Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică, a atacat Decizia nr. 434216/S3/VG din 14 aprilie 2015, prin care pârâtul a respins contestaţia împotriva măsurii anulării licenţei de funcţionare din 2 februarie 2010, comunicată prin adresa din 3 martie 2015, prin care i s-a adus la cunoştinţă această măsură, conform art. 58 lit. m) şi art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, republicată.
Reclamanta a solicitat revocarea măsurii anulării licenţei de funcţionare din 2 februarie 2012, dispusă prin adresa din 3 martie 2015 şi menţinută prin Decizia nr. 434216/S3/VG din 14 aprilie 2015 emisă de pârât.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 253 din 24 noiembrie 2015, a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea adresei din 14 aprilie 2015 a Inspectoratului General al Poliţiei Române şi revocarea măsurii anulării licenţei de funcţionare din 2 februarie 2010 dispusă de pârât prin adresa din 3 martie 2015, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul-pârât susţine că hotărârea primei instanţe s-a dat cu încălcarea disp. art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, în sensul că avizul favorabil acordat conducătorului, anterior intrării în vigoare a actului normativ (16 iunie 2012) rămâne valabil dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 25 alin. (2), respectiv depunerea unei copii a certificatului de competenţe pentru ocupaţia manager de securitate sau a diplomei de licenţă - profilul ştiinţe juridice.
Recurentul-pârât susţine că până la data de 1 ianuarie 2015, administratorul B. nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi nu a obţinut avizul favorabil pentru funcţia de conducător.
Se mai susţine că intimata-reclamantă a fost sancţionată contravenţional cu avertisment pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 58 lit. m) din Legea nr. 333/2003, iar licenţa de funcţionare a fost anulată potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
În raport de cele arătate, recurentul-pârât susţine că sancţiunea contravenţională a rămas definitivă prin Decizia nr. 1167/2015 a Tribunalului Dâmboviţa şi că actul administrativ prin care s-a dispus anularea licenţei de funcţionare este motivat şi permite instanţei de contencios administrativ să identifice temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la dispunerea măsurii.
4. Apărarea intimatei-reclamante
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond a cerut respingerea recursului.
5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru
Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza Încheierii de şedinţă din data de 9 noiembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunţând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018 şi constatând totodată că excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analiza motivelor de casare.
Recursul este fondat.
Prima instanţă, admiţând acţiunea reclamantei SC A. SRL a reţinut, pe de o parte, soluţia de anulare a procesului-verbal de contravenţie pronunţată de Judecătoria Târgovişte, prin Sentinţa nr. 2319 din 12 iunie 2015, iar pe de altă parte, nemotivarea în fapt a actului administrativ atacat.
Instanţa de fond a mai susţinut că prin actul administrativ s-a evidenţiat numai măsura sancţionării contravenţionale şi temeiurile de drept aplicabile, fără a se arăta în concret motivul anulării licenţei de funcţionare şi fără să se aducă la cunoştinţa reclamantei care anume condiţii au stat la baza eliberării acestei licenţe, nu au fost respectate.
Înalta Curte constată, verificând actele dosarului, existenţa adresei din 3 martie 2015, prin care intimata-reclamantă este încunoştinţată că, în conformitate cu prevederile art. 58 lit. m) şi art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 republicată, coroborate cu art. 37 din H.G. nr. 301/2012 s-a dispus măsura anulării licenţei de funcţionare din 2 februarie 2010.
Prin răspunsul la plângerea prealabilă, comunicat cu adresa din 14 aprilie 2015, recurentul-pârât a arătat că îşi menţine actul administrativ de anulare a licenţei de funcţionare, precizând că societatea a fost sancţionată contravenţional potrivit disp. art. 58 lit. m) din Legea nr. 333/2003 şi, ca urmare a încheierii procesului-verbal de contravenţie s-a propus măsura administrativă a anulării licenţei de funcţionare.
S-a mai arătat, în cuprinsul aceluiaşi răspuns, nerelevanţa faptului contestării procesului-verbal de contravenţie şi greşita interpretare a disp. art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, textul referindu-se la comunicarea măsurii dispuse către Oficiul Registrului Comerţului în termen de 10 zile, în vederea realizării publicităţii acestei măsuri, dar numai după respingerea plângerii de către instanţă.
De asemenea, din cuprinsul înscrisurilor care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, respectiv a referatului cu propunere de anulare a licenţei de funcţionare, a raportului cu propunere de anulare a licenţei de funcţionare, procesului-verbal încheiat în data de 28 ianuarie 2015 de către ofiţerul specialist de securitate, declaraţiei date de administratorul societăţii şi procesului-verbal de contravenţie din 1 ianuarie 2015, rezultă că societatea nu a depus nicio cerere pentru reavizarea administratorului societăţii care nu are studii juridice şi care nu a urmat nici cursuri de calificare pentru ocupaţia de manager de securitate.
Intimatul-reclamant, printre motivele cererii sale introductive, susţine nemotivarea actului administrativ, care conţine o înşiruire de texte legale.
La rândul său, judecătorul fondului susţine nemotivarea în fapt a actului atacat şi necomunicarea către reclamant a actelor care au stat la baza anulării licenţei de funcţionare prin adresa din 3 martie 2015.
Înalta Curte, contrar celor reţinute de prima instanţă, constată, pe de o parte că nu există vreo obligativitate legală ca, odată cu comunicarea actului administrativ să fie comunicate părţii şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, obligaţia subzistând numai în ipoteza contestării actului în instanţă, iar autoritatea emitentă s-a conformat, depunând aceste înscrisuri odată cu întâmpinarea la dosarul de fond, conform art. 13 din Legea nr. 554/21004, modificată şi completată, iar pe de altă parte, o condiţie a legalităţii actului administrativ este şi motivarea acestuia.
Instanţa de contencios administrativ poate pronunţa o soluţie de anulare a actului administrativ, dacă este vorba despre o nemotivare totală a acestuia sau dacă din cuprinsul motivelor sumar expuse, judecătorul, dar şi partea vătămată, nu pot analiza şi decela raţionamentul autorităţii emitente.
În speţă, se invocă inexistenţa unei motivări în fapt a actului administrativ şi o supramotivare în drept.
Trebuie totuşi subliniat că, legalitatea unui act administrativ din punctul de vedere al motivelor care au stat la baza emiterii sale, poate fi apreciată şi prin existenţa unor acte/fapte anterioare cunoscute de parte şi care conduc în mod necesar la adoptarea în cazul de faţă a soluţiei de anulare a licenţei de funcţionare.
Astfel, anterior comunicării către intimata-reclamantă a adresei prin care era încunoştinţată de anularea licenţei de funcţionare, societatea a fost sancţionată contravenţional cu sancţiunea avertisment şi s-a ridicat licenţa de funcţionare pentru faptul că aceasta nu a respectat condiţiile care au stat la baza eliberării licenţei de funcţionare, administratorul neîndeplinind condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (10) din Legea nr. 333/2003 şi art. 27 alin. (1) din H.G. nr. 301/2012.
În cuprinsul obiecţiunilor formulate la procesul-verbal de contravenţie, s-a menţionat că "la data avizării nu-mi erau necesare studii juridice şi nici cursul de manager de securitate", de unde rezultă că societatea are cunoştinţă despre fapta imputată.
Mai mult, din conţinutul actului administrativ a cărui anulare se cere în prezenta cauză şi a răspunsului la plângerea prealabilă s-au indicat textele legale încălcate de societate, care conduc la concluzia legalităţii actului din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor motivării.
Cu privire la soluţia pronunţată în calea de atac a plângerii contravenţionale, se observă că aceasta a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 1167 din 9 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel încât procesul-verbal este valabil întocmit, iar sancţiunea contravenţională este legală neputând influenţa soluţia din prezentul dosar.
Având în vedere că licenţa de funcţionare se anulează, conform art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 republicată, la săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 58 lit. m), iar societatea a fost sancţionată tocmai pentru săvârşirea acestei fapte, Înalta Curte, constată că actul administrativ este legal întocmit, iar hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor sus-menţionate.
Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiat, ceea ce conduce la admiterea recursului în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, la casarea sentinţei recurate şi, rejudecând acţiunea, în baza art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, la respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva Sentinţei nr. 253 din 24 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.
Procesat de GGC - CL