecvent, este evident că nu se poate proceda la desfiinţarea acestuia.

În final, constatând şi că, în cuprinsul ordonanţei de clasare, nu s-a făcut o analiză pe fond cu privire la valabilitatea înscrisului a cărui desfiinţare se solicită şi nici în ceea ce priveşte certificatele de moştenitor pe baza cărora a fost emis acesta, Curtea a concluzionat că propunerea de desfiinţare de înscrisuri formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este nefondată.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat contestaţie petentul F., criticând-o pentru netemeinicie, cu argumentarea că prima instanţă, în mod injust, nu a constatat că înscrisurile a căror desfiinţare se solicită au fost întocmite pe baza unor declaraţii nereale, respectiv declaraţiile de renunţare la moştenire ale tatălui său, E.

În cuprinsul precizărilor transmise la dosarul de contestaţie, petentul F. a mai arătat că, deşi certificatul suplimentar de moştenitor a avut menirea de a atesta calitatea de unic moştenitor a numitului B. (unchiul său), asupra unui bun imobil ce nu a fost cuprins iniţial în masa succesorală rămasă de pe urma defuncţilor D. şi C. (bunicii săi), acest înscris nu a fost emis doar în baza certificatelor anterioare de moştenitor nr. 293/1973 şi nr. 556/1980, ci şi pe baza declaraţiilor martorilor G. şi H., care, cu rea-credinţă, nu au menţionat faptul că, de pe urma defunctului E. (tatăl său), au rămas trei moştenitori, respectiv copii acestuia, F., I. şi J. Or, în condiţiile în care certificatul suplimentar de moştenitor nr. 138 din 09.12.2004 a fost emis pe baza celor două declaraţii nereale, acesta a dobândit caracterul unui act de sine stătător, care nu se mai află în relaţii de interdependenţă faţă de certificatele de moştenitor nr. 293/1973 şi nr. 556/1980, ce nu sunt susceptibile de critici.

În raport cu argumentele prezentate, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate, iar în rejudecare, admiterea propunerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, cu consecinţa desfiinţării certificatului suplimentar de moştenitor nr. 138 din 09.12.2004 şi a actului subsecvent acestuia - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1847 din 06.07.2006, ambele întocmite de notarul public A.

Analizând contestaţia formulată pe baza actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale relevante în materia de referinţă, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, o constată ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5491 C. proc. pen., în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărirea penală.

În procesul penal, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris reprezintă o modalitate fie de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin infracţiuni de rezultat (când desfiinţarea unui înscris constituie o măsură prin care se restabileşte, practic, situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii), fie de înlăturare a stării de pericol ce ar deriva din menţinerea în circuitul civil a unor înscrisuri necorespunzătoare adevărului, caracteristică infracţiunilor de fals şi care constituie finalitatea procedurii prevăzute de art. 5491 C. proc. pen.

Din interpretarea dispoziţiilor legale precitate rezultă că, în situaţia în care, într-o cauză penală, se pune problema desfiinţării unui înscris falsificat, în ipoteza clasării sau a renunţării la urmărirea penală, procurorul are obligaţia să sesizeze judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a înscrisului, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, conţinând această dispoziţie, confirmată în procedura prevăzută de art. 339-340 C. proc. pen., constituind actul de sesizare a judecătorului de cameră preliminară.

Deopotrivă, rezultă că obiectul judecăţii în procedura prevăzută de art. 5491 C. proc. pen. poartă exclusiv asupra desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris constatat fals în procedura penală anterioară desfăşurată de procuror, iar nu asupra însuşi caracterului fals al acestuia, care determină, subsecvent, anularea sa.

Aceasta presupune, prin urmare, că, în situaţia în care se solicită desfiinţarea unui înscris ca efect al unei soluţii de netrimitere în judecată, probatoriul administrat în cursul urmăririi penale trebuie să ateste existenţa infracţiunii de fals, respectiv întrunirea tuturor cerinţelor normei de încriminare, dar şi persoanele în sarcina cărora s-a decelat forma de vinovăţie a intenţiei, chiar dacă acţiunea penală s-a stins prin prescripţie.

Prin urmare, sesizarea formulată de procuror trebuie să-şi găsească un fundament probator în dosarul de urmărire penală, acesta fiind punctul de pornire pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, va putea soluţiona sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părţilor sau a altor persoane interesate citate în procedură, dacă este cazul, probele necesare pentru definitiva stabilire a caracterului fals al înscrisurilor a căror desfiinţare totală ori parţială este solicitată.

În acest context, circumscriindu-şi examenul principiului jurisprudenţial conform căruia desfiinţarea înscrisului nu poate fi decât consecinţa constatării existenţei infracţiunii de fals, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, constată că organul de urmărire penală nu a evidenţiat, în ordonanţa de clasare, date suficiente pentru a se releva elementele necesare reţinerii caracterului fals al înscrisurilor analizate, limitându-se la invocarea împlinirii termenului de pescripţie a răspunderii penale a notarului public, ce a paralizat cercetarea penală.

Se reţine, în acest sens, că analiza efectuată în actul procedural de clasare nu vizează vreun aspect util identificării elementului material al infracţiunii sesizate în privinţa notarului public A. (fals intelectual), procurorul limitându-se la a preciza că notarul public a emis certificatul suplimentar de moştenitor în condiţiile în care persoanele audiate pe parcursul procedurii notariale, respectiv martorii G. şi H., "nu au făcut nicio menţiune referitoare la existenţa celor 3 copii ai defunctului E., aspect, de altfel, invocat, ca atare, în cuprinsul plângerii penale formulate de petentul F. Or, procurorul nu a menţionat ce fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului au fost atestate de notar sau care date au fost omise a fi inserate în cuprinsul certificatului suplimentar de moştenitor a cărei desfiinţare se solicită, care îi conferă acestuia un caracter fals.

Dată fiind însă natura juridică a procedurii pendinte, instanţa de contestaţie nu poate suplini integral urmărirea penală şi nici nu se poate substitui procurorului pentru a decela, ea însăşi, elementele necesare constatării existenţei infracţiunii de fals intelectual. Aşa fiind, situaţia juridică a moştenirii defuncţilor D. şi C., constând în imobilul din municipiul Oneşti, jud. Bacău, poate fi clarificată numai de către instanţele civile, judecătorul de cameră preliminară neputând da o astfel de rezolvare în prezentul cadru procesual.

Deopotrivă, constată că, în prezenta procedură, instanţa poate desfiinţa, total sau parţial, înscrisurile falsificate, ale căror efecte se produc, în principiu, asupra persoanelor a căror implicare sau tangenţă cu activitatea ilicită a fost deja stabilită de către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa de clasare.

Situaţia este însă diferită în ipoteza în care, urmare desfiinţării înscrisului falsificat, se tinde şi la desfiinţarea actului subsecvent (nefalsificat), nu în scopul înlăturării stării de pericol pe care o implică rămânerea, în circuitul civil, a unui înscris care nu reflectă adevărul - finalitate esenţial specifică procedurii prevăzute de art. 5491 C. proc. pen. -, ci, mai degrabă, în vederea reparării în natură a unui prejudiciu civil - cum este cazul în speţă. Or, specificitatea problematicii reparării prejudiciului civil, prin comparaţie cu cea a desfiinţării unui înscris fals, impune recurgerea la mijloacele procesual civile adecvate şi sesizarea instanţelor civile competente.

Pentru aceste considerente, constatând legală şi temeinică soluţia primei instanţe de respingere a propunerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău de desfiinţare de înscrisuri, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de petentul F. împotriva încheierii nr. 31 din 25 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunând, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de petentul F. împotriva încheierii nr. 31 din 25 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatorul petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2017.