Asupra recursului de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 decembrie 2014 sub nr. x/2/2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), suspendarea executării Deciziei ASF nr. 1218 din 11 septembrie 2014 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 107 din 21 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 107 din 21 ianuarie 2015 a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SRL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
3.1 Referitor la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Prima instanţă a considerat în mod eronat că respingerea cererii de suspendare ar fi "justificată" de art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, "textul dând expresie, chiar dacă sub forma inadmisibilităţii, tot autorităţii de lucru judecat. S-a reţinut puterea de lucru judecat în raport de sentinţa menţionată, care a statuat în sensul netemeiniciei cererii de suspendare pentru aceleaşi motive, nefiind întrunite cumulativ condiţiile prescrise de art. 14. S-a stabilit că "singura diferenţă între cele două cereri se referă la condiţia premisă ce se impune a fi întrunită, anume formularea recursului graţios (art. 14), respectiv a acţiunii în anularea actelor (art. 15)".
Prin urmare, deşi acţiunea a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei inadmisibilităţii, prima instanţă a pornit de la premisa excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Or, în baza art. 430 coroborat cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune întrunirea triplei identităţi: părţi, obiect şi cauză, ceea ce nu este cazul în speţă.
(i) Nu există identitate de cauză între cele două cereri de suspendare
Cele două acţiuni la care se referă prima instanţă aveau cauze (temeiuri) diferite.
Astfel, cererea de suspendare ce a format obiectul Dosarului nr. x/2/2014 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, era întemeiată pe dispoziţiile art. 14, sediul materiei în privinţa cererilor de suspendare formulate în etapa procedurii prealabile. Pe de altă parte, cererea de suspendare ce a format obiectul Dosarului nr. x/2/2014, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, era întemeiată pe dispoziţiile art. 15, sediul materiei în privinţa cererilor de suspendare formulate în etapa atacării în justiţie a actului nelegal.
Din moment ce suntem în prezenţa unor acţiuni întemeiate pe texte legale diferite, aplicabile în etape diferite, rezultă că în mod eronat instanţa a apreciat că ar exista identitate de cauză aptă să "atragă" incidenţa unei puteri de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, a sancţiunii inadmisibilităţii.
(ii) Nu exista identitate de obiect între cele două cereri de suspendare
Prima instanţă consideră în mod eronat că, deşi "diferă şi durata în timp a efectelor hotărârilor de eventuală suspendare", împrejurarea "nu prezintă absolut nicio relevanţă din perspectiva analizării întrunirii celor două condiţii pentru suspendare".
În realitate, elementul în discuţie este unul esenţial, întrucât antrenează lipsa identităţii obiectului.
Hotărârile pronunţate asupra cererilor de suspendare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 îşi produc efectele, conform alin. (1), până la "pronunţarea instanţei de fond". Pe de altă parte, hotărârile pronunţate asupra cererilor de suspendare întemeiate pe art. 15 din Legea nr. 554/2004 îşi produc efectele, conform alin. (1), până la soluţionarea "definitivă a cauzei".
Din moment ce suspendarea produce efecte până la momente diferite, în funcţie de tipul cererii (întemeiată pe art. 14 sau art. 15), rezultă că suntem în prezenţa unor demersuri cu obiecte diferite.
(iii) Legea nr. 554/2004 permite formularea succesivă a unei cereri întemeiate pe art. 14 şi respectiv, pe art. 15.
Din interpretarea art. 14 alin. (6) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 rezultă că partea nu poate formula succesiv mai multe cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 14 sau mai multe cereri întemeiate de art. 15.
Converg către această interpretare următoarele argumente:
1. Sediul materiei:
Interdicţia este consacrată de alin. (6) al art. 14 din Legea nr. 554/2004. Rezultă deci că textul are în vedere acel domeniu de aplicare determinat de alin. (1), dispoziţie care constituie sediul materiei în privinţa cererii de suspendare în etapa procedurii prealabile.
2. Tehnica de reglementare
Împrejurarea că această interdicţie se aplică şi în materia cererilor de suspendare formulate în temeiul art. 15, ca urmare a unei norme de trimitere - art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - confirmă poziţia reclamantei. Astfel, consacrarea în mod distinct a unei interdicţii în fiecare dintre cele două materii constituie un indiciu că a fost avută în vedere ipoteza în care reclamantul introduce succesiv mai multe cereri de suspendare făcând parte din aceeaşi categorie (adică întemeiate fie pe art. 14, fie pe art. 15).
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să limiteze şi posibilitatea formulării în mod succesiv a unei cereri întemeiate pe art. 14 şi a unei cereri întemeiate pe art. 15, atunci ar fi consacrat această interdicţie într-un articol distinct de cele două texte menţionate, ceea ce nu este cazul.
3. Interpretarea logică şi teleologică
Scopul legiuitorului în momentul edictării textului de lege a constat în stoparea unei practici potrivit căreia cei cărora li se respingeau cererile de suspendare formulau imediat o nouă cerere (în temeiul aceluiaşi text), invocând faptul că hotărârea pronunţată în această materie nu are autoritate de lucru judecat.
Dacă legiuitorul ar fi urmărit să permită formularea unei cereri de suspendare doar în etapa contestată, nu ar fi reglementat şi art. 15 din Legea nr. 554/2004. Edictarea acestui text reprezintă o dovadă că ne aflăm în prezenţa unui nou mijloc procedural, care poate fi utilizat independent de cel întemeiat pe art. 14 (şi implicit, independent de soluţia pronunţată în legătură cu cea de a doua cerere menţionată). În plus, din moment ce suspendarea acordată în baza art. 15 durează mai mult, reclamantul va fi interesat să formuleze în etapa judiciară şi o astfel de cerere (chiar dacă beneficiază de o suspendare în temeiul art. 14).
În acest sens este şi practica judiciară exemplificată prin Decizia nr. 1097 din 05 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2/2013, Sentinţa civilă nr. 9 din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/3/CA/2007.
În concluzie, recurenta a solicitat să se constate că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care sancţionează nu doar omisiunea de a reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat, cât şi situaţia în care o instanţă consideră, în mod eronat, că ar fi aplicabilă această instituţie juridică (cum este cazul în speţă).
În subsidiar, faţă de argumentele expuse, s-a considerat că devine aplicabil art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva conţinutului art. 14 şi 15 care se referă la condiţiile pe care le analizează instanţa ca urmare a sesizării cu o cerere de suspendare şi a art. 21 din Constituţie.
3.2 Referitor la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a apreciat că suntem şi în prezenţa unei soluţii contradictorii. Astfel, din moment ce prima instanţă a observat cele două diferenţe fundamentale - de obiect şi cauză - între cele două tipuri de acţiuni, soluţia firească era în sensul că nu se poate reţine inadmisibilitatea.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, prevalându-se de următoarele apărări:
Motivele de casare invocate de recurentă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.
Astfel, la o simplă analiză a sentinţei recurate, având în vedere motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare, se observă faptul că aceasta cuprinde atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins pretenţiile părţilor, nu conţine motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, întrucât textul de lege are în vedere situaţia când sentinţa pronunţată de instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat. Ipoteza invocată de recurentă, în sensul că art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. "sancţionează nu doar omisiunea de a reţine incidenţa autorităţii de lucru judecat, ci şi situaţia în care o instanţă consideră, în mod eronat, că ar fi aplicabilă această instituţie juridică", nu poate fi reţinută, având în vedere finalitatea acestui motiv de recurs.
Nu poate fi reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a interpretat în mod corect textele legale incidente în cauza de faţă şi a făcut o aplicare a normelor prevăzute în materie administrativă.
5. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă
În esenţă, s-a afirmat că intimata - pârâtă nu combate, în vreun fel, criticile din motivele de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii primei instanţe raportat la împrejurarea că respingerea acţiunii s-a realizat exclusiv pe considerentul unei pretinse inadmisibilităţi.
Singurele referiri ale intimatei la aspecte invocate prin recurs constau în afirmaţii potrivit cărora sentinţa primei instanţei ar fi motivată, precum şi în generalităţi legate de cazurile în care este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel de referiri nu sunt de natură să combată criticile recurentei şi să conducă la concluzia legalităţii hotărârii primei instanţe.
6. Procedura derulată în recurs
Prin încheierea din data de 7 martie 2017 s-a constatat că raportul întocmit în procedura de filtrare a recursului a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi s-a dispus comunicarea acestuia, cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.
La data de 19 septembrie 2017 a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a acestuia la data de 16 ianuarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
În şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2018, la cererea recurentei, s-a încuviinţat proba cu înscrisuri noi în recurs, potrivit art. 492 C. proc. civ.
În considerarea acestor înscrisuri, recurenta a invocat un motiv de ordine publică reprezentat de lipsa de interes a cererii de suspendare a executării actului administrativ, iar intimata a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes în susţinerea recursului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Asupra excepţiei lipsei de interes în susţinerea recursului şi a excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de suspendare a executării Deciziei ASF nr. 1218 din 11 septembrie 2014
Prin această decizie s-a dispus sancţionarea reclamantei cu avertisment şi instituirea în sarcina acesteia şi a persoanelor cu care acţionează în mod concertat a obligaţiei de a depune, în termen de cel mult 15 zile de la emiterea deciziei, documentaţia completă aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC B. SA Cluj-Napoca, cu preţul determinat conform Deciziei ASF nr. A/408 din 20 mai 2014.
Decizia ASF nr. 1218 din 11 septembrie 2014 este în vigoare sub aspectul tuturor măsurilor dispuse, atât timp cât ea a nu a fost revocată ori anulată până la momentul soluţionării recursului.
Poziţia exprimată de ASF, prin Decizia nr. 1666 din 16 iulie 2015, prin care s-a admis plângerea prealabilă împotriva unei alte decizii de sancţionare a reclamantei, vizează perioada ulterioară emiterii Deciziei ASF nr. 1185 din 11 iunie 2015 conform căreia a fost aprobată admiterea la tranzacţionare a acţiunilor emise de SC B. SA pe sistemul alternativ de tranzacţionare. Pentru această perioadă, ASF a apreciat, ţinând seama de dispoziţiilor art. 202 din Legea nr. 297/2004, că acţionarii majoritari care nu şi-au îndeplinit obligaţia derulării ofertelor publice de preluare nu mai pot fi obligaţi de ASF să lanseze astfel de operaţiuni.
Nu s-a făcut nicio referire la perioada cuprinsă între momentul emiterii Deciziei nr. 1218 din 11 septembrie 2014 şi momentul emiterii Deciziei nr. 1185 din 11 iunie 2015.
Însăşi recurenta a apreciat, prin răspunsul la întâmpinare, că "din această conduită se poate deduce intenţia ASF de a aplica, în cazul concret, sancţiuni pentru neconformare" (dosar recurs).
De altfel, la termenul de judecată din 16 ianuarie 2018, recurenta a apreciat că nu înţelege să renunţe la judecata cererii de suspendare a executării Deciziei ASF nr. 1218 din 11 septembrie 2014.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază că subzistă interesul recurentei-reclamante atât în susţinerea recursului, cât şi în formularea cererii de suspendare a executării Deciziei ASF nr. 1218 din 11 septembrie 2014, astfel că urmează să dispună respingerea excepţiilor invocate.
2. Asupra motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Ipoteza la care recurenta face referire are în vedere considerentele pretins contradictorii din hotărârea primei instanţe, mai exact, cele referitoare la diferenţele existente între cererile de suspendare a executării întemeiate pe art. 14 şi cele întemeiate pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, diferenţe referitoare la condiţia premisă şi la durata în timp a efectelor hotărârii de suspendare.
Contrar opiniei recurentei, din analiza considerentelor hotărârii atacate nu rezultă nicio contradicţiei în raţionamentul instanţei. Astfel, pentru a se dispune respingerea cererii de suspendare a executării întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă s-a raportat atât la prevederile art. 14 alin. (6) din acest act normativ, cât şi la puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care a fost respinsă o cerere de suspendare a executării aceleiaşi decizii, cerere întemeiată pe art. 14, fără nicio diferenţă de argumentare ori probatorie.
Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este incident în cauză.
3. Asupra motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
În dezacord cu punctul de vedere exprimat de recurentă, Înalta Curte reţine că reglementarea acestui motiv de nelegalitate este menită să sancţioneze încălcarea autorităţii de lucru judecat. Nu este vizată ipoteza la care face trimitere recurenta, anume aceea în care instanţa ar fi reţinut eronat incidenţa autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare, sunt neîntemeiate susţinerile privitoare la nelegalitatea hotărârii recurate, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
4. Asupra motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din această perspectivă, interpretarea dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu va fi însuşită de instanţa de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente:
Problema esenţială care se impune a fi dezlegată în cauză vizează interpretarea art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2014, în sensul de a stabili dacă este permisă formularea succesivă a unei cereri întemeiate pe art. 14 şi a unei cereri întemeiate pe art. 15, având aceeaşi argumentaţie şi aceeaşi teză probatorie, relativ la cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Conform art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004:
"(6) Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive".
Se observă astfel, că acest text de lege instituie interdicţia formulării mai multor cereri de suspendare având acelaşi temei juridic, respectiv art. 14.
Această interdicţie este aplicabilă, în mod corespunzător, şi în materia cererilor de suspendare formulate în etapa acţiunii în anulare, în considerarea normei de trimitere instituită de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, din interpretarea art. 14 alin. (6) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/20044 rezultă că nu pot fi formulate succesiv mai multe cereri întemeiate pe art. 14 sau mai multe cereri întemeiate pe art. 15.
Însăşi edictarea art. 15 din lege evidenţiază faptul că suntem în prezenţa unui mijloc procedural independent de cel instituit de art. 14 şi care poate fi utilizat indiferent dacă cererea întemeiată pe art. 14 a fost admisă sau respinsă.
Faptul că Legea nr. 554/2004 permite folosirea în mod succesiv a unei cereri întemeiate pe art. 14 şi a unei cereri întemeiate pe art. 15 rezultă şi din interpretarea art. 15 alin. (4), conform căruia:
"(4) În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)".
Împrejurarea că aceeaşi argumentaţie şi aceeaşi teză probatorie sunt invocate în susţinerea a două cereri de suspendare formulate în momente diferite (etapa procedurii prealabile, respectiv etapa acţiunii în anulare) nu este de natură să aducă atingere principiului autorităţii de lucru judecat.
Astfel, autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care se dispune o măsură provizorie diferă de autoritatea de lucru judecat a celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contencioasă.
Caracterul provizoriu al măsurilor dispuse printr-o hotărâre pronunţată asupra unei cereri de suspendare şi cerinţa neprejudecării fondului impun ca hotărârea dată în această materie să aibă autoritate de lucru judecat doar faţă de o altă cerere de suspendare, cu aceleaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze şi cu acelaşi obiect şi numai dacă nu s-au modificat împrejurările care au determinat adoptarea soluţiei.
Or, între cele două cereri succesive de suspendare formulate de reclamanta A. SRL nu există identitate de obiect şi cauză.
Astfel, cererea de suspendare ce a format obiectul Dosarului nr. x/2/2012 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, text de lege aplicabil în etapa procedurii prealabile; cererea de suspendare ce formează obiectul Dosarului nr. x/2/2014 înregistrat la aceeaşi instanţă este întemeiată pe art. 15, text de lege aplicabil în etapa atacării în justiţie a actului administrativ contestat.
Pe de altă parte, hotărârea pronunţată asupra cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 îşi produce efectele "până la pronunţarea instanţei de fond", pe când hotărârea pronunţată asupra cererii de suspendare având ca temei art. 15 îşi produce efectele "până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei".
Prin urmare, în mod eronat prima instanţă a apreciat că cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamantă în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, astfel că sunt întemeiate criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Respinge excepţia lipsei de interes în formularea cererii de suspendare a executării Deciziei ASF nr. 1218/2014, invocată de recurenta-reclamantă A. SRL.
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 107 din 21 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea recurată. Trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2018.
Procesat de GGC - CT